Whateverest: De ce trebuie să te temi când rămâi fără apă caldă și căldură

---

Zilele trecute, când am intrat pe Fb, am fost luat pe sus de vestea că o parte semnificativă din locuitorii capitalei au rămas fără apă caldă și căldură.
Reprezentanții RADET dăduseră asigurări că situația va fi remediată în maximum 24 de ore – care s-au transformat în 48 de ore, în 72 de ore… Unii administratori, timid, au început să-și îndrume locatarii: ar putea dura și două săptămâni, ziceau ei, și le recomandau să găsească alternative – să se mute la prieteni, de exemplu.

Dar unii aveau copii mici, alții erau bolnavi – în fond, unde să se ducă toată lumea? De unde atâția prieteni? Feed-ul meu era plin de astfel de relatări.
Pe măsură ce citeam reacțiile glumețe și pe cele pline de frustrare, ceva se-ntorcea în mine, eram din ce în ce mai tulburat.
Pe de-o parte, indignarea lor, deși îndreptățită, mă rănea.

Cunoscusem cu exactitate frigul, lipsurile la care te obligă; ca unul ce le suferise însutit, îmi venea să le spun să nu facă gaură în cer, că două săptămâni trec imediat, mai ales acum, într-un noiembrie fâstâcit.

La nefamiliști, în Codlea, n-am avut apă caldă și căldură două sute de săptămâni. Noi, prăpădiții am tras la oase ierni la rând, de când au închis fabrica și termocentrala până când nu s-a mai putut.

Camerele de cămin care săreau în aer, ba într-un bloc, ba în celălalt, sobele improvizate care nenoroceau, oamenii care mureau asfixiați – când am adus în discuție subiectul, ai mei au răspuns ca prin vis, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat, sigilaseră totul.

Nu se mai gândește nimeni la asta, îmi venea să le zic amicilor de Fb – și să-i încurajez să nu să nu se consume nici ei foarte tare. Atunci mi-am dat seama de ceva important, care fusese ecranat de acest mecanism de apărare primitiv: în lumea pe care am cunoscut-o, mare parte din cei care tac și îndură sfârșesc rău, nu devin neapărat mai puternici.

Eu nu am devenit mai puternic.

Ai mei – cu atât mai puțin.


Dormeam cu ciorapi, uneori și căciulă de lână, înghesuiți într-o cameră de cămin pe care tatăl meu o zidise în două; 9 m2, atât reușea să dezmorțească un calorifer electric.

Pe câteva rotocoale de aer înecăcios și umed se ducea un salariu întreg.

Din noiembrie până în aprilie făceam baie o dată pe săptămână la un verișor de-ai mamei - mergeam prin oraș cu prosopul în pungă, călcând cumpănit, ca Nietzsche-copil, îmbătat de anticiparea decongelării. (Să stau câteva ore într-un apartament încălzit în întregime, să mă plimb liber dintr-o cameră în alta, să văd ușile deschise, ținuta lejeră, de casă a rudelor noastre era de departe evenimentul săptămânii.)

Se întâmpla uneori să vină și părinții; atunci, după multe insistențe, după un pahar de vișinată, intrau și ei, pe rând, în cadă, și se dușau în cel mai scurt timp posibil. Mulțumind exagerat, mă trimiteau să mă încalț. Era umilitor, îmi dau seama acum; să muncească, să facă ceea ce trebuie, dar să nu se poată spăla, să nu aibă condiții.

După ce au început să vină televiziunile în cartierul minunat, să filmeze câte un caz, cine era la butoane a dat undă verde și s-a tras gaz și la noi, în sărăcie. Ne-am pus centrală termică, iar ai mei au slăbit legătura cu familia care ne-a făcut bine. Nu știu ce motive au invocat, dar sunt convins că rușinea pe care au trăit-o ierni la rând i-a făcut apoi să-i evite.

Înainte de asta, în ultimul noiembrie fără căldură, mama a suferit o operație la coloana vertebrală; frigul, igrasia îi agravaseră problemele de sănătate și risca să rămână paralizată.

Convalescența îndelungată și-a petrecut-o la bunici, în casa în care s-a născut. Chiar dacă nu aveau apă curentă, pentru femeia care nu se putea ridica din pat, care n-ar fi rezistat în frigul de acasă, a fost singura opțiune.

Tatăl meu a resimțit totul ca pe un eșec personal și s-a ambiționat să construiască o centrală pe butelie; în parte, i-a reușit, a crescut temperatura cu două grade în casă, dar riscam să murim din cauza gazelor pe care nu aveam unde să le evacuăm.

După ce s-a întremat, comisia medicală a decis că mama nu mai e aptă pentru muncă. Când s-a întors acasă, pentru că majoritatea angajatorilor o plătiseră la negru, pensia de boală pe care a primit-o a fost extrem de mică, așa că a căutat să mai câștige ceva pe lângă. Nimeni n-avea însă ce face cu o femeie care nu prea putea sta în picioare, care nu putea ridica nici măcar 1 kg, care nu știa să butoneze un computer.

Singura căreia i s-a făcut milă a fost nașa mea de botez; a chemat-o femeie în casă, deși nu avea neapărat nevoie, plătindu-i încă o dată pensia, 180 de lei.

Până atunci, părinții îi vizitaseră în mod regulat; nașii, la rândul lor, își făceau drum pe la noi, deși nu prea aveam unde să-i primim, dar veneau întotdeauna de ziua mea. Vara mergeam împreună la iarbă verde; toamna ne luau cu ei la țară, unde aveau rude, să-i ajutăm, să ne relaxăm o după-amiază în curte.

Însă, din momentul în care mama a acceptat acest ajutor, nu s-a mai simțit niciodată vrednică să stea la mesele lungi de săbătoare, alături de ceilalți invitați.


Deși am rămas în relații bune, tipicul lor s-a schimbat pentru totdeauna; tatăl meu, de exemplu, dacă îi vizita pe nași, atunci era cu siguranță îmbrăcat în salopetă, pentru că trebuia să le repare ceva. Ei nu ne-au mai vizitat niciodată, așa, de la familie la familie, n-au mai găsit cadrul.

La fel s-a întâmplat cu majoritatea cunoștințelor, oameni pe care i-am văzut în copilărie la noi în casă, după care nu i-am mai văzut. Nu mai insist.

Sunt ani de când nu le-a făcut nimeni o vizită alor mei. Au apă caldă și căldură, au mai cumpărat o cameră de cămin, au spart peretele despărțitor și au instalat toaletă și cabină de duș în casă, dar nu invită niciodată pe nimeni; le-a intrat rușinea în oase, ca frigul.

Era altfel când eram tineri, mi-a zis odată tatăl meu, în unul din puținele noastre momente de intimitate, acum suntem niște prăpădiți putrezi pe dinăuntru.

Ce s-ar fi întâmplat dacă n-am fi rămas fără apă caldă și căldură atunci, în toamna aceea? Cum ar fi arătat viețile tuturor dacă ne-am fi revoltat, dacă măcar cei care locuiam în cămine am fi ieșit – nu știu – în stradă?

Poate că dacă ne-ar fi tras gaz mai repede, dacă s-ar fi rezolvat și la noi în două săptămâni, mulți dintre nefamiliști și-ar fi păstrat demnitatea și n-ar fi ajuns înfrânți, nu prematur.

Fiecare a făcut pasul înapoi însă, în nenorocirea lui, coborând apoi treaptă după treaptă.