Câte secrete tăinuia fiecare dintre aceste femei? Cea cu plasele de cumpărături. Sau vânzătoarea care își examina silueta în pauza de țigară și-și trăgea burta în fața vitrinei. Câte secrete, câți iubiți, câți neiubiți, câte lacrimi neplânse? Câte idei nespuse, neîmplinite? Câți oameni, copii, mame, soți, frați de care se îngrijeau aceste femei luaseră în stăpânire acest spațiu al neîmplinirilor? Ce gânduri îi rămâneau la sfârșitul zilei doar pentru ea, biciclistei, care-și ascundea ochii în spatele ochelarilor de soare, șoferiței de autobus, care-și fixase privirea pe culoarea roșu de la semafor? Ce dorințe i s-au îndeplinit doamnei în galben, vizibil peste optzeci de ani, și câte i-au rămas neîmplinite în favoarea cuiva care meritase – sau poate nu? Ce ar fi putut da peste cap aceste femei, ce le-ar fi putut frânge într-atât încât zilele lor adunate să se reverse în șuvoaie? De fapt, de ce ar fi fost nevoie pentru a da peste cap o femeie? Ar fi ajuns un bărbat?
Un cântec în spatele unei uși îchise?
O piatră care se pierde?
Claire se simțea aproape de acele femei străine, foarte aproape, pentru că existau în același timp, pe aceeași lume, cu gândurile lor ascunse și gesturile netrăite, în spatele unei vieți ordonate, în timp ce taxiul gonea prin timp.
Ideea de vară, cele opt săptămâmi pe care urma să le petreacă în Bretagne erau oarecum apăsătoare. Ar fi preferat să rămână la Paris – să se trezească ca în fiecare zi cu mult înaintea lui Gilles și Nicolas, să meargă în Science Po, să facă ceea ce făcea întotdeauna, să lucreze, să predea, să învețe, să analizeze, să consilieze studenții, după care să facă ture la priscină, o mie de metri.
Îi părea rău că-și pierduse echilibrul în Langlois, dar avusese nevoie de asta, avusese nevoie de asta ca să poată respira din nou.
Când taxiul intră pe strada ei, Rue Pierre Nicole, la câteva străzi de malul Senei și Notre-Dame, pe strada plină cu clădiri înșirate, blocuri de cinci etaje construite în stil hausmannian, Claire începu să se adune. Așa cum te aduni după un film la cinema, când coconul acelei lumi se retrage în întunericul sălii și lumina realității te orbește.
Ușa de la etajul cinci se deschise, iar ea fu cuprinsă de gălăgia făcută de Mr. Bojangles, de mirosul de rosmarin, de pepene galben proaspăt tăiat, de vinete ușor prăjite, plus ceva neidentificabil, delicios, care clocotea. Își puse geanta roșie pe masa semirotundă și se uită pentru o clipită în oglinda ovală. Arăta la fel cum arătase de dimineață, când plecase la șase jumate, când Nico și Gilles încă dormeau, le lăsase ca de fiecare dată cafea în cafetiera argintie.
— Sammy Davis Junior, 1984, Berlin, zise Gilles în loc de salut, turnă într-un pahar de vin un Apremont de Savoyen de un alb mieros și i-l întinse lui Claire peste aragazul pe gaz din mijlocul bucătăriei.
Pe monitorul laptopului așezat pe pervazul lat, în fața geamului larg deschis dansa Sammy Davis pe o scenă berlineză, îmbrăcat într-o cămașă albă, pantaloni negri și pălărie. Claire știa că Gilles iubea versiunea asta.
Modul în care o privea în acest moment, relaxat, binedispus, îmbrăcat într-o cămașă albastră de in, puțin șifonată, trasă peste o pereche de blugi spălăciți stârni din adâncul corpului ei un sentiment cald și dureros față de el.
Luă paharul, mirosi ușor vinul și îl așeză lângă ea.
— M-am gândit că, în virtutea zilei de azi…
Ridică pe masa uriașă din lemn masiv punga de hârtie cu cele două sticle de șampanie Ruinart rece. Le cumpărase din magazinul de vinuri și whisky de lângă Marché des Enfants Rouges, în timp ce taxiul o așteptase ca să o ducă direct spre casă, după. Așeză buchetul de trandafiri albi lângă ele.
— Șampanie și flori proaspete? O să-și facă o imagine complet falsă despre noi, spuse Gilles.
După care fluieră împreună cu Sammy sfârșitul filmării live, se îndreptă spre frigider și scoase dintr-un castron de porțelan patru bucăți de carne de un roșu închis și le așeză pe tocătorul din fața lui. Tocătorul îl cumpărase în Dordogne de la un tâmplar care nu mai avea decât șapte degete.
Claire se așeză la masa lungă care-i însoțea de o eternitate. Gilles visase mereu o masă uriașă. Destul de mare cât să poată lua masa cu prietenii, cu copiii (își dorise dintotdeauna trei, Claire nici unul, dar… în fine, cine ar fi putut să reproșeze cui această lipsă majoră?) și să lucreze pe ea, să se certe, să se joace, să vorbească.
— Vreau o masa a vieții, Claire, o inimă, avem nevoie de o inimă mare și puternică din lemn, vie.
Când și-au cumpărat puțin după nașterea lui Nicolas locuința din Rue Pierre Nicole – pentru care mai plăteau încă rate din salariul regulat de profesor al lui Claire; compozitorii liber-profesioniști erau considerați de către bănci deja de douăzeci de ani un factor de risc, Gilles a dărâmat peretele dintre salon și bucătărie și a amenajat bucătăria în jurul mesei pe care o găsise în Picardie, într-o fostă școală de fete dintr-o mănăstire. Și-a luat libertatea de a modifica această bijuterie a apartamentului cum a vrut el – era teritoriul lui, pe lângă studioul climatizat și izolat fonic.
Picturi neînrămate. Rafturi bretone în stil vintage, pline cu mirodenii, o împletitură de ceapă uscată, bucăți de scorțișoară și nucșoară în pahare ciobite de cristal. Scaune Louis Quinze decorate cu perne colorate de in din Luberon. Lângă fereastră, un fotoliu jerpelit de culoare maro-cognac, rămas dintr-o ceainărie britanică. Fotografii alb-negru ale piețelor pariziene de odinioară. Un bufet imens cu vitrină din Normandie, plin cu farfurii emailate de lut, pahare de ceai marocane, castronașe pentru dim-sum, pe care Gilles, cu șarmul lui, le primise în dar de la bucătarul vietnamez din Galeries Lafayette, o grămadă de termosuri, polonice de acum o sută de ani, oale de cupru, plase pentru scoici, dicționarul diferitelor brânzeturi franțuzești, desfăcătorul de vin Laguiole din Domme, un coșuleț cu migdale sărate, revista Paris Match cu Macron și a lui Brigitte pe prima pagină (în Franța mass-media era îngrozitor de ocupată cu tematizarea diferenței de vârstă de 24 de ani dintre cei doi; Claire nu fusese de acord să ofere în schimbul unui onorariu consistent un interviu unui post de televiziune, care voia să-i pună în calitate de cea mai cunoscută etoloagă din Paris câteva întrebări despre împerecheri neobișnuite, în speranța că va insera și o glumă spumoasă despre complexul oedipian. Drept pentru care Claire a refuzat cu mulțumiri. Era absurd să i se reproșeze unei femei că îmbătrânește și că are cu toate acestea, Dumnezeule! o viață amoroasă), un portret opalescent al Anaïsei Nin, încadrat de o ramă aurită, scrumiere electrice de la Ricard, Gitanes, Le Monde (din vremea când Gilles și Claire încă fumau), o muzicuță (F-Dur) și încă o muzicuță (A-Dur).
— Faux Filet? întrebă Claire.
Se așeză pe locul care fusese de la început al ei: în capul mesei, de unde îl putea privi pe Gilles, cum făcea de mâncare, cum cânta sau fredona câte-o melodie, care exista doar pentru că venea din interiorul ființei lui. Și care ani mai târziu urma să străbată din boxele răsunătoare ale marilor cinematografe. Lucru care se întâmpla destul de rar; în viața lui nu exista siguranța zilei de mâine, Claire fiind backup-ul financiar al familiei. Luă o gură de vin.
— Oui, Madame. Și ratatouilleul meu, după o rețetă secretă a provincialei mele bunici.
— Da? Nu știam de bunica asta.
— A fost iubita secretă a bunicului meu. Aveau un fel de relație-ratatouille.
— Chestia asta ar fi o temă nemaipomenită pentru diseară. Iubite secrete și rețetele lor preferate.
Gilles îi aruncă o privire fugitivă. Un joc neobservabil al mușchilor săi faciali.
— Cu siguranță, îi răspunse netulburat, doar că Nico va întreba dacă poate să-și caute alți părinți, adoptivi.
Nu! ar fi vrut Claire să lămurească lucrurile, nu la asta mă refer! Serios. Nu în felul ăsta. Nu-i reproșase niciodată lui Gilles iubitele. Nici măcar nu făcuse vreo aluzie, ca să – da, ca să insinueze că știa de patru dintre ele, chiar dacă bărbatul ei nu vorbise despre ele și nu fusese niciodată, chiar niciodată indiscret. Claire trecu peste acea tăcere, ca și cum n-ar fi înțeles că el o înțelesese greșit.
— Și carnea? De la Desnoyer?
— Doamne ferește, la prețurile pe care le au. Atâta timp cât nu e semnat contractul cu Gaumont pentru miniserialul cu Omar Sy avem mâncare gătită în casă. Am descoperit un măcelar bun în Marais. Un magazin micuț în apropiere de Galeries Lafayette.
Bărbatul era concentrat asupra cărnii și frăgezirii ei. Claire luă o înghițitură mare de vin de data aceasta. Galeries Lafayette erau în apropiere de Langlois. Galeries Lafayette erau însă și în apropiere de studiourile TV Gaumont. Cam jumătate de Paris era în apropiere de Galeries Lafayette. Gilles amesteca ceva într-o cană de porțelan albă, din care de obicei își bea cafeaua de dimineață cu lapte cald. Sos de soia dulce, Teriyaki, usturoi pisat, sesam, ketchup de casă, miere și un strop de oțet Frambois din Provence. După care puse mâna pe whiskyul Laphroaig, pe care îl adusese Claire ultima dată când fusese în delegație la Oxford (ținuse un seminar de șase săptămâni; Politica emoțională: media, manipulare și supremația opiniei; Doamne Dumnezeule, uneori îi era milă de ea) și îi aruncă o privire întrebătoare.
— Pun doar în marinadă sau și în pahar? De azi ai opt săptămâni libere. Îți pun de un deget?
Și-a întins degetul mare, apoi l-a ridicat. Un centimentru de whisky sau mai bine cinci?
Vechiul lor joc, de la primul pahar băut împreună. Barmanul de la Bar Le Mole, barul breton din Lampaul-Plouarzel făcuse gestul, un deget de-a latul de whisky sau pentru orice siguranță un deget de-a lungul?
Douăzeci și doi de ani același gest.
— Mai încolo. Și o să iau cu mine la Trévignon câteva lucrări și cărți. Din toamnă avem un proiect de cercetare nou.
— Mda. Cum vrei.
Gilles ridică din umeri, și asta însemna că se resemnase. Nu datorită whiskyului. Ci datorită ei.
Clair era conștientă, că nu-l interesa ce fel de proiect era, din cauza acestei minuscule dezamăgiri. Ar fi putut accepta un whisky, iar el ar fi întrebat în schimb. Gest pentru gest.
Lucruri mărunte. Întotdeauna erau doar lucruri mărunte.
Gilles turnă cu generozitate în marinadă din whiskyul Islay scoțian, cu aromă de fum.
Din playlistul laptopopului se auzea René Aubry. Salento. Gilles învârtea în marinadă în același ritm lent ca al chitarelor.
