Un text bun nu e numai despre ceea ce pare că este la prima vedere

Ai participat în diverse programe internaționale: „Forumul tinerilor autori dramatici” de la Bienala de Teatru din Wiesbaden, “Hot Ink” la Teatrul Lark din New York și “Fabulamundi. Playwriting Europe”. Cât de important a fost pentru tine să cunoști ce se întâmplă și-n alte spații culturale, să interacționezi cu dramaturgi din alte țări?
Cred că aceste călătorii prin alte spații culturale îți oferă o deschidere extraordinară. Mie întâlnirile cu alți dramaturgi mi-au arătat pe de-o parte cât de asemănători suntem (și cât de asemănătoare sunt fricile noastre) și pe de altă parte cât de diferiți suntem, mai ales în ceea ce privește subiectele pe care le abordăm. Nu mereu avem interese comune.
De fapt greșesc când spun că suntem diferiți, pentru că un text bun nu e numai despre ceea ce pare că este la prima vedere. Mereu e și despre altceva. Un text despre criminalitatea bandelor din Mexic poate fi de fapt un text despre iubire, iar o piesă despre viața într-o corporație suedeză poate fi de fapt o poveste despre nevoia de acceptare și frica de singurătate.
Dar pe lângă asta mă bucur mereu când interesele noastre se întâlnesc. Am descoperit recent un dramaturg care trăiește în Austria și vreau să organizez o lectură comună în România pentru că amândoi am scris despre același lucru: migrația etnicilor germani din România, evident din perspective diferite.
Am fost la multe festivaluri în străinătate, am văzut spectacole (nu câte îmi doresc, dar suficiente să-mi pot face o imagine) și cred că asta m-a ajutat mult. Trebuie să recunosc că e important să cunosc ce se întâmplă în alte spații ca să-mi înving sentimentul de inferioritate pe care cred că îl avem mulți din generația noastră, indiferent de domeniul în care activăm. E acel gând de care nu reușesc să scap: Vin din România, nu sunt la fel de bună ca ei.
Înainte aveam impresia că în străinătate e mai ușor să fii scriitor. Pe de o parte, așa e. În alte țări ești încurajat să scrii, există sute de burse și premii, ți se oferă cu adevărat ocazia să te dezvolți și să te perfecționezi. Pe de altă parte, și acolo te confrunți cu destule greutăți. Sunt foarte puțini care trăiesc exclusiv din scris.
M-am gândit de multe ori dacă experiențele din străinătate mi-au influențat scrisul. Mă surprind uneori atunci când scriu un text gândindu-mă dacă oare ar funcționa în altă țară.

Care au fost punctele cheie ale formării tale?
Mai întâi au fost casetele audio cu povești și cărțile pe care le primeam de la unchiul meu care emigrase în Germania. În anii `80 nu se prea găsea literatură bună pentru copii la noi, iar eu așteptam cu nerăbdare să ajungă pachetele din Germania. Devoram cărțile, de multe ori citeam toată noaptea, cu veioza sub plapumă. Uneori mă opream din citit, mă uitam pe copertă la numele scriitorului și mă întrebam oare cum te simți atunci când numele tău e pe o copertă. Cred că aceste prime lecturi m-au făcut să-mi doresc să scriu și eu cărți. Am decis repede că vreau să fiu scriitoare.
În toate oracolele din timpul școlii, acolo unde trebuia să răspunzi la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare?, în dreptul numelui meu scria: scriitoare.
Cu timpul mi s-au schimbat preferințele muzicale, gusturile la haine, s-au schimbat destul de multe.
Dar dorința de a fi scriitoare nu s-a schimbat și a fost mereu un punct fix în viața mea. Cred că mi-a dat stabilitate.
A mai existat un moment cheie pe la 15 ani când am descoperit dramaturgia și am decis că mai târziu o să scriu teatru. Tot un text din spațiul german m-a făcut să mă îndrăgostesc de teatru- Fizicienii de Friedrich Dürrenmatt.
Au urmat apoi masteratele de creative writing, mai întâi cel de la Brașov care era axat mai mult pe poezie și proză, apoi cel de playwriting de la Târgu Mureș. Eu funcționez foarte greu fără să-mi dea cineva un deadline și faptul că eram obligată să scriu m-a ajutat să-mi formez o anumită disciplină.
Teatrul e o muncă de echipă, iar vremurile în care dramaturgul scrie un text singur în biroul lui și apoi îl trimite teatrelor în speranța că cineva îl va contacta au trecut de mult. Astăzi dramaturgul face parte din echipă, iar pentru cineva care nu vine din lumea teatrului, cum eram eu, contează foarte mult să întâlnești persoanele potrivite. Eu am avut mare noroc că am avut parte de asemenea întâlniri încă din timpul masteratului de la Târgu Mureș. Acele întâlniri au generat alte întâlniri și astfel am găsit mulți oameni pe aceeași lungime de undă cu care am colaborat și voi mai colabora.

În volumul În spatele geamurilor sunt oameni (Editura Tracus Arte, 2019) sunt înfățișate temerile și gândirea de multe ori magică a copiilor, care lasă urme în viața de adult. Adaptarea la societatea actuală e o provocare continuă.
Am ales pentru volum cinci texte, toate având ca tematică viața adolescenților: Pisica verde, Avioane de hârtie, Crocodil, Exploziv și Feminin.
Primele trei fac parte dintr-o trilogie. Sunt legate de faptul că acțiunea lor se petrece în același oraș post-industrial imaginar, unde fabricile s-au închis și foarte mulți adulți au plecat la muncă în străinătate. Lumea cartierului de blocuri, despre care e vorba în aceste texte, e lumea în care am crescut. Altceva ce leagă aceste trei texte e faptul că toate personajele sunt la vârsta adolescenței. Celelalte două texte, Exploziv și Feminin au fost inițial scrise special pentru două spectacole care s-au montat la Teatrul Național din Craiova, respectiv la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, iar aici apar și personaje adulte.
În textele din volum nu e vorba doar despre o fată care dispare după ce a ieșit sâmbătă seara într-un club (Pisica verde), despre repercusiunile migrației forțelor de muncă sau bullying (Avioane de hârtie), despre cum e să fii diferit și despre frica de nu a fi acceptat de către ceilalți (Crocodil), despre relațiile părinți-copii sau midlife crisis-ul femeii (Exploziv) sau despre revenge porn și condiția femeii în societatea contemporană (Feminin). E mereu vorba despre cum să evadezi din real. Și despre puterea imaginației, care ne salvează. E ca un fir roșu care traversează toate textele mele.
Toate personajele mele au acest obicei, și în alte texte: să viseze mereu că sunt altundeva.
Cu toții facem asta, nu numai copiii - fie că petrecem ore întregi pe Netflix, visăm cu ochii deschiși, mergem la cinema sau citim o carte: de fiecare dată evadăm din real. Avem nevoie de povești ca să supraviețuim. Cred că mereu a fost așa. Viața e o continuă adaptare și aceste evadări sunt, până la urmă, mecanisme de apărare în fața a ceea ce numim viața reală.
Gândirea magică nu e specifică doar copiilor, iar ca adult cred că ai mult mai multe temeri. Mereu încercăm să găsim un sens în toate. Mereu căutăm ceva de care să ne agățăm. Eu de exemplu am un scooter roz. L-am văzut în diferite locuri pe mapamond. Se întâmplă pur și simplu să mă plimb pe stradă și să apară. Evident, nu e niciodată același, dar eu când îl văd, îmi spun: uite scooterul roz, totul o să fie ok. Continui să cred că e un semn bun și că se vor întâmpla lucruri frumoase dacă îl întâlnesc. Avem nevoie de asta, viața e de neimaginat fără asemenea lucruri.

Sunt și personaje pe care le detești atunci când le creezi?
Am făcut un exercițiu. Am luat la rând personajele din mai multe piese de-ale mele și m-am gândit cu care dintre ele aș ieși la o cafea. Evident, nu cu toate. Poate că unele îmi sunt mai îndepărtate, altele mai apropiate, cu unele pot să rezonez mai mult, cu altele mai puțin. Dar nu detest pe nimeni, nu am cum. Cred că există pentru fiecare un strop de iubire, altfel nu le-aș fi creat.

Ți-ai imaginat ceva suficient de mult încât, după un timp, a început să existe?
Da, mi se întâmplă de multe ori. De exemplu am inventat pisica asta verde. La o discuție cu publicul de după un spectacol, în Elveția, o fată mi-a pus poate cea mai interesantă și grea întrebare pe care am primit-o până acum: De ce e pisica verde și nu mov sau portocalie sau albastră?
În loc de răspuns, i-am povestit cum într-o dimineață am văzut o pisică care se plimba pe un acoperiș și m-am gândit cum ar fi dacă ar fi verde. Ăsta a fost impulsul care a declanșat povestea.
Personajul Dani spune la un moment dat despre pisica verde imaginată de el: a durat trei ani până să existe.
Eu am scris piesa în decembrie 2011. Iar în decembrie 2014, pe străzile din Varna, Bulgaria, a apărut o pisică verde. Știrea a făcut înconjurul lumii. Foarte multă lume mi-a trimis linkul atunci. Evident, exista o explicație: pisica respectivă dormise într-un garaj plin de materiale sintetice vopsite în verde și astfel blana i se colorase.
Cu toate astea, nu mi-a venit să cred: pisica asta verde apăruse exact la trei ani după ce am inventat-o eu, exact ca în piesă. Nu era mov sau portocalie sau albastră, era verde. Îmi place să cred că a început să existe pentru că eu mi-am imaginat-o.

Piesele tale au fost montate în diferite spații culturale, dintre acestea Germania, Elveția, Italia, Ungaria etc. Cât de diferită e receptarea? Ce reacții și ce feedback ai primit din partea publicului din Germania, de exemplu?
Nu e atât de diferită pe cât ai avea impresia. Mi se pare că și în România receptarea diferă de la oraș la oraș, de la teatru la teatru. Pentru mine, energia din sală e foarte importantă. În funcție de ea, spectacolul se modifică.
Faptul că mi-am văzut textele montate în alte spații culturale m-a ajutat să renunț la niște preconcepții pe care le aveam. De exemplu, nu mi-aș fi imaginat niciodată că un text ca Pisica verde să fie interesant pentru spectatorii elvețieni. Nu m-am mirat că s-a montat în Rusia - atmosfera, cartierele de blocuri, zăpada, vodka despre care se vorbește în text „sunt de acolo”. Dar cu Elveția nu vedeam absolut nici o legătură.
La o discuție cu publicul la Zürich, am explicat situația copiilor români care rămân singuri acasă după ce părinții lor pleacă la muncă în străinătate. Pentru că unul din personaje spune la un moment dat: Ai mei sunt plecați în Spania. Evident, atunci când spui ai mei sunt plecați în Spania una înțelege un român, iar alta un elvețian. Am crezut că părinții fetei poate sunt pensionari și s-au retras la casa lor de vacanță din Spania, a spus o doamnă din public. Dar până la urmă e vorba de: părinții mei nu sunt aici. Și asta e o problemă universală, care se întâmplă și în România, și în Elveția, și oriunde altundeva în lume.
Anul trecut am avut premieră în Germania cu un text de-al meu din 2010, Durata medie de viață a mașinilor de spălat. Acțiunea se petrece în 2009, în plină criză financiară, când o familie din România nu-și permitea să-și cumpere o mașină de spălat.
Am întrebat publicul: oare mai poți înțelege azi faptul că cineva face rate ca să-și cumpere o mașină de spălat? „Da”, au spus. „Putem înțelege asta foarte bine. Și în plus, textul tău nu e despre asta”. Într-adevăr, textul nu e (doar) despre o familie care încearcă să supraviețuiască în plină criză financiară. E despre cum să ai vieți separate și vise complet diferite chiar dacă trăiești sub același acoperiș. Și asta e, din nou, o problemă universală.

Ce alegi să vezi: piese pentru un public tânăr sau piese pentru un public fără target de vârstă? Ce te atrage atunci când alegi la ce spectacole vei merge?
Fără target de vârstă. Spectacole care au ca target asumat publicul adolescent nici măcar nu sunt atât de multe la noi. Eu acum îmi scriu lucrarea de doctorat pe tema teatrului pentru publicul tânăr în România și deocamdată am mari probleme în a defini exact acest concept. E mai complicat decât pare. De exemplu, eu nu am scris textele „pentru tineri” având în minte spectatori tineri. Pentru că sunt convinsă că spectacolele despre adolescenți ar trebui văzute mai ales de către adulți - părinți, bunici, profesori.
Când merg la un spectacol mă atrage în primul rând echipa artistică - dacă îmi place ceea ce face un anumit regizor sau dramaturg vreau să văd spectacolele pe care le fac.
Dacă nu-i cunosc pe cei implicați, mă atrage tema. Pot fi ușor indusă în eroare de un caiet-program bine realizat.  De exemplu, la unele teatre din Germania sunt atât de bine făcute prezentările, încât îți vine să mergi la absolut toate spectacolele din stagiune. Dar se întâmplă deseori ca prezentarea să fie mai bună decât spectacolul. La noi e invers. Sunt spectacole excelente care au prezentări plicticoase. Noroc că cea mai bună publicitate e în continuare ceea ce-ți spun prietenii sau cunoscuții care au văzut un spectacol.

În volumul În spatele geamurilor sunt oameni vocile personajelor retrezesc traume care erodează, fie că-s legate de rude sau de modul în care au fost personajele tratate la școală. Un cor de voci care eliberează cititorul de propriile secrete, ca o armată de alter ego-uri descătușate. Unele cărți fac mult bine. Ce astfel de cărți au fost benefice pentru tine?
Cred că orice carte face bine atunci când e citită la momentul potrivit. Țin minte că atunci când am citit „De veghe în lanul de secară “ în clasa a XI-a îmi venea să merg la următorul telefon cu fise și să-l sun pe Holden Caulfield. Mi-e teamă s-o recitesc, deși cred că e genul de carte care rezistă timpului. La 16 ani am citit multe din cărțile care m-au marcat, cum au fost Un veac de singurătate sau Homo Faber. Cărțile cu adevărat speciale sunt cele care își dezvăluie noi înțelesuri de fiecare dată când le citești. Una din aceste cărți, pe care am citit-o la vârste diferite și de fiecare dată am descoperit altceva, este Krabat de Ottfried Preussler. Foarte-foarte bine mi-au făcut însă și O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții de Mark Haddon, De ziua mamei de Graham Swift sau Tetralogia Napolitană de Elena Ferrante.

Care este plasa ta de siguranță?

Cred că mi-am țesut de-a lungul timpului o plasă de siguranță destul de puternică. Îmi place să cred că arată ca o pânză de păianjen cu multe, foarte multe fire strălucitoare. Cele mai puternice fire sunt oamenii pe care îi iubesc.