Rumänische Ecke: Iulian Bocai are roman nou (de care o să mai auzim) – FRAGMENT

În apartamentul dărăpănat al acestuia se petrec o serie de întîmplări tragicomice, ai căror protagoniști sînt chiriașii săi, oameni de tot felul, cu povești de viață dintre cele mai diferite și mai interesante, care trăiesc într-un București poate prea pragmatic și uneori chiar ostil. Constantin este el însuși o poveste, care nu se lasă însă descoperită prea ușor, nici chiar de „bunul chiriaș” Mihai. O carte despre Bucureștiul real, despre oamenii care îl populează și, în cele din urmă, despre viață așa cum e ea, descrisă cu un fin spirit de observație și simț psihologic.


Romanul Constantin tocmai a apărut la Editura Polirom. Citiți mai jos un fragment.

CONSTANTIN

Am coborât înapoi scările până‑n stradă, iar acolo, în faţa intrândului spre care m‑am întors acum, ca să‑l mai privesc o ultimă oară, mi‑a dat prin minte că la bătrân chiria ar fi fost într‑un an cât aş fi dat în altă parte în două luni. Am mai stat în drum cred că un sfert de oră, indecis, şi am luat‑o spre capătul străzii Ienăchiţă, care se oprea brusc într‑o poartă de metal, ce părea să fie poarta din spate a Palatului Patriarhal. La dreapta imediat, dintr‑o intrare dosnică, se făcea o scară de beton, lungă, veche şi instabilă, care te scotea în celălalt capăt, pe deal, lângă clopotniţă şi, de îndată ce ieşeai acolo şi vedeai Piaţa Unirii de sus, lăbărţându‑se asimetrică la orizont, cu fântânile şi maşinile şi oamenii ei, aveai brusca senzaţie că toată frumuseţea oraşului îţi aparţine şi că puteai să înţelegi şi să ierţi tot răul pe care ţi l‑ar fi putut face.

Cred că aşa m‑am hotărât să rămân la bătrân, dar poate că memoria mea adaugă acum tot felul de filamente nobile peste starea mea de‑atunci, ce trebuie să fi fost mai ales hotărâtă de bani.

Aşa că am coborât iar scara îngustă şi‑am luat‑o pe intrând, din care acum mi‑am dat seama că puteai vedea, prin nişte ferestre laterale, direct în birourile ponosite ale oficiului pentru monumente istorice, unde angajaţii îşi lăsaseră scrumierele pline pe pervazuri. Când am deschis uşa, l‑am auzit iarăşi întrebând Cine e ?, încă dinainte să pun piciorul în casă.

— Domne, credeam că nu vă mai întoarceţi, mi‑a zis. Da’ aşa e la mine, vine lumea, se uită şi pleacă. Nici bună ziua, nici...

S‑a gândit.

— Nici futu‑te‑n cur, ce să mai.

Am râs surprins, însă oamenii care înjură mi s‑au părut mereu măcar sinceri, şi asta m‑a făcut să mă simt în largul meu. Mi‑a făcut semn să mă aşez de partea cealaltă a mesei de metal la care se aşezase şi el.

— Sper că nu vă deranjează că vorbesc urât.

— A, nu, nu vă faceţi griji, i‑am zis. Sunt obişnuit.

— Foarte bine. Un om după gustul meu. Oricum, suntem între bărbaţi, cine ne‑aude ? Da’ nu vreţi să staţi ? mi‑a mai zis, văzând că încă nu mă hotărâsem să mă aşez. Că parcă‑mi staţi în cap. Mai sunteţi şi lungan şi mă doare gâtul cât îl sucesc după dumneavoastră.

M‑am pus pe un scaun şi am dat să scot din portofel banii de chirie.

— Deci dumneavoastră vreţi să treceţi direct la treabă, văd. Cât aveţi acolo ?

— E chiria pe patru luni.

— Oho, mi‑a zis, înseamnă că sunteţi avut.

— Nu sunt avut, dar îi am acum şi‑am zis să vi‑i dau.

— Ştiu eu că nu sunteţi avut. La mine nu vin oameni avuţi, staţi liniştit. Aţi zis că altădată poate nu mai aveţi, nu ? Bine v‑aţi gândit. Şi ştiţi ce ? Nici nu vă mai cer garanţia, domne, dacă mi‑aţi dat atâta bănet.

A făcut o pauză.

— Vă supăraţi dacă vă‑ntreb ce sunt părinţii dumneavoastră ? m‑a întrebat, luându‑mi banii şi foşnindu‑i între nişte degete subţiri, care deveniseră dintr‑odată frenetice.

Eu i‑am zis că nu, i‑am spus că mama fusese croitoreasă la o fabrică de tricotaje şi că acum era plecată în Italia, la muncă, şi că de tata nu mai ştiam mare lucru, fiindcă plecase când eram mic.

— Să ştiţi că nici tatăl meu n‑a fost om de încredere, mi‑a spus. Îmi dau seama din vocea dumneavoastră că nu‑l iubiţi.

Îl privisem îndelung, dar nu găseam de unde ar fi putut scoate observaţia asta ; avea o voce dură, spartă, ca de om care trăise fără rest toată viaţa, şi un picior mai subţire decât celălalt. Nu se vedea nicio carte în jur, niciun televizor, doar un aparat radio pe care‑l ţinea la capul saltelei pe care dormea. Odaia lui era cea mai mare din toată casa, iar noi stăteam înspre peretele dinspre singurul ei balcon. Masa era acoperită cu foi de ziar, pătate de unsoare, pe marginea cărora, de jur‑împrejur, scrisese câteva numere de telefon. A scos atunci de sub colţul lui de masă acelaşi caiet dictando cu foi îngălbenite, în care a început o filă nouă pentru domnul Mihai, adică pentru mine, şi a trecut acolo lunile pe care‑i plătisem.

— Februarie, martie, aprilie, mai, iunie hă‑hăăă, deci v‑aţi cazat la „Hotelul Constantin“ până‑n iunie. Aţi văzut ce puteţi să cumpăraţi cu 320 de lei ?

N‑o spusese ca şi cum ar fi vrut un răspuns, aşa că am zâmbit şi n‑am mai zis nimic, aşteptând să mă mai întrebe lucruri, cum a şi făcut.

— Şi ziceţi că de tatăl dumneavoastră nu mai ştiţi nimic, nu ? Bine, să nu credeţi că vreau să vă trag de limbă – fiecare om cu... cum să vă spun eu, cu ce vrea să spună el şi cu sufletul lui. Ştiţi dumneavoastră.

Ştiam, dar nu eram obişnuit cu stilul lui sentenţios şi am crezut că, după ce trecusem prin casele tuturor hămesiţilor, dădusem în sfârşit peste un nebun.

— Şi ce‑o să faceţi, domne, cu facultatea asta după ce‑o terminaţi ? m‑a întrebat. Că nu arătaţi ca şi cum aţi vrea să vă faceţi popă.

Nu mai ştiu ce i‑am răspuns, fiindcă mi se pusese întrebarea de atâtea ori, încât mi se făcuse silă de ea. M‑am gândit apoi că poate nici nu voia răspuns şi încerca doar să compenseze prin personalitate şi bunăvoinţă calităţile locului în care‑şi ducea viaţa. Se vedea că‑i era ruşine şi lui de cum trăia, dar nu ştiam ce termeni de comparaţie avea, fiindcă arăta ca şi cum n‑ar mai fi părăsit casa de un deceniu. I‑ am zis atunci că trebuie să merg în altă parte să‑mi iau bagajele şi că mă întorc în aceeaşi seară.

— Da’ vă place să vă‑ntindeţi la vorbă, nu glumă, mi‑a zis mustăcind. V‑aştept, ce să mai, a strigat la mine. De plătit aţi plătit. Domnu’ Mihai ! a mai strigat o dată, ca să mă întorc. Puteţi să veniţi şi cu fanfara, că pe mine nu mă deranjează. Eu, a spus apoi, ridicând în aer arătătorul ca pe un deget apodictic, de parcă ar fi spus „io“, ca vechii voievozi, io înţeleg nevoile chiriaşilor mei.

Şi m‑am mai gândit o dată, cu imaginea asta în minte şi chiar înainte să ies pe uşă : „Unde te‑ai mutat, fratele meu ?“.



Îmi dăduse cheia de la cameră înainte să plec. La casă mi‑a spus că n‑are, fiindcă uşa aia n‑o închidea niciodată ; într‑adevăr, tot timpul cât am stat eu acolo nu s‑a închis deloc şi nimeni niciodată n‑a intrat peste noi în casă. Intrândul era lung şi din stradă, dacă era seară, nu vedeai întotdeauna unde duce ; puteai doar ghici, cu ochii mijiţi, că în spate de tot e o casă, la capătul a câteva zeci de trepte ce urcau dealul. Jos, la primul nivel, mai venea lumea la muncă sau acasă, dar sus nu ajungea niciodată nimeni, decât dacă ştiau unde vin şi cred că, în plus, casa era apărată cel mai bine de sărăcia ei, căci şi dacă ar fi deschis cineva uşa de placaj cu gândul să fure s‑ar fi întors năucit de faptul că înăuntru nu era nimic de furat.

Când am ajuns la Ursu, încălzea nişte mâncare pe aragaz şi se pregătea să vadă un serial ; m‑a întrebat dacă nu vreau şi eu să mănânc. Îi venise acasă şi colegul de apartament, un student la Drept, pe care îl chema Marius, un băiat frumos şi care umbla mereu cu nasul pe sus, ca oamenii care se ştiu priviţi toată viaţa. I‑am zis că nu vreau şi că am găsit unde să stau şi‑am venit doar să iau bagajele. S‑a oferit, mai mult din politeţe, să vină să mă ajute cu bagajul, dar mi‑a fost ruşine să accept, fiindcă mi‑era deja jenă de locul în care stăteam. I‑ am zis că mă descurc.

Când am ajuns înapoi la moş Constantin, mi‑am aruncat toate lucrurile pe patul din camera mică şi, uitându‑mă în jur, m‑am gândit ce i‑aş putea face ca să arate decent, deşi în seara aia n‑am făcut decât să scot mucurile de ţigară din gaura din podea şi să dau cu mătura. Iarna aia aproape că nu ninsese deloc, dar era un frig urât, pe care‑l simţeai şi‑n casă şi care ţinuse multă vreme zăpada îngheţată pe scări şi trotuare. Bătrânul mă salutase când m‑am întors, dar nu m‑a reţinut decât ca să‑mi zică V‑aţi întors ? O să vedeţi că nu e cine ştie ce, dar eu îmi respect chiriaşii şi cred că dup‑aia am stat două ore nemişcat în camera mică, ascultând vântul împingându‑se în ziduri pe dinafară, neştiind dacă luasem decizia cea mai înţeleaptă, dar uşurat că tocmai plătisem chiria pe patru luni cu banii pe care altădată i‑aş fi dat pe una singură.

Era genul de loc în care, odată ajuns, începi spontan să te gândeşti la viaţa ta, ca să‑nţelegi cum ai ajuns acolo. Nici nu ştiam dacă să‑i spun mamei că dăduse norocul peste mine, mai ales că era unul ambiguu. Îmi era şi teamă că, auzind că dau optzeci de lei pe lună, avea să‑mi trimită mai puţini bani. Mi se mai întâmplase să mi se termine banii înainte de sfârşitul lunii şi, de câte ori o sunam să‑i cer alţii înainte să primească salariul, auzeam în vocea ei şi tristeţea şi dezamăgirea că trebuie, iarăşi, ori să se împrumute, ori să intre în alţii pe care‑i pusese deoparte ; simţeam că – dacă n‑ar fi vrut să nu se piardă cu firea în faţa mea – ar fi plâns la telefon de ciudă. Inima mea se făcea mică de tot atunci şi mi‑era ruşine.

Mama plecase din ţară când aveam eu vreo şaptişpe ani. Muncise douăzeci şi cinci de ani la o fabrică de tricotaje, dar în anii ăia nu mai era suficient să munceşti, fiindcă nimeni nu se ajungea cu munca, şi tot mai multe prietene de‑ale ei se duceau la muncă în Spania şi Italia, să rânească grajduri, să muncească pe câmpuri, să aibă grijă de bătrâni, să fie femei în casă, un drum pe care – după câteva luni de ezitare – a pornit şi ea, invitată acolo de un alt bărbat căsătorit, dar cu care începuse să se vadă de la o vreme, de când nu‑şi mai suporta singurătăţile. Eu fusesem fericit de nou‑găsita libertate şi mă gândeam cu nerăbdare cum o să am toată casa pentru mine, doi ani de zile, până când urma să merg la universitate. Doar mai târziu mi‑am dat seama că ea plecase din ţară ca să mă ţină la studii şi am simţit că toate greşelile pe care le făcusem fuseseră făcute pe banii, munca şi iubirea ei.

A ajuns mai întâi în Spania, unde‑a stat vreo doi ani, până am dat eu bacalaureatul şi am părăsit oraşul pentru facultatea de clasice – o opţiune pe care ea n‑o înţelesese, dar pentru care niciodată nu mă certase, deşi ştia – ca şi mine – că e mai degrabă un salt în gol. Mi s‑au părut ani de libertate, dar începuse deja să se lase peste mine un soi de tristeţe pe care n‑o bănuiam încă, deşi după plecarea ei tot mai des zilele mele se înnegurau pe neaşteptate ; era tristeţea celor singuri şi rămaşi în urmă la vârsta când abia încep să se cunoască. Poate n‑o bănuiam pentru că, fiind de vârsta asta când eziţi des între conştienţă şi inconştienţă, încă aveam rezerve instinctive de bucurie, de care mă foloseam ca să ies din singurătate şi melancolii la fel de repede pe cât intram în ele, iar faptul că începusem deja să mă cred artist mă făcea şi să văd în toate aceste apatii şi anxietăţi, descurajări şi depresii lucruri normale şi să cred că trebuie să trec prin ele ca să ajung cine visam să fiu. Iar cu tata nu mai vorbisem de ani buni – Constantin avea dreptate, nici măcar nu‑l mai cunoşteam, darămite să‑l iubesc. Tata nici nu cred că ştia câţi ani am.

Nu mai ştiu dacă la asta m‑am gândit atunci, în prima mea noapte la moşu’, dar am adormit neliniştit şi cu frica în sân, aşa cum adormi în orice loc nou, pe care nu‑l cunoşti pe de rost şi care te asaltează din toate părţile cu necunoscutele lui. Era o pernă pe patul din cameră, dar mi‑a fost frică să‑mi pun capul pe ea aşa cum era şi‑am înfăşurat‑o într‑unul dintre prosoapele de corp curate pe care le adusesem cu mine. Nu era lenjerie deloc şi cred că nici eu n‑aveam. Îmi amintesc nopţi în casa lui moş Constantin în care a trebuit să dorm îmbrăcat în haina de iarnă şi încălţat în ghete, dar nu mai ţin minte dacă asta era una dintre ele. Poate nu. Am adormit aşa.


Dis‑de‑dimineaţă, bătrânul m‑a chemat iar la el în cameră şi‑am vorbit vreo două ore. Eram în săptămâna de după sesiune, n‑aveam unde să mă duc şi încă nu‑mi dădusem seama că să găsească scuze când îi chema să stea de vorbă era ce făceau, într‑un final, toţi cei pe care îi primea în casă.

— Ca să vă cunosc, mi‑a zis când m‑a chemat. Eu am avut zeci de chiriaşi, să ştiţi, de toate felurile. Zeci, mi‑a spus, subliniind acest număr imprecis cu o ridicare din sprâncene.

Făcea multe grimase când vorbea, de parcă ar fi gândit cu faţa şi îşi merita apelativul de „moş“, fiindcă se născuse înainte de cel de‑al doilea mare război şi tot pe‑atunci ar fi terminat, se mândrea el, Academia de Studii Economice. Era invalid, dar nu de război. Mergea în cârje, fiindcă pe la sfârşitul anilor ’40 avusese un accident de schi şi, cum pe‑atunci doctorii nu erau grozavi, rămăsese olog. Faptul că purta handicapul ăla de aproape cincizeci de ani şi că accidentul îl obligase la o viaţă statică nu rămăsese fără rezultat : în primele decenii, cât încă depinsese de nevastă, îl amărâse, apoi – după moartea ei – îl înrăise, fiindcă nu mai avusese cine să‑l îngrijească.

Singura dovadă a existenţei soţiei rămasă în casă era o fotografie veche din tinereţea amândurora, încă înrămată şi apărată de un ecran de sticlă, pe care o ţinea într‑un dulap dintr‑una din camerele pe care le dădea în chirie. În rest, se vedea că femeia trebuia să fi murit cu cel puţin trei decenii înainte, căci casa era în prăbuşire, pereţii nu mai fuseseră zugrăviţi şi în bucătărie nu erau decât ustensilele de absolută folosinţă.
Singurul lui fiu, Marian, care era trecut de şaizeci de ani şi pe care nu l‑am văzut niciodată venind în vizită în anii petrecuţi acolo, se ţinea departe de taică‑său, ştiind câtă ură strânsese bătrânul în inima lui în anii de singurătate, dar neştiind că faptul că‑l evitase atâta vreme era unul dintre lucrurile care i‑o provocaseră ; însă când venea, îmi spunea bătrânul, Vine cu linguşeli şi temenele, ştiind poate că taică‑său încă mai avea bani de când cumpărase şi vânduse cocoşei în tinereţe.

Cocoşeii erau marele obiect al mândriei lui Constantin şi mi‑a povestit de ei încă din prima zi. Aşa li se spunea francilor de aur pe care, spunea el, i‑ar fi cumpărat de la evreii români înaintea primelor emigraţii masive de după război. Disperaţi, oamenii i‑ar fi dat atunci la preţ mic, iar el i‑ar fi strâns şi ar fi făcut o întreagă avere din disperarea lor – deşi dacă îl trăgeam de limbă nu voia niciodată să‑mi spună mai mult decât că‑i luase de la ei şi mereu simţeam că e ceva umbros în poveştile lui.

De fiecare dată când aducea vorba de cocoşei, mă gândeam că averea aia nu părea să se fi tradus nici în confort, nici în igienă, fiindcă moşul trăia de multă vreme cum trăia. Stătea mai toată ziua culcat pe spate şi ascultând radioul pe un pat de o singură persoană, pus în colţ de tot, lângă un perete exterior. Era, de fapt, o dormeză dublă, ale cărei laturi le aşezase una peste alta, întărindu‑le la mijloc cu o placă de lemn. Televizor n‑avea şi îl bănuiam că nici nu ştie cum arătau zecile de politicieni despre care auzea zi de zi la radio şi cu care se certa uneori singur, căci nu era unul despre care să nu creadă că e comunist şi că, prin urmare, suferise de pe urma lui în trecut. Patul era în prima cameră de cum intrai în casă, separată de antreu de uşa aia din glasvand, prin care‑l puteai vedea de fiecare dată în poziţia predilectă : pe spate. Lipsa de intimitate nu‑l supăra, iar singurul motiv pentru care prefera uşa cu geam, la care nu lăsa niciodată să se pună perdea, era că putea să vadă mereu cine intră şi iese din casă şi să‑şi dea cu părerea despre singurele două lucruri pe care le putea recunoaşte de departe : timbrul vocii şi mersul.”