Fericirea poate fi trăită la orice vârstă

Insu-Pu. Insula copiilor pierduți, de Mira Lobe (Editura Paralela 45), aduce mai aproape cititorii români de o cunoscută scriitoare austriacă. Născută la începutul secolului al XX-lea, Mira Lobe a scris aproape o sută de cărți pentru copii și tineret. Cum ați ales să traduceți acest volum al ei?

Mira Lobe (Hilde Mirjam Lobe) este, într-adevăr, una dintre cele mai cunoscute autoare de literatură pentru copii și tineret în limba germană. Volumele scrise cu inteligență, umor și talent i-au fost răsplătite cu numeroase premii și sunt publicate în foarte multe limbi. Editura Paralela 45 publicase anterior una dintre cărțile de referință ale autoarei, Micuțul Eu-Sunt-Eu, o mică lecție înduioșătoare de viață. Anterior tradusesem câteva volume de literatură pentru copii și tineret, așa că am acceptat cu încântare propunerea editurii de a traduce acest volum. Și a fost o muncă plăcută, fiindcă e una dintre cele mai frumoase și mai importante povești pentru copii. Nu și-a pierdut deloc din valoare, deși e scrisă cu mai bine de șaptezeci de ani în urmă.

Copiii pot oriunde și în orice condiții redefini contextele, „pot construi o comunitate, chiar și pe o insulă uitată de lume”, scrie Claudia Lobe, fiica autoarei. Ce sensuri are comunitatea pentru cei mici în timpurile noastre, din punctul dvs. de vedere? Poate ea deveni și păstrătoarea gândirii magice pentru o perioadă mai mare de timp?

Nu știu care sunt sensurile pe care le pătrund generațiile de după 1989, dar e evident un lucru: copiii noștri atât de vulnerabili și neexperimentați, pe care am dori să-i protejăm în permanență, nu sunt dominați de temerile și grijile noastre. În schimb trăirile lor sunt intense. Lumea lor este populată de zâne și unicorni, și cred că este esențial să contribuim cu toții la păstrarea magiei pentru perioade cât mai îndelungate. Orice adult este fericit să-și amintească momentele speciale din copilărie, când credea cu tărie în prieteni imaginari sau în Moș Crăciun. Cel puțin pentru asta e dator să alimenteze prin toate resursele imaginarul și imaginația celor mici.

Atunci când textele pe care le traduceți (re)creează lumi și spații care nu există în realitate, cât de mult vă puteți juca cu limbajul? Cum este să reinventați realități într-o altă limbă?

Știm cu toții că transpunerea unei opere în altă limbă implică adesea recurgerea la reconstrucții de fraze și structuri gramaticale pentru a păstra calitățile mesajului inițial. Misiunea oricărui traducător constă în aducerea corectă în limba nativă a acestui mesaj. Cred că pot să mă consider norocoasă: îndrăgesc fiecare carte tradusă, mai cu seamă literatura pentru copii, care mi-a oferit ocazia de a aduce în limba română cărți deosebite. Rico și Oskar e pur și simplu minunată, iar O vară mișto e una dintre cele mai frumoase cărți pentru copii „de la 9 la 99 de ani”.

Joaca cu limbajul e liberă, atâta vreme cât nu sunt depășite granițele esențiale impuse de original. În cazul nostru e vorba de limbajul proaspăt, inteligent, amuzant, candid al Mirei Lobe, pe care îmi place să cred că l-am păstrat. Știind că autoarea s-a inspirat din realitatea celui de-Al Doilea Război Mondial, am încercat doar să mențin un limbaj autentic, potrivit unei lumi imaginare în care, de exemplu, argoul contemporan nu-și are locul.

Sarcina asta a fost mai grea în cazurile O vară mișto și Rico și Oskar, în care acțiunea se petrece în zilele noastre într-o zonă urbană, cosmopolită. Mărturisesc că am făcut un soi de documentare și am urmărit deseori amuzată, în metrou sau alte mijloace de transport, dialogul plin de energie al adolescenților și liceenilor noștri veseli și gălăgioși, pentru a transpune mai ușor limbajul puștilor berlinezi din zilele noastre, ținând cont, evident, de diferențele culturale.

Copilăria personajelor acestui volum e foarte diferită de copilăria copiilor din zilele noastre. Care ar fi avantajele unei astfel de lecturi dacă ați fi din nou mică?

Romanul înlesnește accesul la o lume din alt spațiu și timp și ne oferă toate avantajele oricărei cărți care îmbogățește imaginația: ne îndeamnă să gândim și să privim lucrurile din altă perspectivă. Dar, indiferent de context, copilăria rămâne aceeași. Doar personajele sunt întotdeauna diferite, în realitate și în ficțiune deopotrivă. Dacă aș avea din nou unsprezece ani, m-aș transpune în pielea personajelor care trăiesc o copilărie cu totul diferită de a mea, urmărind aventurile naufragiaților, și m-aș gândi probabil cu ce personaj mă identific cel mai mult, din punct de vedere al posibilităților, dorințelor, abilităților.

Cât ține fericirea de vârstă și de condițiile de trai?

Literatura de specialitate ne furnizează indici ai fericirii în relație cu diverși factori. Având în vedere statisticile bazate pe studii cuprinzătoare de-a lungul unor perioade îndelungate, nu mă încumet să pun în discuție graficele, barometrele și sondajele. Dar, din experiența mea, fericirea poate fi trăită la orice vârstă, chiar dacă responsabilitățile de adult au o amprentă puternică. Condițiile de trai, familia și mediul sunt esențiale pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, dar cred că fericirea nu ține de condițiile „de lux”, ci de experiențele trăite.

Volumul este recomandat copiilor peste 10 ani. Ați recomanda volumul și celor de 20, 30, 40 etc.?

Le recomand cu căldură acest volum cititorilor de toate vârstele. Similar cu procesul de învățare a unei limbi străine de către copii versus adulți, percepția și modul de abordare sunt diferite. În vreme ce copiii vor trăi cu sufletul la gură peripețiile descrise în această carte, probabil că adulții se vor duce cu gândul la Împăratul muștelor, al lui William Golding, sau la Doi ani de vacanță, de Jules Verne. Raportându-se la experiențele și cunoștințele acumulate, vor reflecta prin propriul filtru asupra pasajelor care amintesc de dictatură, orânduire socială, comunitate.

Uneori, dorințele copiilor se împlinesc. Care erau dorințele dvs. când erați mică? Se intersectează în vreun punct cu dorințele de adult?

Când eram mică, îmi doream să fiu cântăreață, gimnastă și mai ales profesoară, clasa fiind formată din păpuși, pisoii și cățeii din curte sau, alternativ, copiii din vecini. Deși cadrul copilăriei mele pare banal – un cartier bucureștean obișnuit al anilor `70, cu străzi liniștite, copaci, case și oameni prietenoși și guralivi, înlocuit ulterior cu peisajul inevitabil adus de transformările anilor `80: șantiere, excavatoare, păduri de blocuri –, privind în urmă, copilăria îmi arată un tablou idilic, fiindcă în mare parte a timpului citeam până la lăsarea întunericului pe banca din grădină, printre tufele de trandafiri și hortensii, înconjurată de adulți binevoitori. Dorința de cunoaștere a rămas nestinsă de-a lungul anilor. Evident că la maturitate îmbracă o altă formă, devenim din ce în ce mai selectivi și nu mai absorbim ca în copilărie tot ce ne înconjoară. Ideal este să retrăim cu o bucurie autentică noul care apare în viața noastră, sub toate formele sale.