„Comic-parodice, «crude şi insolite», scandaloase şi morbide, povestirile lui Florin Iaru, deşi, prin forţa restrînsă a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sînt atipice şi vin în contra unui orizont de aşteptare nu doar ficţional, dar şi moral.”, a scris Marius Chivu despre acest volum.
În curând, la danube books Verlag va apărea volumul de povestiri Sînii verzi / Die grünen Brüste, în traducerea în limba germană a Manuelei Klenke. Ce așteptări aveți?
Cinstit? Aproape nici una. Adică am cele mai mici, cele mai modeste, cele mai umile așteptări. Poate vor fi citite de o sută de oameni și poate o să le placă. Nu e vorba neapărat de mine, cât de oferta spațiului literar românesc. Literatura noastră nu va ieși cu adevărat din găoace până nu vom avea, anual, 100 de autori vii și productivi prezenți pe piața occidentală. Abia atunci atenția și interesul vor depăși pragul curiozităților naturale…
Dar am și un răspuns necinstit, dar mai sincer. Am visat și visez să cuceresc lumea. Am niște povestiri cum cred că n-a mai scris nimeni. Doar că e nițel cam târziu.
De câțiva ani, v-ați legat numele și de revista Iocan, prima revistă din România care publică proză scurtă. În ce spațiu cultural volumele de proză scurtă sunt la mare căutare? Cum vă explicați?
Aici sunt mai multe, cum să le spun?, aspecte. Iocan a venit într-un moment greu al literaturii române, când editurile nu dădeau doi bani pe proza scurtă, sub pretextul că publicul nu citește. Uite că nu era așa. Dimpotrivă. În ultimii doi ani, editurile (cel puțin patru mari) au început să-i urmărească pe scriitorii pe care îi descoperim noi și îi promovăm. Mai mult, există, acum, și un premiu cât de cât consistent pentru acest gen literar. Pentru prozatorii români contemporani s-a înființat și un premiu literar în Franța.
La mijloc stă credința noastră (suntem patru: Cristian Teodorescu, Marius Chivu, Dan Pleșa și subsemnatul) că în țară există multe talente invizibile, ascunse, egal răspândite, de care publicul nu are habar. Și că e suficient să faci o selecție riguroasă, să pui un standard înalt de calitate, iar publicul va răspunde. Acum, a doua parte a întrebării. E evident că proza scurtă e mai puțin răspândită decât, să zicem, romanul. Dar genul e solid reprezentat în mai toate literaturile mature. Spațiul anglo-saxon cunoaște și o efervescență publicistică. Sunt sute de reviste care promovează genul, de la
Freeman’s, Granta, până la The New Yorker. Acolo (și nu vorbesc numaidecât despre America), există o civilizație a cititului și o așteptate a publicului. E drept, există și niște standarde de calitate peste care nu sare nimeni, poa’ să fie cu stea în frunte și cu premii în portofoliu.
Ați început să citiți mai mult și din ceea ce se publică în afară? Ce vă stârnește interesul, în general, la o carte?
Nu citesc nici mai mult, dar nici mai puțin. Probabil că citesc acum mult mai multă literatură română, e adevărat, dar e prin natura meseriei. Pentru că scot o revistă, redactez, fac parte din jurii, răspund unor cereri etc. Dar, din literatura străină, citesc ce apuc sau ce îmi recomandă prietenii, cum am făcut întotdeauna. În ei am încredere, în cronicile literare, nu (nu în toate), nici în prezentările de pe coperta a patra. Însă, pentru mine e clar, am deja o deformare profesională care mă împiedică să plonjez în text ca într-o piscină: sunt atent cum deschide autorul cartea, cum pune subiectul în scenă, câtă încredere îmi cere să-i acord, cât de puține expresii uzate, banale, formale folosește și cât de mult „văd” din cele pe care le povestește. Altfel, închid repede cartea. Dar, slavă Domnului, cu cititul stau bine… Ceea ce mă interesează e realitatea reală și ireală care ne înconjoară, diversitatea compactă a lumii, punctele de vedere care răstoarnă prejudecăți de tot soiul (pentru că sunt prejudecăți vechi și noi, în egală măsură) și, mai ales, momentul în care autorul se bazează pe inteligența și nu pe lenea mea.
V-a influențat și din punct de vedere literar contactul cu tinerii, cu entuziasmul și idealismul lor, cu textele lor?
Îmi pare rău să vă dezamăgesc, cred că lucrurile stau exact invers. Eu sunt cel care îi influențează, cu o șmecherie și o perfidie de care ei nu-și dau seama. Îi duc de nas. Nu e ceva rău. Din punctul meu de vedere, oamenii nu se schimbă: fiecare trăiește o experiență unică pentru el, dar care a mai fost trăită de toate generațiile, la niveluri diferite de intensitate. Așadar, ce e azi tânăr mâine va fi bătrân și important e să nu regreți că ai trăit și ai muncit de pomană. Nici nu știu dacă „tinerii” sunt entuziaști sau optimiști. Dacă sunt „altfel”… Mie mi se pare normal ca, dacă scrii, să fii nițel nevrotic, zurliu, entuziast, disprețuitor, neînțeles, neliniștit, angoasat, temător… Ca întotdeauna.
Însă tinerețea are un avantaj zdrobitor. În ciuda naivității, a lipsei de experiență și de strategie, corpul tânăr caută și găsește rezolvări noi. Tocmai imperfecțiunea, ezitarea, nesiguranța fac ca motorul literar să nu se gripeze. Drumurile noi se pot înfunda, e drept, dar pot duce departe. Iar noi ne uităm la cei care au reușit și oftăm din rărunchi. Dar, dacă despre influență nu pot vorbi, plăcerea de a-i citi este nespusă. Mă surprind mereu. Această continuă căutare a unui nou punct de vedere și a unei noi tehnologii de abordare mă liniștește în privința „viitorului literar”. E OK.
La Editura Paralela 45 ați publicat recent volumul de poezie Jos realitatea! Care (mai) este utilitatea poeziei? În poemul care deschide cartea scrieți: „Un vers e foarte folositor dacă se repetă orbește!”
Ca orice poet (nevrotic), îmi pun, și eu, problema care i-a tulburat pe toți, din cele mai vechi timpuri. Moare poezia? E în impas? Mai e nevoie de poezie în timpurile noastre? Dar, spre deosebire de toți îngrijorații, eu îmi pun problema altfel. Ceva s-a stricat „altfel” în lumea contemporană. Am să încerc să explic. Lumea a fost dintotdeauna prost alcătuită: foamete, război, violență, migrațiune, agresiune. Nu există o lume „mai bună” în trecut. În schimb, în Europa, odată cu sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, națiunile occidentale, cu noroc, cu conștiință, cu speranță, au pus în centru, poate pentru prima dată în istorie, omul. Istoria Occidentului a fost decenii la rând o călătorie către democrație și libertate, pentru apărarea indivizilor. Chiar state ieșite din dictaturi, cum ar fi Spania sau Portugalia, au aderat repede la acest deziderat. Noi, însă, am ajuns târziu în horă, taman când muzicienii se șterg de sudoare, iar dansatorii se descalță. Ceea ce vedem azi e o democrație obosită, formalizată, atentă mai mult la proceduri, la PR, la barometrele de popularitate, decât la oameni. Dacă omul nu se înscrie în proceduri, el poate fi eliminat rapid. Odată cu asta au apărut abuzurile și privilegiile, iar baza libertății, limbajul, a ajuns tare oropsit. Cuvinte interzise, cuvinte recomandate, literatura văzută mai ales ca de utilitate publică, criterii ideologice (pot fi și cu cele mai nobile intenții, tot a propagandă miros), totul combinat cu un soi de acceptare „democratică” a non-valorii cu ștaif, iată momentul actual. Dar ceea ce spun e doar reflexia societății profund modificate. Realitatea nu mai are „autenticitate”, e, ea însăși, un soi de fake-news. Când scriitorii urmează trendul ăsta, repetând la nesfârșit cuvinte și sintagme obosite, ei câștigă prestanță socială, onoruri, posturi, dar pierd ce e mai important. Literatura. Cu alte cuvinte: fii folositor și papă-ți prăjitura!
Mai credeți în realități care „nu s-au prostituat”?
Firește. Dacă nu aș cunoaște natura umană, care nu se lasă până nu strică totul în jur, pentru ca, mai târziu să reconstruiască, hm, cu sânge sudoare și lacrimi, aș abandona. Dar natura umană nu se schimbă. Ea se ascunde sub tehnologie, convenții sociale, religii. Însă, într-o bună zi, iese la iveală așa cum e, nu cum e „educată”…
Ce trebuie să subliniez e că nu știu și nici nu-mi inspiră încredere lumea care vine. Dar o să vedeți că va fi al naibii de „autentică”.
În poemul Poetul și numai poetul surprindeți diferite tipologii. Ce ar putea să-i trezească la realitate pe aceia care au „urechile pline de propriile cuvinte”?
Nimic. Vai, nimic. Oamenii orbesc, psihologic vorbind. Ei nu mai văd realitatea înconjurătoare pentru că nu vor s-o vadă. Realitatea le strică feng-șuiul. Scriitorii nu fac excepție. Scriitorii sunt oameni, oamenii orbesc, deci și scriitorii… Psihologic vorbind, e ușor de înțeles: odată cucerite gloria, notorietatea și confortul, de ce să abandonezi cuibușorul? Atunci, mintea creează un soi de ritual nevrotic, prin care se apără. Se spune că, dacă te prefaci nebun un an-doi, chiar înnebunești. Ia imaginează-ți că stai cu deceniile în turnulețul tău de fildeș. Așa-i că începi să vorbești singur? Și-ți place.
