Nu subscriu la hatereală – Cosmina Moroșan în dialog cu Bogdan Coșa

Nu te-ai temut că cititorii ar putea să nu priceapă ce faci, să nu știe cum să desfacă textele tale, să nu aibă răbdare?

Cosmina Moroșan: Mi-am pus Tricky, mă uitam la poze cu apropiați și mă gândeam, ah, deci iată ce combo de nevoi apare pentru a încerca să răspund aici ca și cum aș dansa/ visa (întrebările sunt grave și nice, trebuie să mă și păcălesc să nu intru rigidă în logica lor).

Când s-a hotărât publicarea volumului, eram într-o cu totul altă zonă de frici și problematizări, mă gândeam foarte puțin la răbdarea cititorului, mai degrabă, dacă e să vorbim de zona proiectivă (pe care încerc să o semi-evit de ceva ani, btw), focusul dinspre cum se va produce transmisia venea din dorința de face vizibil lucrul evident cu termeni precum fibrilație, bucurie, retractilitate față de orice cultivă fundamental pasiunile triste etc:) (dar totul e traversat de rațiune, de logica „senzației”). La limită aș spune că poate însăilez doar scrisori de iubire, sunt mulți destinatari (și morți) care îmi vitalizează zilele așa cum o făcea soarele moale de la Câmpulung dimineața, în drum spre grădinița din munți, de mână cu mami și Ani — și nu e nicio problemă dacă poemele se simt altfel sau deloc.

B.C.: Eu, de exemplu, când mă gândesc la ele îmi vine în minte hashtag-ul discotecă; eventual, una în care, amestecându-se cu ultimii petrecăreți, personalul se îndeamnă cu glume să închidă, să pregătească totul pentru următoarea petrecere – a mia – care va devasta sala.

Dă-mi voie să te întreb – așa, de la barman la barman: pari o tipă curajoasă, care are încredere în ea însăși, în cei din jur; ce crezi că te-a scos așa? Care-i povestea ta de viață, cum poate fi urmărită „devenirea” (în trei până la cinci pași simpli)?

Cosmina Moroșan: (râde)

Povestea e drăguț-terapeutizabilă, ha!

O moștenire închegată a strategiilor de supraviețuire: optimism dubios feat. hipersensibilitate, dar și proto-patologii (de la străbunicii ucranieni, refugiați la Frasin, la bica, leoaica abisală și puternică, născută după ce tatăl ei se întorsese din război - deși i se făcuse un soi de înmormântare fictivă, nimeni nu-l mai credea viu -, înspre pacea apriori a bicului care acum nu mai e - visa viața într-un fel de chiliuță pe munte, lângă ciobănescul bucovinean Ochiuț și vaci, deși flirta și cu rolul de șofer al satului, ducând cu mașina lui morții la groapă -; apoi copilăria și adolescența asezonate contextului provincial dulce-cocălar, într-o familie un pic haotică (ca România anilor ’90), uneori chinuită, cumva veselă (maică-mea a lucrat toată viața, din pură vocație zic eu, cu copii cu nevoi speciale, iar tatăl meu, oh…, a fost aproape simultan pompier, afacerist, șofer, este preot, întruchipând narcisiaco-generos o mie de afecte deodată… Am fost copilul unic ultraprotejat & alte ultra – și taică-miu e fără surori/frați, împărțim psihozele, cred).

Lasând la o parte prezența tare a umbrelor genealogice, apăruse de demult, apoi tot mai des un fel de atenție/ stare bulversantă, în prelungirea unei desfășurări perceptive stridente, și totodată crude în manierele ei de a ne depăși (ca blocată în lunca de pe Suha, la fel cum: blocată la Jean Wahl). Se instala un fel de prezență uluită, din ceva dincolo de dezumflare și isterii, seducând la nesfârșit mintea cea „schimbăcioasă” (citez un mistic simpatic, nu mai știu care).

B.C.: Realitatea ta pare mai degrabă plăcut-ofertantă, plină de stimuli și de miracole. Și totuși, când se-ntâmplă să-și arate fața urâtă, să fie super-spartă, incoerentă – ce faci când totul se ciudățește? Care sunt certitudinile la care te întorci? Ce e în miezul tău indistructibil?

Cosmina Moroșan: Ce descriere, mulțumesc.

Se poate să nu mă întorc foarte repede la „miracole” și atunci devine neelegant. Înainte, însă, mă făcea mai brutală așteptarea beneficului, deci „cu asta mă îmbărbătez”, citând din ceva frumos. O concretizare a individuației la Simondon, (concept-inimă) este viteza delicată a gândirii, despre care am vorbit un pic recent, se leagă și aici. Viteza reflexivului, intricând afectele — de s-ar pune în mișcare și ar da sens, vitalitate + alianțe. Uneori merge, alteori e pur și simplu nevoie de somn și bani (pentru timp de lucru, pentru miez, cum zici tu: lectură, discuții, audiții, gătit pentru alții, construind/ deconstruind cu ei; multă blândețe celorlalți sau cât mai multă negociere cu cei din afară și din sine; deci, viața îngerilor pe care aș vrea să o avem toți, îngeri în termenii lui Serres).

B.C.: Poeziile pe care le scrii par niște extratereștri și pentru că nu suntem obișnuiți să receptăm, să privim perpendicular la umorul inerent, absurditatea, violența și complexitatea informațiilor care se izbesc de noi (din exterior, din interior) „ca o ploaie de cuie” (citez și eu un scriitor simpatic, nu mai știu care – să nu se supere). Tu ești dintre cei care reușesc.

Cosmina Moroșan: Am ieșit afară, în grădină comună să răspund. Aparent, de peste tot, hrănește hiperinformația. Hmm... dar ce dă, de fapt, calitatea de informație valului de chestii care pigulesc inimile? Mă gândesc la informație ca la ceva care livrează concomitent senzația rarității, dintr-un unui soi de familiar deschis, eruptiv și binefăcător. De aia, un radar selectiv e necesar, dar apoi, cine alege? La mine: poate drive-ul care caută informație stilistică nouă, obligatoriu de pe un grund etic.

Poate că nici nu sunt foarte atentă, e tot mai greu să urmăresc politică, știri. Extrag informația politică din teoreticieni, altfel aș pica prea tare. Sau poate că ceea ce mă face atentă la „violență+complexificare” sunt nevoile basic care, luate peste picior de anumite voci, îmi precipită toate reacțiile. Caut pacea unui noise inerent, un fel de împăcare constantă în show-ul ăsta egzisențial.

B.C.: În cea mai bună democrație posibilă: madness, așa îți începi ultimul volum de poezii. Am ajuns, ca societate, la capătul ei și ne-am dat seama că e plată? Ce urmează?

Cosmina Moroșan: Intrăm în alta, I just did it. Societatea Imagine Human, pulsând de apropieri și efectele calde ale altor nevoi, gândită de Adriana Gheorghe (împreună cu: Anca Bucur, Ioana Gheorghiu, Cristi Nanculescu, Nicoleta Moise), m-a scos, în ultima perioadă, din osificările societăților „oficiale”. Mai am o societate mică, dar stabilă cu Anticorp Solar, se numește „Aici”, urmează să facem lucruri și prin ea.

E o carte mișto despre filosoful Hume, despre cum gândea el ideea de lege ca fiind legată inerent de creativitatea instituțională. Creativitate care însoțește obligatoriu solidaritatea, evident. Am fost foarte pasionată de comunitățile experimentale, aurate, mai ales, de mize psihoterapeutice (clinica La Borde, sătucul de copiii autiști de la Cevennes al lui Deligny etc.). Mă interesează și tendința de a săpa un mediu pentru vindecarea celui impus, mai ales când devine o practică semi-conștientă. Se poate întâmpla și într-un mod nu foarte expus. Emily Dickinson avea ditamai societatea în cap, una gravă și explozivă cu siguranță.

B.C.: Ce-ar trebui să urmeze? Asta ai vrea să urmeze?

Cosmina Moroșan: Viața de îngeri, cum am spus și mai sus. Pot să pun un screenshot, ca să mai las și pe altcineva să vorbească:




B.C.: Recitindu-ți cărțile am rămas cu impresia că nu ții cont de sisteme; te oprești, admiri, te lași chiar fascinată de o paradigmă sau alta, dar pedalezi constant – te temi să nu rămâi blocată într-un mod de a vedea lumea? (Intelectual?, afectiv?.)

Cosmina Moroșan: Mai degrabă mă tem să admit că locuiesc definitiv într-un anumit oraș, de exemplu. Adaug, poate e drăguț: când eram mică, mergeam cu tati prin țară la distribuit cașcaval (ai mei dețineau chinuita firmă Eldena). Ajungeam în casele oamenilor, chiar îmi amintesc perdele, intonații primitoare sau voci de tipi semi-ostili, toate mă intrigau, era o aventură constantă. Îmi place și acum să conduc noaptea, în general — să conduc mult de tot. Ne oprim cu prietenul meu în orășele prăjite și documentăm zona, e parte din vagabondajul hrănitor. Survolarea prin sisteme, însă… poate e și o păcăleală, cred că pericolul e să nu mă atașez prea mult de câte-o figură și să mă suprapun tare. Senzația de săltărățenie poate vine și via influenței a-sistemoiziilor care îmi vorbesc, de la Whitehead până la al nostru drag - V. Leac.

B.C.: De ce te temi cel mai tare?

Cosmina Moroșan: Uof, m-am temut o vreme de nebunie (era și un pic justificată frica în raport cu istoria familiei). Acum, mai concretă-horror îmi pare posibila asistare la dispariția apropiaților.

Fiind scorpion totuși, teama de propria moarte provoacă un mix de indiferență și scurte momente de teroare din când în când. Oricum dorința se intensifică, se preschimbă no matter what, doar să reușim să-i cucerim forța până la capăt pe aici.

B.C.: Eu mă mișc liberă, ha – de ceva timp/ out of the conflict,/ dar nici nu vă cârâi. Fluiditatea asta se dobândește anevoie, îți mănâncă ficații până ajungi acolo, la tine cum s-a întâmplat?

Cosmina Moroșan: Experimentarea eternului acum e un demers de zi cu zi, cred. Treptat, însă, se poate deprinde o subtilă artă a selecției, care cheamă sau însoțește mai degrabă micro-evenimentele/ întâlnirile minunate. Dincolo de vătuirea în iubire și fibrilație, tensiuni sau limitări, apare (și) dorința de pace. Iar asta nu e egală unei armonizări amorțite, care să te izoleze în bulbul melancoliei excesive. Cred că există, tot mai mult în capul meu, o sinonimie între liniște și muncă/ ochi curios. Flexez și eu cum pot prin conceptele astea.

B.C.: Ceva special ți se întâmplă, / mai ales când dai înapoi, really. Ce anume?Cosmina Moroșan: Versul ăsta închidea și: bazaruri cu treninguri glitterish, praf de cretă colorată pe urzici, SEGA, cățelușa Lila pui în brațele mele, pe un nailon, la vale pe zăpada de mini-deal din spatele blocului, o scară luminată pe care-o colindam cu Ani - și vecinii parcă doar atunci total drăguți, ca apoi, acasă, să găsim cadouri siameze cu Micky și căsuțe cântătoare.

Dai înapoi și reactivezi sau nu elanul vital. Când apar revendicările, resentimentul, laptele negru al zilelor, tragi speranță că se mai rearhivează lucrurile, se redeschid căi de lectură simțitoare a chaosmosului.

Seara, un lungan ne arăta cum plutește într-o cuvă, fainfain.

beatitudine (eseu politic), p. 10

B.C.: Versurile tale sunt ca feed-ul de pe Instagram – nu pare că citești un poem, ci că scrolezi prin el (înainte și înapoi). Crezi că te-ar fi putut influența social media?

Cosmina Moroșan: Faptul că suntem vecini cu toată planeta datorită internetului, citând aproximativ dintr-un teoretician drag, încă îmi dă bătaie de cap, concomitent entuziasmându-mă. Născută în ‘89, sunt din cei care au prins primii boboci ai florilegiului bizar social media: mIRC-ul, fertilul vad al discuțiilor mediocre (râde), mai târziu - posibilitatea de a cumpăra filme bune, ieftine pe CD (găsisem un băiat din Pitești care pirata, eram prin clasa a 6-a, cred, aveam net pe Zapp, taxat la oră), apoi șansa de a pirata singură muzică etc. Recent, însă, am dispărut o lună de pe FB, era prea obositor și stupid, cu mult material hiper personal, total neinteresant de la „prieteni” (vreo 2000, zero unfollow, pierdusem total controlul).

E un mod de lucru, ce presupune overlapping aproape constant, care se exprimă, poate, și pe alte zone în maniera scindată de care zici. Spre exemplu, ieri ascultam Axel Dorner, citind/ abia descoperindu-l pe Brian Massumi și teoriile lui despre afect și făcând click, din când în când, pe căsuța de messenger. Încerc să-mi duc cât (mai) pot de sănătos vag-ul ADHD. Sau ce-o fi.

B.C.: Ia, că tot se lovește cu ce-am vorbit: Parafrazez, pe toată lumea parafrazez. Asta-i o chestie de generație, nu crezi?Cosmina Moroșan: Continui răspunsul de mai sus, practic. Dacă vorbim de pdf.-uri, deja intrăm în discuții despre iubire. Am piratat și citit enorm de pe internet, mi-ar fi scăpat multe dacă ar fi trebuit să plătesc pentru ele. Autoironia cu parafrazatul nu prea are de-a face, însă, cu „Rețeaua”. Au început să-mi displacă tot mai mult parametrii de expunere ai Facebook-ului, de exemplu. Cred că mă fac mai leneșă prin modul cum mă împing să transmit „urgent” o chestie care poate e cumva foarte prețioasă. Nu-mi dau destul timp pentru „urgența” aia dulce, delicată.

Parafrazarea e legată de densitatea extraordinară a materialului altora (discurs, muzică, chiar și „un anumit mod de a te comporta”). Ce vine și are forță transformativă, mai evidentă sau nu, e mai important de punctat aici. Uite, citez iar, tot aproximativ, cred că e din Joë Bousquet, era ceva cu: un moment care nu mă îmbogățește îmi provoacă o rană.

B.C.: Îmi amintesc un episod de pe vremea când stăteai în Florești, Cluj: eram mai mulți într-o garsonieră, povesteam, și tu te opreai din când în când și-ți notai câte o fază, ultra-entuziasmată. Ai folosit vreodată în textele tale lucruri auzite, înregistrate în felul ăsta?

Cosmina Moroșan: Florești, tabără pentru copii. Îmi amintesc și eu, erați tu cu Andrei, altădată tu și cu Dmitri (când am discutat, bând whisky până dimineață la birouașul cu laptop). Da, încă fac pe vânătoareasa și bag faze de-ale altora, vampirizez, după cum îi și avertizez. Totuși, recent, am păstrat în casă un carnețel special pentru linii comune, visez un featuring cu cineva, de ceva timp deja.

linkul diafan

vâslea printre înjurături

beatitudine (eseu politic), p. 83

B.C.: Pe vremea aceea erai căsătorită cu Vlad Moldovan – foarte iubit ca poet, foarte influent. În ceea ce privește arta fiecăruia, v-ați ajutat?, v-ați încurcat unul pe altul?

Cosmina Moroșan: Ne-am ajutat, în rest am uitat (Once I knew, then I…, știe el). Poftim un fragment dintr-un fel de jurnal-delir al acelei perioade:

Acum - fără tripuri din cărți și fără bani, cu zero sarcini stufos orientate înspre un viitor solid, îmi bagă Thievery, îmi dă cu mix-ul, pe o ploaie mediteraneană mocănind ca dintr-un vis, ca după o paralizie în somn (câteva secunde am putut doar să clipesc și să mă înfior), hotărâtă să schimb ceva drastic (ah, Doamne, Ishvara și cei mai strașnici care au frustrat orice rațiune, excedând, iubind - ca-n revelația lui Lili, o cameristă impresionată brusc de fluidele maronii-framboiz, nanoscopice, scăpărate din sacii cu gunoi, pe langă uși, precum urme de brunois; o clipă i s-a parut totul „ashe frumoos", mi-a zis), aprigă cât să încep să cred că „these are the best days of our lives"...

Bref, a fost o întâlnirile mistică (nu o să schimb cuvântul), începută când nu aveam nici 22. Ea continuă în scris, vise, telepatii, discuții pe chat, întâlniri în după-amiezi de langoare, dacă ne intersectăm în același oraș. Apăreau deseori moduri profund apropiate de a înțelege/ simți lucrurile, însă și ceva, tot mai dens, invizibilo-dubioso-opaco-scorpionic (râde), ce m-a transplantat, literalmente, înspre alte minunate zări.

Dar să-l citiți, măi copii, pe vm, he’s the best poet!

B.C.: „Crud” – apare foarte des în poeziile tale. Trebuie să însemne și asta ceva – joacă-te.

Cosmina Moroșan: E legat de întrebarea de mai sus?. Glumesc.

Cuvintele și cvasi-relațiile lor cărnoase, cuvintele au mii de pliuri... Crude pot fi anumite (non)maniere de a închide viața: știrile (televizorul, în general), politica - aproape peste tot arată oribil, dizgrațioasa (pasiv-) agresivitate, oriunde s-ar sădi, scrutând zilele. La nivel mai micro, la mine: răceala și apatia ei, intimitatea stupidă a unor amintiri rușinoase, jena de a fi om, când a reapărut. Viața, dacă devine prea reală, dar totodată imposibilă.

Viața e reală și imposibilă, asta e tot din cineva - care a influențat pe altul, vorbind de crud în termeni perfect opuși cu ce ziceam mai sus. Transcendența care suntem (a transcende, înseamnă, literalmente, a depăși o limită), informul metastabil, cerșind contemplare participativă. Ceva, a cărei constanță e variația afectivă (gradientul în sine sper că e pacea, iubirea, totalitatea deschisă, ropotind în înțelegeri plurale), asistă la o transformare perpetuă, cum să nu fie crud? Și miraculos, bulversant! Catastrofal, îi mai zic eu, catastrofă însemnând și un moment-surpriză care face ca lucrurile să ia brusc o altă turnură (bună, rea, nu contează, ăștia nu sunt termenii cu care se poate lucra aici). Colectivele, adică ceva din minte cu ceva din corp, se ajustează sau se zborșesc, problematizând la nesfârșit, în interiorul dinamicii miracolelor invizibile, dar atât de reale. Nu e intens? (Un alt sinonim pentru crud).

B.C.: Există melancolie, pale de neîmplinire, frustrare, tensiune, dar nimic cu adevărat dark în textele tale; e extrem de neobișnuit. E ca și când ai fi trăit deja întunecimea, ai lăsat-o în spate, rezistând acestei seducții.

Cosmina Moroșan: Iluzia are agendele cele mai periculoase, mai ales iluzia negativității ca filtru tare prin care să citești/ creezi realitatea, mi se pare. Intensitățile grele (parcă) apar oricum - marșuri elegante și sinistre în intenția lor insidioasă. Vin și la mine, poate încă prea des. Dincolo de tristețea în fața cruzimii de care ziceam mai sus, pericolele găurilor negre rămân micile/ gravele nevroze, pe-un ison low care poate buși rău inconștientul prin poziționările sale primitivo-dark. Livram în tinerețe mai mult (în jur de 20 sau înainte) din pachetul ăsta, încă mai apare, e tare meticuloasă munca de contracarare.

Sunt sătulă, deci, (sau aproape aș afirma că) mi-e scârbă de dark. Nici când ascult muzică nu mai răzbesc în acest flirt, deocamdată. Se poate lucra de acolo doar în măsura în care prospectul unei declinări sănătoase, a raportărilor de orice fel, e încă posibil. În rest, fără concesii față de isterii și panici melancolice (cred că și acum citez). Asta nu înseamnă dezavuarea problemelor reale din zona greutăților psihice. Insistam aici, în speță, pe o etică a grației, care să fundamenteze orice fel de rezistență/ cercetare.

B.C.: Tot pe filiera biografică... Ai scris un poem care începe așa: sunt o preoteasă ajustând/ codurile tuturor. Andrei Dósa te descrie pe coperta a patra: preoteasă, deejayiță, escortă afectivă, muceniță kinky care te lucrează la zona incertă, la mezzo bass. Cum a fost, cum e să fii fiică de preot?

Cosmina Moroșan: Tatăl meu a devenit preot după 40, povestea e mai complicată. E un om de un optimism feroce, uneori mă depășește în asta (la un moment dat nu mai încăpeam amândoi, în fine, nu prea ne mai auzeam, asta era cert). Deci nu am trăit într-o atmosferă sfâșietor de ortodoxă, ba din contră. La ai mei, petrecerile curgeau vreo două weekend-uri pe lună, în căbănuțele de lemn ale prietenilor (domnu Crăciunescu, la Jumaischi…). Sunt filmări cum dansez și eu zăludă și mică printre adulți sau cânt la microfon, în uitare și fascinație. Lucrurile s-au schimbat un pic mai târziu, dar nu radical.

Creștinismul mi se pare de o blândețe care poate să și ucidă. Mi-e greu să intru în discuția asta, oricum aș da-o, poate ieși fușerit. Rețin ardoarea, vagabandajul nebun, fixațiile dubioase ale unora dintre mistici. Miracolele și solidaritatea. Muzica. Cred într-o grație religioasă a la Simone Weil, cu siguranță.

Mi-ați violentat atât de des gândirea.

Opiniile-mâzgă nu rareori mi-au consumat oasele.

Proștilor!



Oamenii să-și ia banii

pentru ritmul singular de lucru al fiecăruia.



Să fii liber – să respecți săracii.

În primul rând.

Cu banii și privilegiile tale la ei,

poate că ți-ai reconsidera apriorismul conceptului

de „talent” al tău, din naștere.



Nu-s banii totul oricum, ci și pasiunea.

Marea problemă a oamenilor, zicea mișto F.D.,

e că nu ard pentru ceva,

nu-s mega imersați, fideli, dedicați

unei zone whatever.

E vorba aici tot de-ndrăgostire, știi ce zic?

Învață de la (literalmente) regina muzelor – muzica.



Nu deplânge armonia, lipsa ei.

Viața, natura nu caută balans (anarhii pasionale…),

nu vor ever să te plictisească!

beatitudine (eseu politic), p. 94

B.C.: Îmi place mult fragmentul din poemul pe care l-am citat mai sus, uneori glumesc pornind de la el, strig în aglomerație după amici nesuferiți versuri etc. Am vrut să rămână și aici.

Mai departe: pe net scrie că lucrezi la Autem și la Cooperativa Pasional. Ce sunt Autem și Cooperativa Pasional?

Cosmina Moroșan: N-am frați, surori, dar mi-au plăcut mereu echipele. Acum lucrez în mai multe zone cu prietenul meu, e o perioadă foarte entuziasmantă.

Dau explicația oficială: Autem („biserică” în argoul delicvenților și vagabonzilor englezi din secolul 19) - e proiectul în care m-a invitat Anticorp Solar (artist vizual, soundartist, performer). Succesiuni de groove-uri aritmetice și secvențe abrazive de blastbeat-uri și pulsații distorsionate grăbesc o conștientizare plăcut-iresponsabilă a ceea ce ar putea copleși în spațiul poeziei. https://soundcloud.com/autemgrind

Cooperativa Pasional e un spațiu al întâlnirilor abstract-afectoase, care se întâmplă mereu și-ar putea fi punctate mai acut, cu adevărat dialogic. Poate, la un moment dat, va deveni și spațiu digital.



B.C.: Ai debutat – drăguț – la 17 ani. Dacă ai avea astăzi aceeași vârstă, ai mai face-o? Nu e o responsabilitate prea mare pentru un adolescent?

Cosmina Moroșan: Intuiție bună, nu cred că aș mai face-o. Nici nu-l consider un debut, e o plachețică de versuri prea uscate, prea lucrate, venită precipitat după experiența taberei de creative writing de la Râșca, organizată de Urmanov, singura în care am fost ever. Mai importante au fost acolo întâlnirile benefice cu câțiva oameni, prietenia care s-a legat cu Gabi Eftimie, plimbările în răcoarea de munte, berile de la crâșma satului, carisma poeților moldoveni, lecturile la mansardă (cred că au citit Elena Vlădăreanu și val chimic - care încă nu debutase + abia mai târziu aveam să aflu că mansarda era pictată de Ioana Nemeș). Poate că a fost o responsabilitate prea mare doar pentru mine acel „debut”, fiecare adolescent e singular, când mă gândesc la Rimbaud sau Lautreamont îmi pier răspunsurile…

B.C.: Criticul Mihai Iovănel zice în postfața volumului: Mediul pe care îl compun cuvintele din AgeSexLocation PLS nu va lăsa nimănui senzația Realului. Totul se întâmplă în Virtual: realul de aici este subțiat, este o contrafacere, un produs de contrabandă, o umbră, o fantasmă, un fluid care circulă în altă parte. Mi se pare că în beatitudine (eseu politic) ți-ai luat revanșa. Nu știu dacă am citit vreun volum recent de poezie care să fie mai înșurubat în real, mai interesat de real, de straturile lui. Cum citești tu relația dintre cele două volume? (Să vorbim ca babele.)

Cosmina Moroșan: În măsura în care realul din Beatitudine e egal concreteții unei afectivități semi-delirante, luând peste picior orice logici apriori, văd și eu volumul destul de înșurubat în acele straturi tari. Nu aș renunța, însă, la varianta scrierii/ lecturii din reverie, dinspre trezvie, pe spațiile intermezzo (nișe de buruieni între borduri…) a unei aproape halucinate realități. Doar prima parte din volum cred că se înfrățește cumva, la nivel de voce a personajului poemelor, cu adolescenta din plachețică. Parcă apare aceeași candoare frustă, ghicind sau proto-inventând indici-axiome de care să se agațe în Real (era să scriu Rai).

frumoși tandri speciali

butonăm cubulețe de plastic și

dragostea ne mărește viteza

dragostea pentru noi înșine

mărește viteza

AgeSexLocation PLS, p.43

 

 

sunetul din căști – lesa mică

în care rămân safe

AgeSexLocation PLS, p.17

 

B.C.: Și urmanov, poetul urmanov a avut în aceeași postfață o remarcă interesantă, care rămâne valabilă, cred, și astăzi, după al doilea volum: cosmina moroșan e absolut indiferentă dacă este sau nu scriitoare, absolut indiferentă dacă îți va plăcea cartea ca literatură sau nu. Mai mult, a anticipat cu o acuratețe îngrozitoare al doilea volum: o fază super pe stradă. Sunt curios, când vine vorba de muzica pe care o faci, de performance-urile tale, îți este sau nu absolut indiferent dacă ești percepută ca artistă?

Cosmina Moroșan: Îmi este absolut indiferent termenul de „artistă”, asta în situațiile când nu ajunge să mă irite cu totul. Mă interesează, însă, experiența estetică, deci arta; spații precum galeriile, blackbox-ul sau altele alternative devenind teritorii care hrănesc ceea ce, în mare parte, mă ține în viață acum, dacă ar fi să devin patetică. Adică acest melanj invaziv și interesant de nevoi abstracto-organice, venind/ virând spre limbaj, dinspre conceptele extraordinare alte altora (vitalitatea discursului filosofic, mistic, terapeutic), (re)chestionând, prin formate diverse, posibilitatea oricărei fel de transmisii.

Cum se descurcă corpul când codurile minții nu mai pușcă, nu se mai aliniază, nu mai deschid? În ce măsură se produce o întâlnire cu texturi sonore din interiorul evidențelor limbajului? A stoarce poezia materialității și a o împărtăși, nu doar verbal. A învăța din materialitatea care excede. În performance am dat de liniștea care poate susține o mulțime de problematizări, ba chiar irezolvabilul.

B.C.: Tot ca babele. De scris mai scrii? „Pregătești” ceva?

Cosmina Moroșan: Hai să dau pagina asta, fără prea multe explicații: http://fatafumand.blogspot.com/

B.C.: M-aș întinde o mie de ani, dar mai păstrez întrebări, curiozități, că suntem amândoi tineri. Mai spune-mi un lucru: dacă ar fi să le dai un sfat cititorilor tăi anonimi, poate la rândul lor scriitori, să rămână cu ceva după discuția noastră, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte să fi debutat?

Cosmina Moroșan: Oh, o să fiu semi-cheesy.

B.C.: Te rog.

Cosmina Moroșan: Urez oamenilor (ca și mie), în general, plimbări multe, multe. Poate așa apar iubirea și pacea, curiozitatea -- inteligența inimii, deci.