Vocea nu dispare odată cu trupul

Dacă am rămâne doar pe stickuri de memorie, în ce țară ai vrea să fii găsită și de cine? În ce fel ai vrea să influențezi viața celui/celei care te-ar găsi?

Să mă găsească Virgil Mazilescu pe un stick de memorie, într-o rochie lejeră de vară, albă cu urme de iarbă, pe steaua Vega, el îmbrăcat cu o haină albă simplă ușoară fără cravată fără să-și amintească versuri sau alte lucruri frumoase din naștere. Într-o primăvară, în timpul lyridelor, în timp ce noi ne-am bea cafeaua la 25 de ani lumină, pe Pământ să-i mai apară un volum de poeme nedescoperit până atunci, iar Bill Gates să-i trimită operele complete pe un satelit.

Ce ți-ai lua de la un târg de vechituri?

Fotografii și tablouri care ilustrează oameni de care nu-și mai amintește nimeni. Oamenii aceia despre care poți să-ți imaginezi că au trăit intens, cu fulgere în oase. Mi-aș mai lua probabil și o bijuterie veche, lucrată de mână, cum fac de fiecare dată, așa am găsit inelul meu cu cheie, despre care mă întreabă toată lumea ce deschide, și un inel cu cap de cal, lucrat de romi, ca un totem al libertății, al drumului deschis.

Cum se face împărțirea oamenilor? Dar a poeziei, în opinia ta?

Ne alegem, ne îndepărtăm, ne risipim, totul cu candoare și brutalitate, oamenii și poezia. Cu înțelepciune, o doză de smerenie și inocență, libertate asumată și precizie.

Pentru cei care nu știu, site-ul pe care-l administrezi (http://poemsinthewind.wordpress.com/) este o sursă inedită de audio poeme și povestiri scurte, artă și cărți. Cât contează vocea pentru tine, cum ți-ai descoperit-o?

Demult, tare demult, într-o casă veche cu cerdac în care am copilărit, dintr-un sat departe de șoseaua principală, o Comala românească întinsă între pădure și râu, când bunicul meu a cumpărat un magnetofon și mi-am auzit pentru prima dată vocea înregistrată, incapabilă să o recunosc. Mereu mi-a plăcut mai mult cum sună vocea mea înregistrată sau amplificată. Vocea înseamnă mult, e ceva care nu dispare odată cu trupul și asta a reprezentat mereu o sursă de fascinație pentru mine. De pildă, bunica mea a avut o soră, Lenuța, care s-a stins când aveam vreo 7 ani, și tot ce a rămas din ea e un cântec înregistrat pe o casetă, avea o voce extraordinară și puteai simți în ea tot ce era femeia aceea, unul dintre oamenii aceia cu fulgere în oase.

Site-ul pe care îl amintești a apărut dintr-un impuls, acum câțiva ani, și nu m-am ocupat prea mult de el. Ce mi-am propus atunci a fost să îi ajut pe alții să descopere poezie și proză într-o manieră mai accesibilă epocii. Poate că voi începe din nou să înregistrez.

În viața de zi cu zi ești directorul artistic al festivalurilor de film KINOdiseea - International Children Film Festival și Caravana Metropolis - Cinema în aer liber, precum și al unuia de muzică, BalKaniK Festival. Cum a început totul?

Toate evenimentele acestea au apărut într-un moment în care nu exista nimic asemănător în România și cu siguranță era nevoie de ele. În continuare este, însă fiind toate de nișă și cu o miză culturală și educativă susținută, nu sunt foarte ușor de crescut mai departe de la an la an. Caravana Metropolis a avut peste 400 000 de spectatori la film european de artă, în 8 sezoane, a dus cinema-ul de autor în mijlocul oamenilor, dintre care mulți nu mai urmăriseră niciodată altceva în afara blockbuster-elor, oameni care au continuat să vină și au început să aprecieze, să meargă și la alte evenimente de gen, când au ocazia. KINOdiseea e o minune de festival, care aduce filmul de artă în mijlocul copiilor, le arată cum trăiesc alți copii pe alte continente, cum înfruntă contexte și situații în afara zonei de comfort, vorbim despre război, despre pierderea unui părinte, despre copii care trăiesc în țări foarte sărace ș.a.m.d., festivalul acesta a deschis multe minți și a creat dialoguri necesare între generații.

Balkanik Festival a apărut într-un moment în care în București nu aveai unde să ieși să dansezi, să asculți altceva în afara muzicilor electronice sau rock, într-un moment în care tarafurile și fanfarele din România rupeau scenele din Tokyo sau New York, iar publicul de aici visa doar occident, avea o sumedenie de prejudecăți, dialogurile interculturale erau aproape inexistente. Dacă privim astăzi orașul, cred că s-au schimbat multe în anii ăștia. Suntem o mână de oameni care organizăm evenimentele acestea și e tot mai greu să reziști așa cum o facem noi, refuzând compromisuri în ceea ce privește calitatea și valoarea artistică și culturală, de la care nu ne abatem.

Ce le-ai spune unor Tom Tykwer, Wolfgang Becker sau Oliver Hirschbiegel dacă te-ai întâlni cu ei. I-ai putea convinge să vină în România?

I-aș ademeni cu parfumul satelor de lăutari din sudul României, pe unde toate Lolele aleargă și dansează nestăvilite, unde până și Lenin ar fi uitat de regim și ar fi făcut un foc mare unde și-ar fi aruncat pornirile „revoluționare”, unde cinci minute de Paradis devin zile, săptămâni.

Și le-aș citi:

 

Balada lunii

Când Apollo 11 a decolat tu
îți plimbai tinerețea în rochii de vară
pe drumuri de țară prin colb și țărână
în timpul ploilor cocoțată-n cerdac Anico
ai ieșit și-ai spus la tot satul
că bărbatul pe care-l iubeai te-a strâns
de gât și tu tot îl iubeai vulturul a aterizat
respirăm din nou primul om care a călcat
pe lună s-a întors acasă
și ce-ți păsa ție de aselenizare Anico
tot ce voiai era un corp fierbinte să te țină

minte

revoluția tehnologică nu te ajuta
când tăiai capul găinilor și sângele lor
înnebunit îți stropea rochiile albe
schimburile de la uzina de țevi nu te interesau
te uitai după fetele mai tinere și le blestemai
în gând dinaintea mireselor aruncai găleți
cu apă statută ca să n-aibă noroc să se
o doamnă bine cochetă în furou pe motocicletă
îl așteptai cuminte să
vină prin șure cu fân te strângeau în brațe bețivii
doar vulturul se mai întorcea te hrănea din pliscul lui
cu mâncare de cartofi verile erau lungi buruienile
invadau grădina ploile cu gheață mănau roșiile

urmele pașilor tăi printre straturi