Trecutul ca atare nu există (I)

Dacă ar fi să alegi decorul și momentul nașterii tale, cum ar fi?

Slavă Domnului că întoarcerea fizică în timp e o imposibilitate logică! Pentru că procesul e contradictoriu. Singurul mod în care putem face asta e pe calea literaturii în sens larg: adică, fiecare dintre noi, când ne simțim strânși cu ușa de ceea ce ni se întâmplă în prezent, începem să ne uităm (la început cu coada ochiului, apoi din ce în ce mai mult) la trecut, ne construim (de cele mai multe ori schematic, fără să fim atenți la detalii) o poveste paralelă. Ce-ar fi fost dacă ne-am fi născut în altă epocă, în alt loc, în altă familie etc. Evident, narațiunile pe care ni le spunem în gând sau pe care le împărtășim cu apropiații vorbesc mai mult despre ceea ce ni se întâmplă acum decât despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla atunci. Când cineva spune că ar fi vrut să se fi născut în altă familie ne zice de fapt că familia actuală nu-l mulțumește.

De ce-i imposibil să ne întoarcem fizic în trecut? Între altele, discuția asta face, de exemplu, din volumul trei al seriei Harry Potter (care-mi place foarte mult) o carte simultan provocatoare și ratată. E interesant să analizezi literar ce s-ar întâmpla dacă te-ai întoarce fizic în trecut pentru a modifica un moment traumatic. Această încercare, însă, ignoră faptul că orice lucru de pe lumea asta (omul printre ele) e parte a unei rețele infinite de relații, că este punctul nodal al unor nesfârșite secvențe de tip cauză-efect ce nu au loc la vedere, dar care produc la rândul lor consecințe care modifică permanent viitorul. Dacă am putea schimba ceva din trecutul nostru, ar trebui să fim dispuși să acceptăm că tot ce va urma după acea intervenție va fi altfel, ba chiar noi înșine. Grație secvențelor acelea infinite de tip cauză-efect, ar trebui să acceptăm și că există posibilitatea ca evenimente ulterioare intervenției să se schimbe atât de radical încât momentul prezent (deci și noi înșine) să nu mai existe deloc în felul în care l-am lăsat. Deci nu am mai exista nici noi, cei care vrem să facem modificarea.

Ne rămâne așadar calea literaturii – atât a celei profesioniste (scriitori care spun povești despre trecut sau istorici care „pipăie” relicve pentru a propune fragmente de narațiuni plauzibile), cât și a celei nespecializate (oameni obișnuiți care fantazează despre trecut pentru a-și face prezentul suportabil – și aici a intervenit Herr Freud care și-a dat seama că a ne spune o altă poveste despre trecut e singura metodă prin care putem călători acolo pentru a modifica într-o formă sau alta suferința din prezent fără a schimba radical contextul astfel încât identitatea persoanei să nu fie alterată în mod iremediabil).

Mai e și un aforism, scris de un celebru gânditor german, cu o mustață și mai celebră, care zice cam așa (citez din memorie): „Cine vrea să se întoarcă la origini să aibă grijă căci va găsi originile schimbate!” Ceea ce vrea să spună că întoarcerea în trecut e și o imposibilitate metafizică. Din moment ce nu ne întoarcem acolo decât pe calea povestirii, care e o specie de interpretare, ceea ce vom găsi acolo va fi fatalmente interpretarea noastră asupra trecutului și nu trecutul ca atare. Trecutul ca atare nu există.

Revenind la întrebarea ta, trebuie să recunosc că mi-aș fi dorit să mă fi născut într-o epocă „revoluționară”, ca să zic așa. Să zicem în timpul Războiului Civil american sau, în România, dar prin anii ’60, ca să fi apucat să scriu și să mă răzvrătesc și eu ca Mircea Dinescu. Însă, imaginea mea despre perioadele respective este, fatalmente, una mediată tot de niște narațiuni (Whitman, respectiv Dinescu). Habar n-am dacă ar fi fost suficient să mă nasc în respectivele epoci pentru ca eu să fi devenit ceea ce-mi doresc acum să fi devenit.

Te-am băgat în ceață?



Despre ce, din ceea ce nu există, poți să vorbești? Ai putea tăcea despre ceea ce nu există? În ce context?

Am scris, în Jazz pentru iguane, versurile astea: „Vorbesc despre ce nu există. Și când, întâmplător, spun „Eu”,/ Numesc doar o dorință, un vis, și nu ceva ce este ori ar putea să fie.” Ca să leg asta de răspunsul dat la întrebarea anterioară, amintesc faptul că singurul mod de a ajunge în trecut (deși e numai o întoarcere în sens impropriu) e prin mijlocirea poveștilor, a narațiunilor pe care le spunem despre noi sau despre alții. Dar lucrurile sau situațiile pe care le descriem nu au existat ca atare și, în orice caz, acum nu mai există. Nostalgia, care e întoarcerea plină de dor spre trecut, e o formă de a mesteca nimicul. Vrem să ne întoarcem, simțim că e ceva acolo, în spate, care ne atrage irepresibil, dar de fapt nu există decât sentimentul acesta personal – nici persoana din trecut, nici locurile acelea nu mai sunt. Mai e și situația în care, să zicem, ești îndrăgostit dar cel (sau cea) pe care îl iubești nu e alături sau nu te iubește la rândul său. Atunci când vorbești sau scrii despre oamenii aceia ori despre sentimentele acelea, scrii de fapt despre lipsa lor. Poezia mea e despre lipsă mai degrabă decât despre prezență.

La fel și cu viitorul. Proiectele, planurile ne mișcă înainte dar ele nu sunt nimic altceva decât dorințe, fantasme dacă vrei. Le lipsește concretețea și, în multe situații, nici n-o vor căpăta vreodată. Eu nu sunt încă „Eu”, ci devin în permanență și abia când o să crăp o să fiu întreg dar și, din păcate, clasat. Voi fi, în acel moment al ieșirii din scenă, doar un pretext pentru narațiunile (poveștile) pe care alții le vor spune (dacă vor vrea) despre mine. Suntem, altfel spus, ori invenția noastră (căci asta înseamnă să te întorci în trecut prin metoda redescrierii), ori a celorlalți (care vizitează trecutul nostru, repovestindu-l).

Am scris despre toate lucrurile astea în primul rând pentru a-mi lămuri anumite raporturi cu tot felul de iluzii personale sau colective pe care le vânturăm zi de zi în discursuri și pe care nu le chestionăm critic aproape niciodată. Ele se numesc Dumnezeu, Istorie, Viață, Fericire, Iubire, Libertate, Suflet, Trecut, Viitor etc. E vorba, în esență, despre conceptele astea destul de goale pe care mai toți le-am scrie cu majusculă și care ne structurează viețile și ni le dirijează de cele mai multe ori spre rău – pentru că, scrise așa și înțelese în același spirit, par a ne da garanția siguranței și a stabilității (sociale, economice, politice etc.) și funcționează ca autorități. Le considerăm imuabile și le percepem ca valori perene, ignorând faptul că ele nu sunt decât niște concepte goale în care oamenii din diferite epoci îndeasă hermeneutică cu carul pentru a le expanda, pentru a le face demne de admirat, dar și suficient de înspăimântătoare pentru a le fi obedienți. Pe scurt, le considerăm sacre – ele încapsulează acel dublu aspect al sacrului despre care s-a vorbit: sunt simultan fascinante și înspăimântătoare.

Am încercat, în Jazz pentru iguane, atât cât am putut, să mă răfuiesc cu acești idoli ai minții mele și să aduc în față, la vedere, o anumită atitudine pe care aș numi-o „umilință”. De exemplu: trecutul și viitorul nu-s la cheremul nostru; nu purtăm în noi toate suferințele omenirii; nu-i OK să spun că mi-a vorbit Dumnezeu dacă n-a făcut-o; nu înțelegem prea multe din suferințele altora și ar trebui să fim mai rezervați să vorbim în numele lor; nu se rezolvă nimic prin proiecte grandioase dacă la nivelul mic, al relațiilor eu-tu, nu se întâmplă nimic și așa mai departe.

În privința întrebării a doua – dacă ai putea tăcea cu privire la ceea ce nu există – trebuie să spun că m-am gândit îndelung. Și aș modifica puțin întrebarea, adică aș circumscrie ceva mai bine orizontul ei. M-am întrebat în ce condiții poți și trebuie să taci cu privire la ceea ce nu mai există (dar a existat). Și am scris, tot în carte, versul acesta: „să moară cineva drag nu-i poezie să mori tu nici atât”. Am vrut să spun că în anumite momente, când pierderea e iremediabilă, când suferința e de fapt o catastrofă, nu pot scrie. Sau că nu pot extrage din acele evenimente nimic. De fapt, nici nu-mi propun asta pentru că sunt ocupat cu evenimentul catastrofal ca atare. Și există, în viețile fiecăruia dintre noi, bănuiesc, momente în care ne blocăm. Trebuie să treacă ceva timp pentru ca evenimentul respectiv să ni se estompeze în inimă și în minte. Atunci când se manifestă catastrofa, tot ce poți face e să asiști, să treci prin ea. Momentul descriptiv, dacă vine vreodată, vine mereu după. Poezia e a dezastrului rezultat după ce catastrofa s-a consumat, e descrierea ruinelor, nu a cutremurului pe care-l trăiești în acel moment. În acest sens, poezia mea e despre lucruri, evenimente sau persoane care nu mai există, care nu sunt ori nu mai sunt de față. La fel și cu moartea proprie – noi nu vorbim ca atare despre ea, ci despre sentimentele sau gândurile pe care le naște în noi iminența ei. Atunci când crăpi, crăpi pur și simplu. Nu scrii poezii. Momentul catastrofal ca atare scapă poeziei și oricărui tip de redescriere – treci prin el și apoi, mă rog, vezi ce mai faci.

Nu-i nimic rău sau tragic în asta. Până la urmă, face parte din măreția vieții (cu bucuriile și catastrofele ei) să nu se lase povestită, filtrată discursiv în momentele de mare intensitate. E adevărat și că, după astfel de momente, simțim nevoia ori să le temperăm prin redescriere (ca în versul lui Blaga: „o boală învinsă ți se pare orice carte”), ori să le păstrăm, să le conservăm prin aceeași strategie.

Poezia a fost mereu calea aceea specială pe care au pășit oamenii când au vrut să exprime lucruri greu sau aproape imposibil de exprimat. Să ne gândim, de exemplu, la operele Părinților Bisericii sau la ale misticilor... Atanasie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Ioan al Crucii, Meister Eckhart și alții. Ca să le comunice și altora lucruri altfel imposibil de exprimat, s-au folosit din plin de poezie și, prin metafore și sintagme care, deși nu-s puse unele sub altele, sunt de fapt adevărate versuri, au reușit să pună în limbaj ceea ce se sustrage în principiu verbalizării – extazul sau suferința cea mai adâncă.