Nu puține din portretele-poezie sunt un echivalent al picturii de șevalet

Volumul Portrete, autoportrete cuprinde o selecție de portrete din volume anterioare de poezie, publicate în perioada 1979-1987 și 1992-2019, precum și poeme inedite. Cum este să revii la trecut și să-l legi de prezent?

Am gândit cartea ca pe o galerie de portrete, cum o sugerează și titlul. Când o parcurg, am sentimentul că răsfoiesc un album în care imaginile se desprind, firesc, din multiple falduri ale timpului. Efectul e divers, după diversitatea scriiturii, premisei, umanității cuprinse. Fie că unele portrete țin de un timp încheiat (de exemplu textele despre niște „gânditori”, i.e. ideologi ai epocii dinainte de 1989), fie că punctează un profil sau altul mai degrabă desprins de contingent – descopăr o anumită așezare a portretisticii cuprinse între coperțile cărții. Nu puține din portretele-poezie sunt un echivalent al picturii de șevalet. La re-lectura propriei cărți, această așezare mi-a accentuat spontan, prin contrast, calitatea diferită a timpului pe care îl trăim acum. Un timp accidentat, accelerat, al ne-stării, când ziua parcă nu mai are răbdarea de a ajunge mâine să se numească ieri (ca să parafrazez poemul bătrânului Tennyson). Un timp al libertății rău folosite pe scară largă, în care personaje nocive, fără scrupule, extravagante, acced (incredibil, coșmaresc!!) la putere și roțile lumii amenință să deraieze.

Se poate calcula „unghiul de deviere” al contextului în care apare o carte, momentul trecut sau prezent care poate influența destinul ei și al autorului?

Greu de dat un răspuns, la asta sunt prea multe imponderabile în joc. Habent sua fata libelli... Dacă o carte influențează destinul în sens exterior, asta va depinde nu numai de însușirile cărții, dar poate și mai mult de întâmplări exterioare, de context, de șansă, de marketing... Dacă influențează destinul la nivelul (interior) al autorului – timpul creației sale va arăta în ce măsură. Pentru mine o carte încheiată pune de obicei punct unui anumit orizont de preocupare. Clarifică ambianța „atelierului” pentru alte etape și proiecte. Să notăm totodată că unitate de măsură a poeziei rămâne - poemul.

Întreaga istorie a culturii se construiește din infinite preluări contrapunctice, din itinerariile întretăiate, imprevizibile, supuse hazardului, ale recepției. Cu mijloacele computerizate la dispoziție, probabil că acest mers al destinului cărților, în contexte veșnic schimbătoare, este și el calculabil, cum întrebi. Și poate duce la o formulă, un algoritm.

Țărână suntem țărână, scrii într-un poem. Până unde ai ajuns pornind pe firul genealogic al istoriilor familiale?

Mă simt caracteristic româncă în istoria mai veche a familiei: am o descendență de „spațiu mioritic”, imemorial, la deal și munte, în zona carpatină fluidă dintre Muntenia și Transilvania, unde bătrânii mei au fost mai ales păstori - și preoți (câte unul ales din numeroșii copii ai casei, cum se proceda odinioară). Asta nu e tot, desigur – însă reprezintă imaginea mea dominantă ca descendent, dacă mă întrebi. Între timp, iată, am moștenit niște fânețe de o nespusă frumusețe, în muscelele Dâmboviței superioare. Dar oamenii sunt alții, lumea este alta. Nu mai există nimeni din familie care să urce cu oalele calde pentru prânzul cositorilor, la vremea coasei, cum încă se mai întâmpla când eram copil. Acum ne rugăm să rămână încă în preajmă oameni, cu vitele lor, care să mai folosească pământul.

Ciclurile vieții umane fac parte din cele ale naturii. Scrii: tinerețea / mari pete de zăpadă/ pe fața muntelui.

Întocmai. Și asta aș zice că nu e mai puțin adevărat acum, pe când lumea virtuală tinde să devină natura primă a multora. Bebelușii cu tableta în față, care știu să o folosească înainte de a învăța să meargă, au ajuns deja o imagine suficient de „naturală”… Dar vom trece și acest hotar, cu matricea și miturile din veac, respirând în noile forme.

După ce legi funcționează imperfecțiunea?

Fără imperfecțiune, fără abaterea – fertilă; fără aproximație și risipă, trial and error, viața nici n-ar fi cu putință. Fascinant este să vezi că formula originară, primă, aparent atât de simplă – grăuntele divin – dă naștere lumii cum ni se înfățișează ea, de o nesfârșită complexitate.

Vorbele lui Munch despre calea de la Paradis la Infern pot fi mai greu accesibile unora. Dacă ai avea propriul dialog cu Munch, ce l-ai întreba despe această cale?

Universul lui Munch are o întindere, o stranietate, un mister în care interogația levitează dincolo de cuvinte. El trece vămi și se cuvine urmat în tăcere.

În volum apar și personaje cu nume germane: Frau Mitzi, Herr Gagesch. În ce măsură copilăria ta încă pulseză în prezent?

Copilăria nu cred că ne părăsește niciodată... Nu spunea Brâncuși că, fără ea, am și murit? Pentru mine rămâne cu atât mai vie, cu cât la 12 ani, când copilăria propriu-zisă mi se sfârșea, am fost retezată din teritoriul la care te referi - cu Frau Mitzi, Herr Gagesch (nume autentice de sași transilvani) și atâția alții. Curând după plecarea din acel loc, ambianța bi- și multinațională a copilăriei mele s-a destrămat - radical. Dar mi-a rămas decenii de-a rândul în teritoriul indefinit dintre inimă și minte - ca într-o geodă, ori o cetate cu podurile arse - lumea aceea cum era pe atunci, la o margine de timp: o lume care-și purta încă vizibil substanța definitorie, dar era supusă forțelor extreme de torsiune ale epocii. De un număr de ani încoace, însă, cu deschiderea de după 1989, cu apariția Internetului și noi inițiative „pe teren” - s-au putut și se pot coagula insule de perenitate, de memorie, inclusiv în Râșnovul meu natal.