Mai mult, este poezia contemporană responsabilă să scoată la lumină aspecte precum
schimbările climatice sau violența împotriva mediului înconjurător? Iată ce au răspuns:
V. LEAC
Nu caut în natură dimensiuni mistice sau alte forme de genul ăsta, e mai degrabă o formă de apropiere și înțelegere a naturii, care se bazează mai curând pe observație și uimire, o cercetare de la distanță a modificării și dispariției unor specii. Despre cum poți exploata la nivel de limbaj această înțelegere, evitând cateroriile și clasificările. Pentru mine scrisul tematic e mai mult o deschidere decât o constrângere, scrisul tematic îți oferă, ca să zic așa, noi posibilități, un tip de abordare mai conceptual. Eu o numesc poezie documentară.
Nu cred în avertismentele lirice, ce știu e că nu poți rămâne indiferent și retras în cămăruța ta utopică și să trimiți de acolo mesaje frumoase și sensibile. Se pot face însă dezbateri pe tema asta, se pot scrie texte sau pot fi gândite acțiuni mai subversive, scurt-metraje cu subiect ecologic, sunt metode. Totul depinde de disponibilitatea și abordarea pe care o ai față de un anumit subiect. E o jonglare între documentare și ficțiune, rezultatul fiind un text hibrid, această metamorfoză poate aduce ceva nou în zona poeziei.
GABI EFTIMIE
Cred că am și scris în
Orașul de Mesteceni despre asta. Am scris despre comuniunea cu natura, un termen pe care ni-l băgau pe gît la școală cu forța și eram destul de pesimistă, ziceam că nu există, de fapt. Dar între timp vreau să-i mai dau o șansă. Sînt conștientă că n-o să mă simt niciodată parte din lumea primordială (aș vrea să evit pe cît se poate acest construct uman: cuvîntul natură care e la rîndul lui unul foarte pesimist pentru că are la bază ruptura dintre ceea ce noi percepem ca fiind în afara noastră). O să privesc mereu lumea înconjurătoare din afară, ca un explorator, dar asta nu mă întristează deloc.
Poezia poate să se ocupe cu ce vrea ea, printre altele și cu asta, dacă e în spiritul timpului. Dar nu mă convinge o poezie tezistă, in your face, cum văd de pildă aici, în Suedia, cu programă. Prefer lucrul de mînă, delicat, mai subtil. Rîdeam cu Vasile Leac care-mi zicea că nu se mai poate scrie poezie lirică despre asta, așa că am scris una în noul volum care se cheamă așa:
Lirism nu, dar în care tocmai asta fac, o dau pe lirism.
ANDREI DOBOȘ
În marea schemă a lucrurilor apare ca o aterizare.
Am ascultat recent lectura unui poet postmodernist şi mi se părea comic (să fi fost un zîmbet rău?) cum poemul se întorcea iarăși și iarăși, cu un pic de disperare în glas, la tropul desprinderii de gravitație. Mişcarea ascensională, la viteze din ce în ce mai mari, unde ne-a dus ea? Am văzut răsăritul Pămîntului de pe Lună şi am înţeles, poate în acelaşi moment în care ciocneam paharele de şampanie ale emanicpării pe craterul Moltke, că nu poate exista emancipare faţă de Pămînt. Fusese vorba despre o desprindere temporară, şi iluzorie. Fantezia colonialistă se destrăma ca un balon de săpun în faţa limitelor concrete ale distanţelor spaţiale. Aşa că nu ne rămînea altă soluţie decît să mergem înapoi. Dar înapoi la ce, şi unde? Cînd ne-am întors, Pămîntul vechi nu mai exista. Ne fugise, literalmente, de sub picioare. În loc de sol mănos, stropit din belşug cu secole de sînge de erou şi brăzdat de plugul greu al naţiunilor aveam acum un biofilm subţire şi fragil, un veşmînt translucid peste magmele îngrozitoare din miezul planetei. Între noi și linia Kármán (linia care delimitează din punct de vedere legal atmosfera Pămîntului de spațiul cosmic) erau doar 100 de km, distanța dintre Cluj și Alba. Ceea ce numeam pînă atunci fundal (apa, aerul, pădurile, lumina) ieşise în prim-plan. Locurile începuseră să doară. Entităţi masive, ca munţii şi lacurile, se băteau pentru existenţa lor (
Iară ție dușman este/ Dușmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de veste). Animalele dispăruseră şi în locul lor apăruseră noi organisme pe care altcîndva le-am fi numit „extraterestre”. Tehnologiile îmbătrîneau precoce. În același loc se putea observa existența mai multor timpuri, simultan. În același timp se putea observa existența mai multor locuri, simultan. Obiectele neînsuflețite se însuflețeau. Soliditatea propriilor noastre corpuri era pusă la îndoială, de cînd am aflat că sîntem formați în proporție de 70 la sută din bacterii, că o bună parte din materialul nostru genetic este exogen, că trupurile noastre sînt un soi de precipitat simbiotic (
Je suis Kombucha!). Totul aici era iluminat de revelația interdependenței. De aici vine și rîsul nostru. Spre deosebire de modern sau postmodern, care eventual ne privesc amuzați de departe din Sirius, noi sîntem lipți într-un același spațiu cu Florin Salam, fluturii monarh, Grigore Alexandrescu sau limpete gasteropodale. De aici și disperarea, furia, dezorientarea. Războiul cu cei care distrug ecosisteme în numele fanteziei lor ascensionale e acum deschis, declarat.
Și care-i faza cu poezia, mă întrebi? (De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?) Văd poemele ca pe niște entități depline, incluse în sistemele de interdependențe care ne conțin. Nu cred că o poezie este chemată să mă exprime, să reprezinte ceva sau să facă PR pentru o problemă de pe agenda societății. Pentru schimbări sociale există mijloace mult mai eficiente (am să dau curînd la cap). Un poem nu este mai puțin real decît mine și tine. De altfel, poemele pe care ne place cel mai mult să le scriem sînt cele care ne deturnează, cele care ne scapă de sub control (Duhul suflă unde vrea). Ele sînt compoziții, dar seamănă cu niște alianțe: instrumente de scris, suprafețe albe, poeți, entități inspiratoare, forma sonetului (uite un exemplu de algoritm care a atins deja, de ceva timp, autonomia, i.e. gîndește cu mintea lui, ia decizii în nume propriu). E un proces lent și delicat de fermentație și coacere, de interpenetrare. Îți trebuie bacterii potrivite, temperaturi potrivite, dispoziții și momente prielnice ca produsul final să capete rotunjimea strălucitoare și fierbinte a fluenței. În toată această schemă a alianțelor, poetul nu este decît o curea de transmisie, un releu care captează energiile altor entități, dar pe care nu le transmite linear și neproblematic, ci le distorsionează, le recompune oblic. Întocmai ca orice altceva de pe lumea asta și poemele intră sub raza de influență a entităților sau evenimentelor masive (hiperobiecte, cum le numește Timothy Morton), ca extincția în masă a speciilor sau emergența gîndirii ecologice. Radiația acestor giganți penetrează totul, în cele mai mici detalii. Însă o relație clară de cauzalitate între „poeme” sau „gomboți” și hiperobiecte nu cred că poate fi explicată linear. Este cam ca relația între clima planetei și vremea locală sau regională.
ANCA BUCUR
În
The Thing (1982), această bizarerie
timeless, jumătate sci-fi, jumătate horror al lui John Carpenter, există o creatură (înrudită cu alienul lui Ridley Scott) cu o materialitate cameleonică și o morfologie instabilă și plurală, care imită celelalte forme de viață, digerându-le și absorbindu-le, dresându-și propria biologie astfel încât să o reproducă pe cea a speciilor proxime. O vietate aparținând ecologiilor scintilate ale întunericului, pe cât de damnată, pe atât de serenă. Într-un fel sau altul, din aceeași perspectivă, cu această cunoaștere situată, imaginez (și încerc să infra-expun) limbajul poeziei (și al artei, în genere): protoplasmic în reprezentări, cu o anatomie care îndemnă la deveniri și cuplări non-identitare, difractiv în surprinderea materialităților pe care ajunge să le medieze în linii de semnificare. Un limbaj performativ, care este, mai curând o rezonanță plină, dar incompletă (deci deschisă) a urmelor pe care
lucrurile – (cvasi)subiecte umane și non-umane – le marchează, inserează, secționează în matca realității sau a naturii-culturii. Căci a gândi în termeni dualiști asupra naturii și culturii înseamnă nu numai a re-consolida, în și prin scris, un spectru umanist-transcendental și ierarhic care ne bântuie atât patternurile de gândire, cât și pe cele biologice, impunând o perspectivă statică și anistorică, desconsiderând contingența și relațiile materiale care le sub-traversează, dar și a pierde din vedere faptul că limbajul în sine e un dat natural (și sexualizat, cum ne spune Darwin), existent ca dispoziție în fiecare formă de viață, fie că această dispoziție e actualizată sau nu ca dispozitiv. Deci, din moment ce însăși mediul cu care lucrez e un dat natural, devenit necesitate culturală (greșit legiferată, apoi, ca trăsătură antropocentrică de dominare), conductând fluxurile dintre natură și cultură (naturalculturale), atunci și textele pe care le (re)produc sunt inevitabil (și) corpuri care se acomodează și acomodează o ecologie, încercând să vocalizeze/ vocifereze comun (și dincolo de pagină, când pagina însăși se transformă într-o geografie închisă și limitată). În ordinea asta de idei, care ar fi în prezent, în contextul capitalist al schimbărilor climatice antropogenice,
funcția poeziei (întrebi tu, sub o formă sau alta)? Nici aceea de a imagina utopii, nici aceea de a prevesti distopii, nici aceea de a deplânge, nici aceea de a compătimi (neglijându-ne pe noi ca factori geo-morfologici) – toate acestea reducând, de fapt natura la tăcere –, ci aceea de a cerceta și a specula dincolo de combinațiile posibile (adică deja ratificate) ale epistemei care ne este țesută, chiar dacă asta înseamnă a păși în colțurile întunecate și obscurate ale realității sau ale naturilor care compun realitatea. Adică a păși tocmai în spațiile dintre acestea și a lucra cu
zgomotul care rulează în interstiții. Ceea ce cheamă și face prezent un discurs (și o voce) care imită celelalte discursuri care-i sunt apropiate, dar diferite, singulare, dar cu fenotipuri învecinate, copiindu-le și intersectându-le, aglutinându-le, creând impresia suprapunerii și a identificării pentru a canaliza bruiajul. Un parazit care, funcționând ca o gazdă, face loc coabitării organismelor-gazde pe care le întreține cu propriul lor huiet, care e și al lui însuși, comunicarea naturilor sale.
ANDRÉ FERENC
Sunt convins că poți scoate omul din natură, dar nu poți spăla niciodată natura din om. Întotdeauna vor fi bucăți, rămășițe de instinctualitate, chiar dacă suntem înconjurați de
urbanisme. În poezia mea caut punctele comune, ce ne leagă de natura animală; în aceași timp, mă străduiesc să scriu despre chestii cât mai puțin
poetice: emisiuni ieftine de televiziune, muzică mainstream, dialectica de meme pe net etc. Îmbin orice reprezintă locul comun,
lipsit de valoare, colocvial, cu referințele literare, filosofice etc.
Trei sunt motivele principale care mă influențează: trivialitatea, intelectualitatea și animalicul; peste care pun un strop de umor. Oscilând între acești poli, încerc să descriu condiția generației mele, cu problemele, speranțele și naivitățile ei. Și, da, sunt convins că arta, poezia sunt obligate să reflecte întâmplările, grijele epocii; dacă nu ar vorbi despre fenomenele globale, printre care migrația, catastrofa climatică, pandemia de depresie și anxietate, FOMO, veganism, politică șamd, atunci poezia n-ar mai provoca, n-ar mai dezvălui structuri ascunse, nu ne-ar mai ajuta să înțelegem ce naiba se întâmplă în jurul nostru. Dacă arta evită să se uite în jur și vorbește doar despre adevăruri frumoase și universale, depre o etică lipsită de referențialitate, despre o lume fără mirosul de gură al oamenilor adevărați, nu mai e artă, a devenit kitsch.
Bienala de Poezie este un proiect inițiat în 2013 pornind de la viziunea de a stimula dialogul intercultural, oferind un spațiu de manifestare schimburilor artistice și intelectuale. Astfel, prima ediție a Bienalei a adus la Brașov 34 de poete din zece țări europene, invitate să exemplifice diversitatea și forța expresivă a poeziei feminine. A doua ediție,
Afinități elective, care a avut loc în 2015, a pus în discuție relația dintre tradiție și inovație, respectiv procesele de emulație și desprindere de modele prin care se conturează în timp noi direcții literare. Prin al treilea eveniment, intitulat
Datoria nesupunerii, ne-am propus să explorăm rolul poeziei în societatea contemporană și să redescoperim potențialul transformator și regenerator al literaturii.
Bienala europeană de poezie –
Kosmophilia este un proiect organizat de Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov și co-finanțat din bugetul Municipiului Brașov, iar printre partenerii acestei ediții se numără
Observator cultural,
DLITE, Scena9, PEN România și Centrul Multicultural al Universității Transilvania.
Invitații de anul acesta au fost: Jemma Borg (GBR), Anca Bucur (ROU), André Ferenc (ROU), Bruno Galluccio (ITA), Mathura (EST), Andreja Štepec (SVN), Andrei Doboș (ROU), Jen Hadfield (GBR) Lola Nieto (ESP) Balázs Szálinger (HUN) Gabi Eftimie (ROU), Marije Langelaar (NLD), Magda Cârneci (ROU), Julia Fiedorczuk (POL), V. Leac (ROU) și Yekta (FRA).
