Maria Nițulescu © Robin Kater
Artista și curatoarea independentă Maria Nițulescu s-a născut în București, și trăiește în Berlin. Pentru Maria, activitatea culturală înseamnă o constelație bogată de colaborări, pe care le exercită ca ca artist, curator, jurnalist și profesor de artă. Maria a fost implicată în proiecte educaționale create cu Muzeul Pallazzo Reale din Milano, și a lucrat la expoziții produse pentru Museo del Risorgimento din același oraș. În 2018, a curatoriat și organizat seria de expoziții
Contemporary Infinite pentru Institutele Culturale Române din Berlin și Paris, ulterior inclusă și în FIAC în luna octombrie a anului trecut.
Care a fost primul tău job de curator?
Aș prefera să-l numesc mai degrabă proiect curatorial decât job propiu-zis. A fost în 2011, pe vremea când eram încă studentă în Italia, la Accademia di Belle Arti di Brera. Pe vremea aceea, secția din care făceam parte, cea de “Comunicare creativă pentru patrimoniul cultural” facilita colaborări și proiecte cu muzeele din Milano. Am lucrat la un proiect destul de amplu timp de un an, împreună cu alți colegi, pentru Museo del Risorgimento Milano.
Din experiența ta curatorială, îmi poți vorbi despre diferențele și practicile acestei lumi, între Berlin și restul lumii?
În primul rând cred că este o abordare personală, fiecare curator are metode proprii bazate pe cercetarea producției artistice.
Berlinul este un oraș aparte, care cu siguranță facilitează practica curatorială, nu doar datorită faptului că oferă multe spații independente și muzee în care poți să vezi expoziții extraordinare, ci și prin faptul că mulți artiști din întreaga lume au ales acest oraș ca rezidență.
Între Berlin și restul lumii – depinde despre ce țări vorbim- diferență ar fi în alocarea de fonduri publice, esențiale pentru scenă artistică independența, așa zisă “Freie Szene”. Când vorbesc despre “scena liberă”, în principiu mă refer la proiecte fără interese comerciale și fără cenzură, în care curatorii și artiștii își pot exprima liber idei prin artă critică sau chiar politică. Lucru care nu se întâmplă atât de ușor în alte părți ale lumii. Nu departe, în Europa, un caz recent (2018) care îmi vine acum în minte este cel al artistului Santiago Sierra, a cărui serie de fotografii “Political Prisoners în Contemporary Spain” a fost retrasă din cadrul târgului internațional de artă contemporană de la Madrid. Seria de fotografii nu a fost pe placul tuturor, tocmai pentru faptul că evidenția existența prizonierilor politici în Spania, care au fost închiși pentru ideologia lor politică, în special cea de stânga. Din păcate, aș putea să dau multe alte exemple cu practici de cenzură la nivel de instituții publice și, atenție, un târg de artă contemporană nu este o instituție publică. În orice caz, în țările și orașele mai puțin corupte, unde se alocă bani, susținere și libertate, cum ar fi Berlinul, practica curatoriala devine cu adevărat o plăcere.
Care este spațiul tău de artă/instituție preferat din noua generație, și de ce?
Este o întrebare destul de grea, pentru că nu am un singur spațiu preferat. Îmi plac spațiile și inițiativele independente de proiecte, unde descopăr mai mereu ceva interesant, iar în ultimii ani mi-au plăcut extraordinar de mult câteva expoziții pe care le-am văzut la Muzeul Martin-Gropius-Bau.
Ai dezvoltat și curatoriat multe proiecte artistice, inclusiv cu ICR, și ai participat în mai multe rezidențe. Îmi poți povesti mai mult despre aceste proiecte? Ce te-a motivat și ce ai învățat de pe urma lor?
Deși pentru mulți ani am fost percepută ca artistă, la un moment dat, prin 2011, după mutarea mea în Italia, am simțit nevoia să-mi exprim ideile și prin prisma practicii curatoriale. Ceea ce m-a motivat cel mai tare a fost plăcerea pe care o am în a lucra cu alți artiști, de a comunica și a scrie, de a organiza, de a vedea cum de la o idee pe hârtie o expoziție se conturează și devine realitate, ocupă un spațiu fizic.
Cu ICR Berlin și Paris am avut o colaborare bună și țin să le mulțumesc cu acesta ocazie pentru că au avut încredere în mine. Am prezentat “Contemporary Infinite” cu lucrări realizate de Gregor Hildebrandt și Milen Till. Conceptul seriei de expoziții cât și lucrările prezentate au fost inspirate din creația și viziunea radicală a celor doi artiști români, Constantin Brâncuși și Andrei Cădere. Expoziția de la Paris, anul trecut a fost selectată printre proiectele Târgului Internațional de Artă Contemporană, FIAC (18-21.10.2018). A două ediție a evenimentului s-a desfășurat într-un nou format, prezentând și o sculptură tautologic intitulată Säule (
coloană, în germană) în spațiul public, concepută de artistul Gregor Hildebrandt. Coloana de o înălțime impunătoare a fost admirată în față la Grand Palais pe toată durata evenimentului. În urma acestui proiect am învățat că este important să am încredere în ideile mele și să îndrăznesc, pentru că ele vor fi apreciate oriunde atât timp cât sunt relevante, inclusiv la FIAC în Paris.
A fost important să prezint această serie de expoziții într-un spațiu public românesc – ICR, a fost un gest simbolic, deci și spațiul ales a făcut parte din concept. De asemenea, cred că astfel de proiecte transculturale pot fi foarte relevante pentru instituțiile românești, mai ales pentru Institutul Cultural Român – ele facilitează un dialog internațional și atrag un public diversificat.
© Claire Dorn Courtesy of Gregor Hildebrandt, Almine Rech Gallery and Galerie Perrotin
Scena artistică, la fel ca și viața în Berlin este efervescentă și în continuă schimbare. După șase ani de Berlin pot să spun că mă simt “acasă” și am ales acest oraș, nu m-a ales el pe mine, pentru că la început nu a fost ușor… Am muncit pentru acest “acasă”, în 2013 după ce am terminat studiile de master în Italia, am luat-o iar de la zero într-un oraș unde nu cunoșteam pe nimeni și nu vorbeam limba germană, unde la început am locuit într-un WG (Wohngemeinschaft), adică am coabitat cu colegi de apartament.
Astăzi vorbesc germană și locuiesc în inima Berlinului, singură într-un apartament, pe strada pe care mi-am dorit-o încă din prima luna de Berlin. Este un detaliu care poate părea nesemnificativ, dar având în vedere că a-ți găsi o locuință în Berlin este că și cum ai juca la ruleta rusească, pentru mine este o satisfacție și o dorință împlinită. Dacă ar fi să punctez dezavantajele vieții în Berlin, cred că acesta este cel mai mare - dificultatea în a închiria un apartament și prețurile chiriilor care sunt în continuă creștere.
Cu toate acestea, Berlinul rămâne o capitală accesibilă care are de oferit câte ceva pentru toată lumea. Este un oraș tolerant și nu contează din ce cultură sau societate provii, dacă vrei... cred că îți poți găsi ușor locul.
Activitatea ta este complexă, chiar dacă originează pe de-a întregul în artă și educație. Care sunt ramificațiile muncii tale, ce îți dorești să dezvolți pe viitor, și unde identifici un potențial de creștere pentru tine ca artist și curator?
După cum bine punctezi, activitatea mea se desfășoară în diferite direcții, dar care toate au aceeași nucleu – domeniul artistic. Pentru mine, aceste activități nu se exclud una pe cealaltă, dar câteodată e greu să le explic celor din jur cu ceea ce mă ocup pentru că mereu am proiecte care se dezvoltă în paralel. Nu am renunțat la creația artistică, chiar dacă curatoriez, am și un atelier, un spațiu de lucru în Berlin, unde mă refugiez de câte ori am ocazia. Îmi place să scriu despre artă, dar nu în jurnalul propriu ci în reviste și publicații online de specialitate. Prin articole publicate, dar și prin faptul că practic educația artistică de ani de zile, îmi satisfac dorința de a împărtăși cu întreaga lume entuziasmul meu, cât și cunoștințele mele despre artă. Îmi doresc să am colaborări semnificative, dar să rămân “independentă” și să am opțiunea de a-mi dezvolta proiectele după bunul meu plac, fără compromisuri majore, așa cum am făcut-o și până acum. Fără a fi nevoită să mă angajez neapărat într-o instituție. A lucra ca liber profesionist nu este mereu ușor, pentru că în Germania funcționezi ca și cum ai avea o afacere proprie, dar cred că numai așa poți evolua cu adevărat.
