Florina Ilis © privat
Florina Ilis © privat
Noul volum al Florinei Ilis este, precum cartea lui Moise, un „recensămînt” al unui popor aflat pe drumul prin pustiul adesea ostil al unei istorii potrivnice.
Mi, 30. octombrie 2019
Fragment din frumoasa Carte a Florinei Ilis, Cartea numerilor
Construit pe structura Numerilor – carte despre ascultare și răzvrătire, despre pocăință și binecuvîntare –, romanul este o sinecdocă a destinului României, ambiționîndu-se să cuprindă cît mai multe evenimente cruciale ale secolului XX și să sintetizeze o etno-istorie perfect verosimilă.
Printr-o tehnică insolită, naratorul își provoacă personajele să-și depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adînc înfipt în pămînt, plăsmuit din imaginație, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a înregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al nașterii și al morții, dar și al trădării, al minciunii și compromisului.
Nonconformistă față de rigorile epicului tradițional, puterea de seducție a Cărții numerilor stă în varietatea personajelor și a întîmplărilor în care oricine poate identifica profiluri, personalități și experiențe din istoria personală.
„Dacă, din lipsă de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informațiile prea puține nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor înnegrite de timp, strîmbe și mute, m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcînd din nimic și cîteva metafore mai mult și, sporind cu toate cîte le-am auzit și le-am crezut, voi face ca și puținul despre neamul meu și despre neamul nostru să nu se piardă și să nu fie de pagubă celor ce vin. Fără a uita totuși că nu fac altceva decît literatură, voi apela la cercetare și documente doar cît să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin cîte puțin în trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cît mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.” (Florina Ilis)
Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A absolvit Facultatea de Litere și Școala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea Babeș-Bolyai, unde în prezent este lector dr. la Departamentul de Limbi și literaturi asiatice. A publicat volume de poezie, teatru, eseu și romanele: Coborîrea de pe cruce (2001; ediția a II-a, 2006), Chemarea lui Matei (2002; ediția a II-a, 2008). Romanul Cruciada copiilor (2005) a fost distins cu Premiul României literare și al Fundației „Anonimul” Cartea anului 2005, Premiul pentru Proză al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Proză al Radio România Cultural, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, Premiul „Courrier International”, Paris (2010). Acesta a fost tradus în limbile ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză și sîrbă. În 2006, apare romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (tradus în limba italiană), inspirat de experiența sa japoneză. În anul 2012, publică Viețile paralele (tradus în limba franceză), distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Ziarului de Iași, Premiul Radio România Cultural, Premiul Colocviului Romanului Românesc de la Alba Iulia.
Romanul Cartea numerilor a apărut anul acesta la Editura Polirom. Citiți mai jos un fragment.
12.
Când Fehér loránd – sau fotograful Fehér, cum îl ştiau toţi – a murit în primăvara lui 1975, Zoltán, singurul fiu, a trebuit să lase totul şi să meargă la înmormântare. În laboratorul de film unde lucra (din cadrul D.G.T.O.), tocmai primise la retuşat ceva foarte important, o piesă valoroasă dintr-un dosar de urmărire. Nimeni nu se pricepea mai bine ca el la retuşul unei fotografii în care, prin alăturarea unor imagini decupate din alte fotografii, să facă să se întâlnească oameni care nu sau întâlnit niciodată în împrejurarea concepută de colegii din Serviciul D, Dezinformare. Fehér Zoltán inventase în acest scop o tehnică specială, adaptând în procesul de mărire a unor defecte ale clişeelor operaţii de corecţii specifice şi, după copiere, cu ajutorul aparatului de mărit, îndepărta diferenţele de diafragme din negativele imaginilor pe care le avea de alăturat, realizând o fotografie nouă. Erau provocări cărora, fiind foarte bun în meseria lui, le făcea faţă cu succes. În momentul în care a sosit telegrama din orăşelul natal şi o parcurse, parcă nu-i venea să creadă. Deşi nu conţinea decât câteva cuvinte, Tatăl dumneavoastră a murit. Luni înmormântarea!, a citit telegrama de mai multe ori fiindcă i se părea că nu-i înţelege sensul. Era adevărat că tatăl nu mai era tânăr, că împlinise deja şaptezeci şi doi de ani, dar să moară pe neaşteptate, fără să fi fost bolnav, era oarecum surprinzător pentru fiu. Tatăl fusese fotograf de meserie şi a trăit toată viaţa într-un târg din nord-vestul ţării, o localitate nici sat, nici oraş, dar care dobândise oarecare faimă datorită Băilor termale. Era un târguşor cu case împrăştiate de-a lungul Crişului, compus din câteva uliţe care se întâlneau într-o piaţă mai largă. Din această piaţă, unde se găsea autogara şi se ţinea târgul săptămânal, porneau trei drumuri principale înspre Salonta, Oradea şi Beiuş. La capetele pieţei, de unde începeau cele trei drumuri, erau situate şi cele trei biserici astfel : pe uliţa Salontei biserica reformată, pe uliţa Oradiei biserica catolică şi pe uliţa Beiuşului cea ortodoxă. Fehér Loránd trăise acolo liniştit fără să se sinchisească că mai existau şi alte locuri pe lume în afară de micul târg şi de atelierul fotografic de pe Strada Mare. În 1926, se căsătorise cu Rozalia, fiica lui Lobontz Antal şi a Evei. Eva fusese sora unui mic nobil de ţară, dezmoştenită de fratele ei fiindcă fugise cu un fotograf protestant, pe nume Lobontz Antal. Cei doi au avut o fiică, pe Rozalia, de care Fehér Loránd, ucenicul tatălui fetei, s-a îndrăgostit. Lobontz Antal, unul dintre primii fotografi din regiunea Crişanei, a fost de acord cu căsătoria unicei sale fiice, lăsându-i viitorului ginere drept moştenire şi atelierul fotografic. Cu concesiile de rigoare, Fehér Loránd a reuşit să păstreze funcţional vechiul atelier şi în economia socialistă de stat. De la socrul său Antal, care a învăţat meserie la Viena, ca ucenic în atelierul lui Lechner, de pe Jasomirgottstrasse, ginerelui i-au mai rămas nişte aparate extraordinare, adevărate rarităţi, dar pe care acesta nu le mai folosea din lipsă de materiale. Fiul Zoltán ţinea minte un excelent Voigtländer, din 1918, de dimensiuni mici, cu burduf extensibil din piele neagră, cu plăci de film pe sticlă. Tatăl lui îl primise chiar de la socrul său, Antal. Cum prin anii 1937-1938 tehnica avansase, Loránd îşi achiziţionase un Zeiss Ikon Nettar 515, un aparat mic, elegant, cu carcasă metalică de culoare neagră şi cu burduf din piele neagră, formatul vertical. Fusese aparatul favorit al tatălui lui Zoltán până când nu sa mai găsit pe piaţă rolfilmul 120, de format 6×9 cm. Atunci, Loránd şi-a achiziţionat aparatul de marcă românească Optior, cu film de 120. Nu era grozav, dar l-a folosit până prin 1955-1956, când au apărut şi la noi modelele sovietice Zorki. În copilărie, tatălui nu-i plăcea ca Zoltán să-şi bage nasul prin atelier, dar şi-a învăţat totuşi fiul să facă fotografii şi să manevreze aparatele fotografice. Mama lui Zoltán a murit când el îşi făcea armata, la o vârstă încă tânără, dar tatăl nu s-a mai recăsătorit. Se ocupa numai cu fotografia. Făcea poze de tot felul : poze de legitimaţii, de buletin, de familie, dar şi poze artistice. În special poze tip portret, în cadru fix, static. Avea în atelier un fel de mică recuzită pentru decoruri şi, în funcţie de cei care-i pozau, izbutea, din câteva operaţiuni simple, să realizeze un cadru adecvat. După ce a murit mama şi Zoltán a plecat definitiv de acasă, cu toate că tatăl şi fiul păstraseră legătura, nu ştiau multe lucruri unul despre celălalt. Zoltán ignora complet ceea ce făcea bătrânul, cu cine se întâlnea, dacă se descurca singur cu gătitul, spălatul etc. Răceala dintre ei s-a accentuat şi din pricina faptului că, după terminarea facultăţii, Zoltán s-a însurat cu o româncă, colegă de grupă la Facultatea de Chimie, stabilindu-se în Bucureşti. Cu ajutorul relaţiilor familiei soţiei, a reuşit să se încadreze şi el la Securitate. Din Bucureşti, îi trimitea regulat tatălui filme sau hârtie fotografică. Scrisorile de răspuns ale tatălui erau scurte, aproape telegrafice. Începeau, de obicei, cu eternele referinţe meteorologice : că era soare, că ploua, că ningea, în funcţie de anotimp, după care, invariabil, tatăl, utilizând aceeaşi formulă, îl anunţa pe acea cale că se simţea bine, doar că vag îl mai supăra reumatismul, dar că, fără îndoială, durerile articulare se datorau vremii schimbătoare. De aceea, singura boală de care ştia Zoltán că suferă bătrânul era reumatismul, dar asta nu-l îngrijora, nu-i aşa ?, fiindcă în ţara noastră nu era om care să nu sufere de reumatism sau de astenie ! Erau boli naţionale. Tatăl încheia simplu, întrebându-l şi despre familia lui. Nici soţiei lui Zoltán (olteancă), căreia îi spunea a menyem(nora mea), nici celor doi băieţi, pe care îi numea nagy unokám (nepotul meu cel mare) şi kis unokám (nepotul meu cel mic), nu le spunea pe nume. Uneori, Zoltán se întreba dacă nu cumva a uitat cum îi cheamă. Chiar şi preotul, când s-a adresat după predica obişnuită persoanelor îndoliate, fiului i-a spus cu simplitate, mă adresez ţie, Zoltán, fiindcă îl cunoştea din copilărie, apoi a continuat cu mărturisirile pioase şi cu consolările fireşti despărţirii unui tată de fiu, dar, atunci când s-a adresat în numele mortului, după tipic, soţiei fiului, respectiv nurorii, şi, apoi, nepoţilor, i-a numit, aşa cum obişnuia şi bătrânul să le spună, a menyem, a nagy unokám şi a kis unokám. Acum, că murise, pe Zoltán l-a înduioşat delicateţea bătrânului, deşi, atunci când trăia, îl mâhnise atitudinea lui faţă de soţie şi de fiii lui, socotind-o distantă şi răuvoitoare. Moartea schimbă, fără îndoială, multe lucruri, dar, din păcate, prea târziu. Cât timp a trăit, Zoltán nu şi-a reproşat nimic în relaţia cu tatăl. Era adevărat că nu-l vizita prea des, dar încerca, pe cât posibil, să-i satisfacă cererile legate de meseria lui. Îi făcea rost de filme, de hârtie fotografică, ba lucioasă, ba mată, ba granulată, sau de soluţii şi revelatori ca rodinal, rodamină sau metholhidrochinonă. La telefon, tatăl şi fiul schimbau opinii profesionale despre coeficienţii de iluminare în fotografiile de portret sau despre timpii de poză. Întrebările tatălui erau binevenite fiindcă îl obligau şi pe fiu să persevereze în munca lui, să se informeze şi să-şi îmbunătăţească tehnica. Zoltán era convins că n-ar fi ajuns aşa de bun în meserie dacă n-ar fi existat problemele ridicate de tată, întrebări care, prin ingeniozitate, depăşeau cu mult nivelul unui amator oarecare. Pe bătrân îl mai interesau şi cărţile despre fotografie şi arta fotografică. Datorită încadrării la Securitate, Zoltán reuşea să facă rost de aproape orice. Tatăl nu i-a cerut însă decât lucruri legate de meseria lui. Nici cafea, nici ţigări, nici zahăr... Nimic altceva ! Apela, fără îndoială, la furnizorii lui, micii traficanţi peste graniţă, în Ungaria. În vizită fiul mergea destul de rar, fie din cauza distanţei prea mari, fie din lipsă de timp. I-a propus să-l ducă la Bucureşti, dar bătrânul nici n-a vrut să audă să părăsească Ardealul. Nu s-a dus nici măcar în vizită. În orăşelul din vestul ţării, Zoltán ajungea cam o dată pe an, de obicei singur. O vreme l-a luat cu el pe băiatul cel mare, atrăgândul cu pescuitul la Criş, dar, după aceea, Ştefan n-a mai vrut, motivând că avea de învăţat. Cu trenul, drumul era într-adevăr lung şi obositor. În vara în care a cumpărat maşina, în august 1968 (tocmai intraseră ruşii în Cehoslovacia), a făcut împreună cu soţia şi copiii o excursie prin ţară. Aşa au ajuns şi în vestul ţării. Invazia ruşilor şi manifestaţia din Capitală, când Ceauşescu triumfa datorită refuzului de a se alătura sovieticilor, i-au prins în Ardeal. Pe atunci băieţii erau deja mari, Ştefan având şaptesprezece ani, iar Andrei treisprezece. Şi-au întrerupt vacanţa fiindcă el şi soţia fuseseră convocaţi de urgenţă la serviciu. Apoi, Zoltán l-a vizitat pe bătrân mai mult singur. De obicei, îşi programa vizitele după întoarcerea din vreo excursie în străinătate, de unde îi aducea aparate moderne de fotografiat. Din RDG i-a adus cadou un aparat marca Retinette IA, produs de firma Kodak, cu film de 35 mm. Pe bătrân îl bucura să primească tot ce avea legătură cu munca lui, de aceea fiului îi era uşor să-i facă daruri. Îşi aminteşte că din Uniunea Sovietică i-a adus un aparat marca Zenit E, o raritate la noi, cu un sistem SLR (single lens reflex). Din Kiev i-a cumpărat, ca să-l surprindă, un aparat tip spion, marca Kiev 30. Era un aparat de dimensiuni mici, uşor de camuflat, de 108/84×46×27 mm. Avea o carcasă metalică, în combinaţie cu material plastic. I-a adus şi filme de 16 mm, formatul 13×17 mm, fiindcă ştia că nu va găsi în ţară. Abia ce s-a întors din Kiev, i-a făcut bătrânului o vizită ca să-i înmâneze cadoul. L-a găsit bine, sănătos, puţin mai îmbătrânit, dar încă activ. Nu bănuise atunci că nu-l va mai revedea niciodată. Asta se întâmpla pe la sfârşitul lui noiembrie, cu un an înainte. La sfârşitul lui martie, a venit vestea cu moartea bătrânului. Din cauza pregătirilor pentru nunta băiatului mai mare, Zoltán s-a dus singur la înmormântare. După ceremonia funerară, nepretenţioasă, presat de obligaţiile de serviciu, Zoltán a trebuit să revină repede la Bucureşti. Colegul cu care lucra nu făcea nimic fără el. Fotografia pe care trebuia s-o retuşeze era una extrem de importantă şi trebuia să reprezinte un scriitor cunoscut la o întâlnire cu nişte agenţi străini. Scriitorul fugise peste graniţă, dar Securitatea continua urmărirea lui în străinătate. Fotografia pe care urma s-o producă servea la redeschiderea dosarului extern. Pentru Zoltán, ca specialist fotograf, era o provocare. Inventase o tehnică proprie de retuşare, tehnică deprinsă de la tată, dar adaptată de el, nu în sens artistic, ci naturii cerinţelor tot mai complicate de serviciu. Următoarele luni a fost foarte ocupat, astfel că a revenit în orăşelul natal abia în primăvara următoare, cu intenţia să lichideze atelierul şi să vândă casa. După aproape un an de la moartea bătrânului, aici totul rămăsese neschimbat. Se adunase praful. Fotografiile din vitrina atelierului se albiseră complet. Din coridorul strâmt, care dădea direct în stradă, se deschidea, în dreapta, uşa atelierului unde tatăl lui îşi primea clienţii, iar în stânga, faţă în faţă cu uşa atelierului, se intra în bucătărie. Uşa bucătăriei era prevăzută cu un geam de sticlă, împărţit în trei ochiuri dreptunghiulare, dispuse orizontal. Perdeaua de dantelă din geam, croşetată cu mulţi ani în urmă de mama, se îngălbenise. Îşi aminteşte că, în bucătărie, deasupra mesei lipite de perete, era un fel de pânză albă, numită peretar (házi áldás), cusută cu aţă roşie şi verde, reprezentând o imagine cu un păstor la oi, pe care scria, în partea de sus, Én vagyok a jó pásztor.Legeltetem a nyájam (Eu sunt Păstorul bun. Pasc turma mea). Când Zoltán era mic şi stătea la masă, avea obiceiul s-o întrebe pe mama cum se numesc oiţele păstorului. Dar mielul din braţele lui ? Pe lângă păstor şi oi, scena mai cuprindea, în planul îndepărtat, o biserică şi un sat. Dintre gurguiele ascuţite ale dealurilor răsărea soarele, un cerc cu raze, una lungă, una scurtă. Cu totul neobişnuit, în raport cu realitatea, cele două flori, situate în planul apropiat, întreceau în dimensiune înălţimea păstorului. Zoltán o întreba pe mama dacă édesanyám ştie să existe flori aşa de mari. În paradis, zicea ea, toate florile sunt aşa de mari. În afară de florile neobişnuit de mari, imaginea, în ansamblul ei, era una cât se poate de pământeană, fiind o reprezentare din depărtare a unui sat oarecare. În planul apropiat se găsea un păstor care se sprijinea într-un toiag, doar că, spre deosebire de păstorii adevăraţi, acesta avea cusut un nimb în jurul capului. Câinele păstorului, care stătea culcat pe cele patru labe şi privea în depărtare, undeva afară din tablou, era unul cât se poate de banal. Şi totuşi, scena aceea idilică îi părea copilului desprinsă dintr-o lume de basm. Îi evoca o pace şi o armonie tihnită şi se imagina pe sine jucându-se cu câinele şi oiţele păstorului. În rai există băieţi ? o întreba pe mama ca să se lămurească. Voia să ştie dacă ar avea cu cine să se joace în rai. În rai sunt îngeri, răspundea ea. Şi, édesanyám, mai întreba copilul, îngerii sunt copii ? Sunt copii ca tine, dar au minte de oameni mari, îi explica anyám. Zoltán cădea pe gânduri, încercând să înţeleagă cum e posibilă o asemenea imposibilitate. În cele din urmă, a sfârşit prin a-i compătimi pe îngeri fiindcă, credea el, dacă sunt oameni mari la minte, nu se pot juca cu copiii, că e ruşine! Şi că ce păcat că n-o pot face!
La un an după moartea bătrânului, casa îi păruse lui Zoltán şi mai tristă. Numai vechiul peretar îi trezea o oarecare duioşie. Privindu-l însă mai cu atenţie, observă ceva uimitor, ceva ce nu sesizase niciodată până atunci. Gândul că acel lucru ar fi putut fi făcut cu intenţie îl încremeni, tulburându-l peste măsură. Cercetă din nou cele două flori, disproporţionate ca mărime, situate în planul apropiat, una în dreapta şi alta în stânga păstorului. Nu se înşela ! Ei bine, tulpinile se terminau nu cum ar fi fost normal, adică cu o rădăcină ramificată, ci întro formă bizară, aproape geometrică, cusătura descriind, la fiecare dintre cele două flori, câte un braţ al... svasticii naziste. Dacă s-ar suprapune florile, în partea de jos a tulpinii s-ar obţine, fără niciun efort, bine cunoscuta cruce. Incredibil ! oricât încercă Zoltán să şteargă din minte imaginea svasticii şi oricât s-ar strădui să nu atribuie bietelor flori nicio semnificaţie, alta decât a unor flori oarecare (ceea ce în mod evident nu erau), totuşi acurateţea, precizia şi, în ultimă instanţă, eleganţa delicată cu care cusătoreasa s-a străduit să redea până la perfecţiune simbolul nazist îl tulburară din cale afară, consternându-l. Că tatăl lui a fost simpatizant nazist, în spiritul timpului, nu îl uimea, dar de la simpatie la aproape fanatism era un drum pe care, acum, iată, reîntors în casa părintească, Zoltán era nevoit nu numai să-l înţeleagă, ci şi să-l accepte. Ce alte secrete mai ascundea oare casa părintească ? ! Bucătăria dădea în partea din spate a casei, într-o mică curte interioară, ce servea mai mult ca depozit şi şopron de lemne. În partea din faţă a casei se găsea camera de zi. Aici nimic nu se schimbase de pe vremea când trăia şi mama lui. În mijlocul camerei se găsea masa, iar în jurul ei erau dispuse patru scaune cu spătar înalt. Zoltán era convins că tatăl nu folosise prea des acea încăpere, fiindcă iarna, ca să facă economie de lemne, preferase dormeza din bucătărie. Marea majoritate a timpului bătrânul o petrecuse în atelier, acolo unde îşi primea clienţii sau, când atelierul era închis, în camera obscură. Atelierul era separat în două părţi, prin două panouri de lemn, rabatabile. În partea din faţă, ce dădea spre stradă, se găsea o mică vitrină cu fotografii, amenajată asemeni unei nişe într-un zid oarecare. Ca să nu pătrundă lumina în atelier, vitrina era camuflată, înspre interior, de un perete de placaj pictat cu firma fotografului. În partea de jos, în vitrină, fotograful expunea cele mai frumoase instantanee. Dar cum nu punea prea mult preţ pe aspectul comercial, fotografiile din vitrină erau schimbate destul de rar. În atelier se mai găsea o mică tejghea acoperită cu o muşama veche, ale cărei culori se şterseseră, încât era imposibil să mai ştie cineva cum arătase la începuturi. În spatele panourilor rabatabile de lemn se găsea atelierul propriu-zis. Aici era locul unde artistul îşi primea clienţii, creându-le un cadru cât mai adecvat fotografierii. Pentru a obţine lumină artificială, maestrul folosea un ecran reflector, confecţionat din carton şi acoperit cu foiţă de staniol, care putea fi mutat în funcţie de cerinţele clientului şi de interesele artistice. Tatăl lucra cu mai multe surse de lumină, după cum îşi dădea Zoltán seama, mizând atât pe iluminarea principală, cât şi pe iluminarea de efect şi de fond. O uşă, din spatele atelierului, camuflată cu o perdea lungă din catifea vişinie, decolorată, dădea în camera obscură unde artistul prelucra filmele. Aici avea un adevărat laborator foto. În mijloc, pe o masă se găseau cuvetele, tancul de developat şi aparatul de mărit, presa de uscat, cuţitul de tăiat, dar şi ceasornicul de expunere. Totul fusese păstrat în cea mai desăvârşită curăţenie şi rânduială. Pe un raft prins de perete erau dispuse câteva borcane de sticlă, cu dopuri etanş. Erau borcane din acelea fumurii, ca în farmaciile de altădată, în care se păstrau substanţele active. Înspre capătul poliţei se afla balanţa farmaceutică. Nu lipsea nici aparatul de mărit, pe care tatăl şi-l confecţionase singur, folosind un bec opal cu condensor de lumină şi un obiectiv, totul fixat prin intermediul unui braţ mobil de un picior vertical. Zoltán cunoştea bine acel tip de aparat fiindcă avea unul similar în atelierul de la serviciu în vederea retuşării, printr-o serie de operaţii migăloase, a pozelor cu cei urmăriţi de către agenţii de securitate. Inspectă cu curiozitate totul, având un sentiment de admiraţie şi duioşie faţă de tată, aşa cum nu-l simţise niciodată câtă vreme a trăit. Privind obiectele din atelierul tatălui, Zoltán realiză cu întristare cât de puţine şi dureros neînsemnate erau amintirile lui despre mama şi tata şi se căi sincer că n-a făcut ceva ca să-şi ofere sieşi, atunci când părinţii mai trăiau, ocazii mai fericite de a petrece timpul alături de ei. Din neantul în care mama şi tata se topiseră nu mai răzbătea nimic. Această tăcere a celor plecaţi ar trebui umplută cu ceva, cu amintiri, desigur, dar el, cum nu avea decât câteva, şi acelea nelămurite, copilăreşti, nu ştia ce-ar trebui să facă pentru a le da un sens mai bogat fără să le falsifice. Se agăţă de obiecte. Îşi spuse că, şi după moarte, trebuie să mai persiste urme ale prezenţei cuiva în obiectele de care cel plecat s-a înconjurat sau le-a întrebuinţat cât timp a trăit. Că uzura unui obiect, forma, culoarea, rostul lui ne spun ceva şi că, dacă îl analizezi cu atenţie, fiorul vieţii celui dispărut transpare de acolo ca un abur, încă viu. Dar, transferând în obiectele fără viaţă ceva dintr-o relaţie numai presupusă cu posesorul lor, oare nu ne lăsăm copleşiţi de nevoia de a face cumva depărtarea mai uşoară, dând un oarecare sens împotrivirii la inevitabilul morţii celor dragi ? ! Ce ne pot spune despre stăpânul lor nişte obiecte neînsufleţite ? se întrebă, uitându-se în jur după răspunsuri. Întâi, fu uimit de ordinea din atelierul tatălui şi nu ştiu ce înţeles să dea acelei ordini stricte, precise, mai ales că imaginea pe care o păstra din copilărie era aceea a unui tată mai degrabă neatent la lucruri, neglijent şi incapabil să se descurce fără ajutorul mamei. Aşa crezuse întotdeauna, deşi, atunci când mama a murit, nu s-a preocupat deloc de cum ar putea să supravieţuiască un asemenea bărbat singur. Acum, după un an de la moartea lui, realiza că bătrânul se descurcase bine. Dar această constatare l-a făcut să-şi dea seama cât de puţin îl cunoscuse şi cât de străin i-a fost propriul tată. Un prim indiciu era ordinea impecabilă din atelier. Apoi, au urmat şi altele, dar despre restul ceva mai încolo. Într-un colţ al laboratorului, Zoltán întrezări o ladă mare de lemn încrustat, cu luciul şters. A ridicat curios capacul. Era plină cu albume de fotografii. La lumina becului cu filtru roşu din camera obscură, deschise în grabă câteva albume, uitânduse la poze. Erau numai instantanee de atelier, nicio fotografie din natură. Privind mai cu atenţie, realiză că fotografiile erau atent grupate pe mărimi, cele mai mici fiind cele de tip buletin sau legitimaţii. În albume separate se găseau fotografiile artistice şi fotografiile de familie. Zoltán deschise la întâmplare câteva albume, străduindu-se să nu strice ordinea cronologică în care fuseseră perfect rânduite. Cum, o vreme, până la pensie, tatăl lui fusese singurul fotograf din regiune, colecţia de fotografii a bătrânului era cu adevărat impresionantă. În două albume, chiar de pe fundul lăzii, fiul găsi mai multe fotografii din perioada interbelică, excelent conservate, realizate în atelierul lui Lobontz Antal de către tânărul ucenic şi viitor ginere Loránd Fehér. În albumul cu anul 1941 erau în special poze cu recruţi şi militari. Pe verso erau trecute câteva date sumare : numele şi, eventual, localitatea de domiciliu. Răsfoi albumul cu fotografiile soldaţilor, când dintre filele de hârtie cerată căzu un plic îngălbenit. Îl deschise curios. Nu erau decât nişte poze alb-negru cu trei fete tinere, care, judecând după tipul de hârtie, fuseseră realizate pe la sfârşitul anilor ’50 sau la începutul anilor ’60. Nu înţelegea ce căutau acolo, în albumul cu pozele soldaţilor. Poate s-au rătăcit, îşi spuse Zoltán şi, curios, întoarse una din poze sperând ca fotograful să fi notat data pe verso. Nu se înşelă ! Pe lângă dată (23 aprilie 1959), mai era trecut şi un nume : Elisabeta. Se întrebă care dintre cele trei fete, cam de aceeaşi seamă, să fie Elisabeta. Tinerele nu păreau să fie surori, mai degrabă prietene. Toate trei aveau părul împletit în codiţe, aduse în faţă, pe umeri. Codiţele celei din mijloc erau mai mari ca la celelalte două. Se ţineau de braţ, ca la horă. Cea din mijloc era îmbrăcată într-un costum popular românesc. Cea din stânga era mai mică de statură, dar bine legată, iar cea din dreapta părea să aibă un aer vag întristat. În spatele lor, fotograful atârnase, drept decor, o scoarţă populară. Zoltán răsuci poza pe toate părţile în căutarea unor noi indicii. Dar, în afara acelui nume şi a datei, nu mai găsi nimic. 1959 ? Apoi, îi veni ideea să scotocească în lada cu albume, dar nu mare îi fu mirarea să constate că anul 1959 lipsea. Ce s-a întâmplat oare în 1959 ? se întrebă. Deveni curios, chiar intrigat, deşi şi-ar fi dorit ca toate astea să-l lase indiferent. Întrebarea aceea nu-i dădea însă pace, îl urmărea zgândărindu-l. Avu impresia că răspunsul la întrebare ar putea fi capătul unui fir care, dacă va reuşi să-l prindă, îl va conduce spre ceva mai adevărat decât orice amintire, poate chiar spre dezlegarea unei taine. Începu să răscolească prin casă, dar nu găsi nimic care să-i atragă atenţia. mai rămânea un singur loc unde să caute. În pod. Cu ajutorul unei scări şubrede, aflate în şopronul de lemne, Zoltán urcă şi în podul casei. Într-o ladă de lemn, printre caietele şi cărţile lui de şcoală, dădu şi peste albumul cu anul 1959. Din ce motiv oare bătrânul îl pitise acolo nu ştia. Răsfoindul însă, găsi ceva cu totul interesant şi surprinzător. Era vorba de zece plicuri îngălbenite, numerotate în colţul din dreapta sus cu cifre romane. respectând ordinea, Zoltán îl luă pe primul. Din cauza lipiciului uscat, aproape topit, plicul se desfăcu cu uşurinţă. lucrând deja de ani buni la Securitate, Zoltán îşi dădu imediat seama că era vorba de ciornele unor note informative. Tatăl lui scrisese note informative pentru Securitate ! Oare care să fi fost motivul colaborării ? Ca ofiţer în cadrul Securităţii Statului, Zoltán cunoştea bine metodele colegilor de la Direcţia de urmăriri. Ştia că se foloseau de informatori şi de agenţi, că îi şantajau, manipulândui după bunul lor plac. Înţelegea asta şi i se părea corect ca Securitatea să facă aşa ceva, atât timp cât servea intereselor statului, dar, pe de altă parte, nu putea să nu se întrebe ce l-a determinat pe tatăl lui să devină informator ? Ce motiv să fi avut Securitatea ca să-l şantajeze ? Şi ce legătură exista între anul 1959 şi notele informative (nedatate) ? Hmmm. Nu-şi dădea seama... Şi-a prelungit şederea acasă cu câteva zile. Nu se mai grăbea defel să vândă casa. Profitând de vremea bună, şi-a scos undiţa veche din şopron, a curăţat-o de praf, a înlocuit aţa ruptă cu una nouă şi a ieşit la Criş, la pescuit.
Printr-o tehnică insolită, naratorul își provoacă personajele să-și depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adînc înfipt în pămînt, plăsmuit din imaginație, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a înregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al nașterii și al morții, dar și al trădării, al minciunii și compromisului.
Nonconformistă față de rigorile epicului tradițional, puterea de seducție a Cărții numerilor stă în varietatea personajelor și a întîmplărilor în care oricine poate identifica profiluri, personalități și experiențe din istoria personală.
„Dacă, din lipsă de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informațiile prea puține nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor înnegrite de timp, strîmbe și mute, m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcînd din nimic și cîteva metafore mai mult și, sporind cu toate cîte le-am auzit și le-am crezut, voi face ca și puținul despre neamul meu și despre neamul nostru să nu se piardă și să nu fie de pagubă celor ce vin. Fără a uita totuși că nu fac altceva decît literatură, voi apela la cercetare și documente doar cît să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin cîte puțin în trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cît mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.” (Florina Ilis)
Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A absolvit Facultatea de Litere și Școala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea Babeș-Bolyai, unde în prezent este lector dr. la Departamentul de Limbi și literaturi asiatice. A publicat volume de poezie, teatru, eseu și romanele: Coborîrea de pe cruce (2001; ediția a II-a, 2006), Chemarea lui Matei (2002; ediția a II-a, 2008). Romanul Cruciada copiilor (2005) a fost distins cu Premiul României literare și al Fundației „Anonimul” Cartea anului 2005, Premiul pentru Proză al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Proză al Radio România Cultural, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, Premiul „Courrier International”, Paris (2010). Acesta a fost tradus în limbile ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză și sîrbă. În 2006, apare romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (tradus în limba italiană), inspirat de experiența sa japoneză. În anul 2012, publică Viețile paralele (tradus în limba franceză), distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Ziarului de Iași, Premiul Radio România Cultural, Premiul Colocviului Romanului Românesc de la Alba Iulia.
Romanul Cartea numerilor a apărut anul acesta la Editura Polirom. Citiți mai jos un fragment.
12.
Când Fehér loránd – sau fotograful Fehér, cum îl ştiau toţi – a murit în primăvara lui 1975, Zoltán, singurul fiu, a trebuit să lase totul şi să meargă la înmormântare. În laboratorul de film unde lucra (din cadrul D.G.T.O.), tocmai primise la retuşat ceva foarte important, o piesă valoroasă dintr-un dosar de urmărire. Nimeni nu se pricepea mai bine ca el la retuşul unei fotografii în care, prin alăturarea unor imagini decupate din alte fotografii, să facă să se întâlnească oameni care nu sau întâlnit niciodată în împrejurarea concepută de colegii din Serviciul D, Dezinformare. Fehér Zoltán inventase în acest scop o tehnică specială, adaptând în procesul de mărire a unor defecte ale clişeelor operaţii de corecţii specifice şi, după copiere, cu ajutorul aparatului de mărit, îndepărta diferenţele de diafragme din negativele imaginilor pe care le avea de alăturat, realizând o fotografie nouă. Erau provocări cărora, fiind foarte bun în meseria lui, le făcea faţă cu succes. În momentul în care a sosit telegrama din orăşelul natal şi o parcurse, parcă nu-i venea să creadă. Deşi nu conţinea decât câteva cuvinte, Tatăl dumneavoastră a murit. Luni înmormântarea!, a citit telegrama de mai multe ori fiindcă i se părea că nu-i înţelege sensul. Era adevărat că tatăl nu mai era tânăr, că împlinise deja şaptezeci şi doi de ani, dar să moară pe neaşteptate, fără să fi fost bolnav, era oarecum surprinzător pentru fiu. Tatăl fusese fotograf de meserie şi a trăit toată viaţa într-un târg din nord-vestul ţării, o localitate nici sat, nici oraş, dar care dobândise oarecare faimă datorită Băilor termale. Era un târguşor cu case împrăştiate de-a lungul Crişului, compus din câteva uliţe care se întâlneau într-o piaţă mai largă. Din această piaţă, unde se găsea autogara şi se ţinea târgul săptămânal, porneau trei drumuri principale înspre Salonta, Oradea şi Beiuş. La capetele pieţei, de unde începeau cele trei drumuri, erau situate şi cele trei biserici astfel : pe uliţa Salontei biserica reformată, pe uliţa Oradiei biserica catolică şi pe uliţa Beiuşului cea ortodoxă. Fehér Loránd trăise acolo liniştit fără să se sinchisească că mai existau şi alte locuri pe lume în afară de micul târg şi de atelierul fotografic de pe Strada Mare. În 1926, se căsătorise cu Rozalia, fiica lui Lobontz Antal şi a Evei. Eva fusese sora unui mic nobil de ţară, dezmoştenită de fratele ei fiindcă fugise cu un fotograf protestant, pe nume Lobontz Antal. Cei doi au avut o fiică, pe Rozalia, de care Fehér Loránd, ucenicul tatălui fetei, s-a îndrăgostit. Lobontz Antal, unul dintre primii fotografi din regiunea Crişanei, a fost de acord cu căsătoria unicei sale fiice, lăsându-i viitorului ginere drept moştenire şi atelierul fotografic. Cu concesiile de rigoare, Fehér Loránd a reuşit să păstreze funcţional vechiul atelier şi în economia socialistă de stat. De la socrul său Antal, care a învăţat meserie la Viena, ca ucenic în atelierul lui Lechner, de pe Jasomirgottstrasse, ginerelui i-au mai rămas nişte aparate extraordinare, adevărate rarităţi, dar pe care acesta nu le mai folosea din lipsă de materiale. Fiul Zoltán ţinea minte un excelent Voigtländer, din 1918, de dimensiuni mici, cu burduf extensibil din piele neagră, cu plăci de film pe sticlă. Tatăl lui îl primise chiar de la socrul său, Antal. Cum prin anii 1937-1938 tehnica avansase, Loránd îşi achiziţionase un Zeiss Ikon Nettar 515, un aparat mic, elegant, cu carcasă metalică de culoare neagră şi cu burduf din piele neagră, formatul vertical. Fusese aparatul favorit al tatălui lui Zoltán până când nu sa mai găsit pe piaţă rolfilmul 120, de format 6×9 cm. Atunci, Loránd şi-a achiziţionat aparatul de marcă românească Optior, cu film de 120. Nu era grozav, dar l-a folosit până prin 1955-1956, când au apărut şi la noi modelele sovietice Zorki. În copilărie, tatălui nu-i plăcea ca Zoltán să-şi bage nasul prin atelier, dar şi-a învăţat totuşi fiul să facă fotografii şi să manevreze aparatele fotografice. Mama lui Zoltán a murit când el îşi făcea armata, la o vârstă încă tânără, dar tatăl nu s-a mai recăsătorit. Se ocupa numai cu fotografia. Făcea poze de tot felul : poze de legitimaţii, de buletin, de familie, dar şi poze artistice. În special poze tip portret, în cadru fix, static. Avea în atelier un fel de mică recuzită pentru decoruri şi, în funcţie de cei care-i pozau, izbutea, din câteva operaţiuni simple, să realizeze un cadru adecvat. După ce a murit mama şi Zoltán a plecat definitiv de acasă, cu toate că tatăl şi fiul păstraseră legătura, nu ştiau multe lucruri unul despre celălalt. Zoltán ignora complet ceea ce făcea bătrânul, cu cine se întâlnea, dacă se descurca singur cu gătitul, spălatul etc. Răceala dintre ei s-a accentuat şi din pricina faptului că, după terminarea facultăţii, Zoltán s-a însurat cu o româncă, colegă de grupă la Facultatea de Chimie, stabilindu-se în Bucureşti. Cu ajutorul relaţiilor familiei soţiei, a reuşit să se încadreze şi el la Securitate. Din Bucureşti, îi trimitea regulat tatălui filme sau hârtie fotografică. Scrisorile de răspuns ale tatălui erau scurte, aproape telegrafice. Începeau, de obicei, cu eternele referinţe meteorologice : că era soare, că ploua, că ningea, în funcţie de anotimp, după care, invariabil, tatăl, utilizând aceeaşi formulă, îl anunţa pe acea cale că se simţea bine, doar că vag îl mai supăra reumatismul, dar că, fără îndoială, durerile articulare se datorau vremii schimbătoare. De aceea, singura boală de care ştia Zoltán că suferă bătrânul era reumatismul, dar asta nu-l îngrijora, nu-i aşa ?, fiindcă în ţara noastră nu era om care să nu sufere de reumatism sau de astenie ! Erau boli naţionale. Tatăl încheia simplu, întrebându-l şi despre familia lui. Nici soţiei lui Zoltán (olteancă), căreia îi spunea a menyem(nora mea), nici celor doi băieţi, pe care îi numea nagy unokám (nepotul meu cel mare) şi kis unokám (nepotul meu cel mic), nu le spunea pe nume. Uneori, Zoltán se întreba dacă nu cumva a uitat cum îi cheamă. Chiar şi preotul, când s-a adresat după predica obişnuită persoanelor îndoliate, fiului i-a spus cu simplitate, mă adresez ţie, Zoltán, fiindcă îl cunoştea din copilărie, apoi a continuat cu mărturisirile pioase şi cu consolările fireşti despărţirii unui tată de fiu, dar, atunci când s-a adresat în numele mortului, după tipic, soţiei fiului, respectiv nurorii, şi, apoi, nepoţilor, i-a numit, aşa cum obişnuia şi bătrânul să le spună, a menyem, a nagy unokám şi a kis unokám. Acum, că murise, pe Zoltán l-a înduioşat delicateţea bătrânului, deşi, atunci când trăia, îl mâhnise atitudinea lui faţă de soţie şi de fiii lui, socotind-o distantă şi răuvoitoare. Moartea schimbă, fără îndoială, multe lucruri, dar, din păcate, prea târziu. Cât timp a trăit, Zoltán nu şi-a reproşat nimic în relaţia cu tatăl. Era adevărat că nu-l vizita prea des, dar încerca, pe cât posibil, să-i satisfacă cererile legate de meseria lui. Îi făcea rost de filme, de hârtie fotografică, ba lucioasă, ba mată, ba granulată, sau de soluţii şi revelatori ca rodinal, rodamină sau metholhidrochinonă. La telefon, tatăl şi fiul schimbau opinii profesionale despre coeficienţii de iluminare în fotografiile de portret sau despre timpii de poză. Întrebările tatălui erau binevenite fiindcă îl obligau şi pe fiu să persevereze în munca lui, să se informeze şi să-şi îmbunătăţească tehnica. Zoltán era convins că n-ar fi ajuns aşa de bun în meserie dacă n-ar fi existat problemele ridicate de tată, întrebări care, prin ingeniozitate, depăşeau cu mult nivelul unui amator oarecare. Pe bătrân îl mai interesau şi cărţile despre fotografie şi arta fotografică. Datorită încadrării la Securitate, Zoltán reuşea să facă rost de aproape orice. Tatăl nu i-a cerut însă decât lucruri legate de meseria lui. Nici cafea, nici ţigări, nici zahăr... Nimic altceva ! Apela, fără îndoială, la furnizorii lui, micii traficanţi peste graniţă, în Ungaria. În vizită fiul mergea destul de rar, fie din cauza distanţei prea mari, fie din lipsă de timp. I-a propus să-l ducă la Bucureşti, dar bătrânul nici n-a vrut să audă să părăsească Ardealul. Nu s-a dus nici măcar în vizită. În orăşelul din vestul ţării, Zoltán ajungea cam o dată pe an, de obicei singur. O vreme l-a luat cu el pe băiatul cel mare, atrăgândul cu pescuitul la Criş, dar, după aceea, Ştefan n-a mai vrut, motivând că avea de învăţat. Cu trenul, drumul era într-adevăr lung şi obositor. În vara în care a cumpărat maşina, în august 1968 (tocmai intraseră ruşii în Cehoslovacia), a făcut împreună cu soţia şi copiii o excursie prin ţară. Aşa au ajuns şi în vestul ţării. Invazia ruşilor şi manifestaţia din Capitală, când Ceauşescu triumfa datorită refuzului de a se alătura sovieticilor, i-au prins în Ardeal. Pe atunci băieţii erau deja mari, Ştefan având şaptesprezece ani, iar Andrei treisprezece. Şi-au întrerupt vacanţa fiindcă el şi soţia fuseseră convocaţi de urgenţă la serviciu. Apoi, Zoltán l-a vizitat pe bătrân mai mult singur. De obicei, îşi programa vizitele după întoarcerea din vreo excursie în străinătate, de unde îi aducea aparate moderne de fotografiat. Din RDG i-a adus cadou un aparat marca Retinette IA, produs de firma Kodak, cu film de 35 mm. Pe bătrân îl bucura să primească tot ce avea legătură cu munca lui, de aceea fiului îi era uşor să-i facă daruri. Îşi aminteşte că din Uniunea Sovietică i-a adus un aparat marca Zenit E, o raritate la noi, cu un sistem SLR (single lens reflex). Din Kiev i-a cumpărat, ca să-l surprindă, un aparat tip spion, marca Kiev 30. Era un aparat de dimensiuni mici, uşor de camuflat, de 108/84×46×27 mm. Avea o carcasă metalică, în combinaţie cu material plastic. I-a adus şi filme de 16 mm, formatul 13×17 mm, fiindcă ştia că nu va găsi în ţară. Abia ce s-a întors din Kiev, i-a făcut bătrânului o vizită ca să-i înmâneze cadoul. L-a găsit bine, sănătos, puţin mai îmbătrânit, dar încă activ. Nu bănuise atunci că nu-l va mai revedea niciodată. Asta se întâmpla pe la sfârşitul lui noiembrie, cu un an înainte. La sfârşitul lui martie, a venit vestea cu moartea bătrânului. Din cauza pregătirilor pentru nunta băiatului mai mare, Zoltán s-a dus singur la înmormântare. După ceremonia funerară, nepretenţioasă, presat de obligaţiile de serviciu, Zoltán a trebuit să revină repede la Bucureşti. Colegul cu care lucra nu făcea nimic fără el. Fotografia pe care trebuia s-o retuşeze era una extrem de importantă şi trebuia să reprezinte un scriitor cunoscut la o întâlnire cu nişte agenţi străini. Scriitorul fugise peste graniţă, dar Securitatea continua urmărirea lui în străinătate. Fotografia pe care urma s-o producă servea la redeschiderea dosarului extern. Pentru Zoltán, ca specialist fotograf, era o provocare. Inventase o tehnică proprie de retuşare, tehnică deprinsă de la tată, dar adaptată de el, nu în sens artistic, ci naturii cerinţelor tot mai complicate de serviciu. Următoarele luni a fost foarte ocupat, astfel că a revenit în orăşelul natal abia în primăvara următoare, cu intenţia să lichideze atelierul şi să vândă casa. După aproape un an de la moartea bătrânului, aici totul rămăsese neschimbat. Se adunase praful. Fotografiile din vitrina atelierului se albiseră complet. Din coridorul strâmt, care dădea direct în stradă, se deschidea, în dreapta, uşa atelierului unde tatăl lui îşi primea clienţii, iar în stânga, faţă în faţă cu uşa atelierului, se intra în bucătărie. Uşa bucătăriei era prevăzută cu un geam de sticlă, împărţit în trei ochiuri dreptunghiulare, dispuse orizontal. Perdeaua de dantelă din geam, croşetată cu mulţi ani în urmă de mama, se îngălbenise. Îşi aminteşte că, în bucătărie, deasupra mesei lipite de perete, era un fel de pânză albă, numită peretar (házi áldás), cusută cu aţă roşie şi verde, reprezentând o imagine cu un păstor la oi, pe care scria, în partea de sus, Én vagyok a jó pásztor.Legeltetem a nyájam (Eu sunt Păstorul bun. Pasc turma mea). Când Zoltán era mic şi stătea la masă, avea obiceiul s-o întrebe pe mama cum se numesc oiţele păstorului. Dar mielul din braţele lui ? Pe lângă păstor şi oi, scena mai cuprindea, în planul îndepărtat, o biserică şi un sat. Dintre gurguiele ascuţite ale dealurilor răsărea soarele, un cerc cu raze, una lungă, una scurtă. Cu totul neobişnuit, în raport cu realitatea, cele două flori, situate în planul apropiat, întreceau în dimensiune înălţimea păstorului. Zoltán o întreba pe mama dacă édesanyám ştie să existe flori aşa de mari. În paradis, zicea ea, toate florile sunt aşa de mari. În afară de florile neobişnuit de mari, imaginea, în ansamblul ei, era una cât se poate de pământeană, fiind o reprezentare din depărtare a unui sat oarecare. În planul apropiat se găsea un păstor care se sprijinea într-un toiag, doar că, spre deosebire de păstorii adevăraţi, acesta avea cusut un nimb în jurul capului. Câinele păstorului, care stătea culcat pe cele patru labe şi privea în depărtare, undeva afară din tablou, era unul cât se poate de banal. Şi totuşi, scena aceea idilică îi părea copilului desprinsă dintr-o lume de basm. Îi evoca o pace şi o armonie tihnită şi se imagina pe sine jucându-se cu câinele şi oiţele păstorului. În rai există băieţi ? o întreba pe mama ca să se lămurească. Voia să ştie dacă ar avea cu cine să se joace în rai. În rai sunt îngeri, răspundea ea. Şi, édesanyám, mai întreba copilul, îngerii sunt copii ? Sunt copii ca tine, dar au minte de oameni mari, îi explica anyám. Zoltán cădea pe gânduri, încercând să înţeleagă cum e posibilă o asemenea imposibilitate. În cele din urmă, a sfârşit prin a-i compătimi pe îngeri fiindcă, credea el, dacă sunt oameni mari la minte, nu se pot juca cu copiii, că e ruşine! Şi că ce păcat că n-o pot face!
La un an după moartea bătrânului, casa îi păruse lui Zoltán şi mai tristă. Numai vechiul peretar îi trezea o oarecare duioşie. Privindu-l însă mai cu atenţie, observă ceva uimitor, ceva ce nu sesizase niciodată până atunci. Gândul că acel lucru ar fi putut fi făcut cu intenţie îl încremeni, tulburându-l peste măsură. Cercetă din nou cele două flori, disproporţionate ca mărime, situate în planul apropiat, una în dreapta şi alta în stânga păstorului. Nu se înşela ! Ei bine, tulpinile se terminau nu cum ar fi fost normal, adică cu o rădăcină ramificată, ci întro formă bizară, aproape geometrică, cusătura descriind, la fiecare dintre cele două flori, câte un braţ al... svasticii naziste. Dacă s-ar suprapune florile, în partea de jos a tulpinii s-ar obţine, fără niciun efort, bine cunoscuta cruce. Incredibil ! oricât încercă Zoltán să şteargă din minte imaginea svasticii şi oricât s-ar strădui să nu atribuie bietelor flori nicio semnificaţie, alta decât a unor flori oarecare (ceea ce în mod evident nu erau), totuşi acurateţea, precizia şi, în ultimă instanţă, eleganţa delicată cu care cusătoreasa s-a străduit să redea până la perfecţiune simbolul nazist îl tulburară din cale afară, consternându-l. Că tatăl lui a fost simpatizant nazist, în spiritul timpului, nu îl uimea, dar de la simpatie la aproape fanatism era un drum pe care, acum, iată, reîntors în casa părintească, Zoltán era nevoit nu numai să-l înţeleagă, ci şi să-l accepte. Ce alte secrete mai ascundea oare casa părintească ? ! Bucătăria dădea în partea din spate a casei, într-o mică curte interioară, ce servea mai mult ca depozit şi şopron de lemne. În partea din faţă a casei se găsea camera de zi. Aici nimic nu se schimbase de pe vremea când trăia şi mama lui. În mijlocul camerei se găsea masa, iar în jurul ei erau dispuse patru scaune cu spătar înalt. Zoltán era convins că tatăl nu folosise prea des acea încăpere, fiindcă iarna, ca să facă economie de lemne, preferase dormeza din bucătărie. Marea majoritate a timpului bătrânul o petrecuse în atelier, acolo unde îşi primea clienţii sau, când atelierul era închis, în camera obscură. Atelierul era separat în două părţi, prin două panouri de lemn, rabatabile. În partea din faţă, ce dădea spre stradă, se găsea o mică vitrină cu fotografii, amenajată asemeni unei nişe într-un zid oarecare. Ca să nu pătrundă lumina în atelier, vitrina era camuflată, înspre interior, de un perete de placaj pictat cu firma fotografului. În partea de jos, în vitrină, fotograful expunea cele mai frumoase instantanee. Dar cum nu punea prea mult preţ pe aspectul comercial, fotografiile din vitrină erau schimbate destul de rar. În atelier se mai găsea o mică tejghea acoperită cu o muşama veche, ale cărei culori se şterseseră, încât era imposibil să mai ştie cineva cum arătase la începuturi. În spatele panourilor rabatabile de lemn se găsea atelierul propriu-zis. Aici era locul unde artistul îşi primea clienţii, creându-le un cadru cât mai adecvat fotografierii. Pentru a obţine lumină artificială, maestrul folosea un ecran reflector, confecţionat din carton şi acoperit cu foiţă de staniol, care putea fi mutat în funcţie de cerinţele clientului şi de interesele artistice. Tatăl lucra cu mai multe surse de lumină, după cum îşi dădea Zoltán seama, mizând atât pe iluminarea principală, cât şi pe iluminarea de efect şi de fond. O uşă, din spatele atelierului, camuflată cu o perdea lungă din catifea vişinie, decolorată, dădea în camera obscură unde artistul prelucra filmele. Aici avea un adevărat laborator foto. În mijloc, pe o masă se găseau cuvetele, tancul de developat şi aparatul de mărit, presa de uscat, cuţitul de tăiat, dar şi ceasornicul de expunere. Totul fusese păstrat în cea mai desăvârşită curăţenie şi rânduială. Pe un raft prins de perete erau dispuse câteva borcane de sticlă, cu dopuri etanş. Erau borcane din acelea fumurii, ca în farmaciile de altădată, în care se păstrau substanţele active. Înspre capătul poliţei se afla balanţa farmaceutică. Nu lipsea nici aparatul de mărit, pe care tatăl şi-l confecţionase singur, folosind un bec opal cu condensor de lumină şi un obiectiv, totul fixat prin intermediul unui braţ mobil de un picior vertical. Zoltán cunoştea bine acel tip de aparat fiindcă avea unul similar în atelierul de la serviciu în vederea retuşării, printr-o serie de operaţii migăloase, a pozelor cu cei urmăriţi de către agenţii de securitate. Inspectă cu curiozitate totul, având un sentiment de admiraţie şi duioşie faţă de tată, aşa cum nu-l simţise niciodată câtă vreme a trăit. Privind obiectele din atelierul tatălui, Zoltán realiză cu întristare cât de puţine şi dureros neînsemnate erau amintirile lui despre mama şi tata şi se căi sincer că n-a făcut ceva ca să-şi ofere sieşi, atunci când părinţii mai trăiau, ocazii mai fericite de a petrece timpul alături de ei. Din neantul în care mama şi tata se topiseră nu mai răzbătea nimic. Această tăcere a celor plecaţi ar trebui umplută cu ceva, cu amintiri, desigur, dar el, cum nu avea decât câteva, şi acelea nelămurite, copilăreşti, nu ştia ce-ar trebui să facă pentru a le da un sens mai bogat fără să le falsifice. Se agăţă de obiecte. Îşi spuse că, şi după moarte, trebuie să mai persiste urme ale prezenţei cuiva în obiectele de care cel plecat s-a înconjurat sau le-a întrebuinţat cât timp a trăit. Că uzura unui obiect, forma, culoarea, rostul lui ne spun ceva şi că, dacă îl analizezi cu atenţie, fiorul vieţii celui dispărut transpare de acolo ca un abur, încă viu. Dar, transferând în obiectele fără viaţă ceva dintr-o relaţie numai presupusă cu posesorul lor, oare nu ne lăsăm copleşiţi de nevoia de a face cumva depărtarea mai uşoară, dând un oarecare sens împotrivirii la inevitabilul morţii celor dragi ? ! Ce ne pot spune despre stăpânul lor nişte obiecte neînsufleţite ? se întrebă, uitându-se în jur după răspunsuri. Întâi, fu uimit de ordinea din atelierul tatălui şi nu ştiu ce înţeles să dea acelei ordini stricte, precise, mai ales că imaginea pe care o păstra din copilărie era aceea a unui tată mai degrabă neatent la lucruri, neglijent şi incapabil să se descurce fără ajutorul mamei. Aşa crezuse întotdeauna, deşi, atunci când mama a murit, nu s-a preocupat deloc de cum ar putea să supravieţuiască un asemenea bărbat singur. Acum, după un an de la moartea lui, realiza că bătrânul se descurcase bine. Dar această constatare l-a făcut să-şi dea seama cât de puţin îl cunoscuse şi cât de străin i-a fost propriul tată. Un prim indiciu era ordinea impecabilă din atelier. Apoi, au urmat şi altele, dar despre restul ceva mai încolo. Într-un colţ al laboratorului, Zoltán întrezări o ladă mare de lemn încrustat, cu luciul şters. A ridicat curios capacul. Era plină cu albume de fotografii. La lumina becului cu filtru roşu din camera obscură, deschise în grabă câteva albume, uitânduse la poze. Erau numai instantanee de atelier, nicio fotografie din natură. Privind mai cu atenţie, realiză că fotografiile erau atent grupate pe mărimi, cele mai mici fiind cele de tip buletin sau legitimaţii. În albume separate se găseau fotografiile artistice şi fotografiile de familie. Zoltán deschise la întâmplare câteva albume, străduindu-se să nu strice ordinea cronologică în care fuseseră perfect rânduite. Cum, o vreme, până la pensie, tatăl lui fusese singurul fotograf din regiune, colecţia de fotografii a bătrânului era cu adevărat impresionantă. În două albume, chiar de pe fundul lăzii, fiul găsi mai multe fotografii din perioada interbelică, excelent conservate, realizate în atelierul lui Lobontz Antal de către tânărul ucenic şi viitor ginere Loránd Fehér. În albumul cu anul 1941 erau în special poze cu recruţi şi militari. Pe verso erau trecute câteva date sumare : numele şi, eventual, localitatea de domiciliu. Răsfoi albumul cu fotografiile soldaţilor, când dintre filele de hârtie cerată căzu un plic îngălbenit. Îl deschise curios. Nu erau decât nişte poze alb-negru cu trei fete tinere, care, judecând după tipul de hârtie, fuseseră realizate pe la sfârşitul anilor ’50 sau la începutul anilor ’60. Nu înţelegea ce căutau acolo, în albumul cu pozele soldaţilor. Poate s-au rătăcit, îşi spuse Zoltán şi, curios, întoarse una din poze sperând ca fotograful să fi notat data pe verso. Nu se înşelă ! Pe lângă dată (23 aprilie 1959), mai era trecut şi un nume : Elisabeta. Se întrebă care dintre cele trei fete, cam de aceeaşi seamă, să fie Elisabeta. Tinerele nu păreau să fie surori, mai degrabă prietene. Toate trei aveau părul împletit în codiţe, aduse în faţă, pe umeri. Codiţele celei din mijloc erau mai mari ca la celelalte două. Se ţineau de braţ, ca la horă. Cea din mijloc era îmbrăcată într-un costum popular românesc. Cea din stânga era mai mică de statură, dar bine legată, iar cea din dreapta părea să aibă un aer vag întristat. În spatele lor, fotograful atârnase, drept decor, o scoarţă populară. Zoltán răsuci poza pe toate părţile în căutarea unor noi indicii. Dar, în afara acelui nume şi a datei, nu mai găsi nimic. 1959 ? Apoi, îi veni ideea să scotocească în lada cu albume, dar nu mare îi fu mirarea să constate că anul 1959 lipsea. Ce s-a întâmplat oare în 1959 ? se întrebă. Deveni curios, chiar intrigat, deşi şi-ar fi dorit ca toate astea să-l lase indiferent. Întrebarea aceea nu-i dădea însă pace, îl urmărea zgândărindu-l. Avu impresia că răspunsul la întrebare ar putea fi capătul unui fir care, dacă va reuşi să-l prindă, îl va conduce spre ceva mai adevărat decât orice amintire, poate chiar spre dezlegarea unei taine. Începu să răscolească prin casă, dar nu găsi nimic care să-i atragă atenţia. mai rămânea un singur loc unde să caute. În pod. Cu ajutorul unei scări şubrede, aflate în şopronul de lemne, Zoltán urcă şi în podul casei. Într-o ladă de lemn, printre caietele şi cărţile lui de şcoală, dădu şi peste albumul cu anul 1959. Din ce motiv oare bătrânul îl pitise acolo nu ştia. Răsfoindul însă, găsi ceva cu totul interesant şi surprinzător. Era vorba de zece plicuri îngălbenite, numerotate în colţul din dreapta sus cu cifre romane. respectând ordinea, Zoltán îl luă pe primul. Din cauza lipiciului uscat, aproape topit, plicul se desfăcu cu uşurinţă. lucrând deja de ani buni la Securitate, Zoltán îşi dădu imediat seama că era vorba de ciornele unor note informative. Tatăl lui scrisese note informative pentru Securitate ! Oare care să fi fost motivul colaborării ? Ca ofiţer în cadrul Securităţii Statului, Zoltán cunoştea bine metodele colegilor de la Direcţia de urmăriri. Ştia că se foloseau de informatori şi de agenţi, că îi şantajau, manipulândui după bunul lor plac. Înţelegea asta şi i se părea corect ca Securitatea să facă aşa ceva, atât timp cât servea intereselor statului, dar, pe de altă parte, nu putea să nu se întrebe ce l-a determinat pe tatăl lui să devină informator ? Ce motiv să fi avut Securitatea ca să-l şantajeze ? Şi ce legătură exista între anul 1959 şi notele informative (nedatate) ? Hmmm. Nu-şi dădea seama... Şi-a prelungit şederea acasă cu câteva zile. Nu se mai grăbea defel să vândă casa. Profitând de vremea bună, şi-a scos undiţa veche din şopron, a curăţat-o de praf, a înlocuit aţa ruptă cu una nouă şi a ieşit la Criş, la pescuit.
Cartea numerilor © Polirom
Cartea numerilor © Polirom
Referinţe
URI de referinţă pentru această însemnare
Nici o referinţă
Comentarii
Arată comentariile ca
(Liniar | Cascadat)
Autorul nu permite comentarii la această însemnare
