După observarea unei situații aparent luminoase, se infiltrează uneori ceva sumbru, ascuns ochilor celorlalți. Și chiar și-n fisurile care prevestesc ceva rău, apare ceva imun la toate, „o supapă.” Când „un laț nu e niciodată inel”, ți-ai imaginat cum ar fi inelul din care nu ai putea scăpa?
Poate că inelul ăsta e, de fapt, o buclă, fie ea chiar o supapă, o supapă în buclă, ceva ce te face să crezi că da, când tot ce există e numai nu. Cred că ăsta e inelul din care nu mai pot scăpa.
Desprinderi a luat cam toate premiile importante de debut. E vreo diferență acum, te simți obligată să te iei (mai) în serios? Contează ce cred alții, contează premiile?
Să mă iau (mai) în serios… Ştiu şi eu?! Nu am considerat nicodată joaca, jocul, ca fiind ceva altfel decât serios. Mă gândesc la Jung şi la ieşirea lui din (încerc să ocolesc cuvinte tari, grele, mari) impas prin joc, prin construirea unui orăşel din pietricele de râu, în curtea casei în care îşi primea studenţii, care şi aceştia reprezentau o modalitate de fentare a mult-prea-seriosului: deci joacă şi muncă, studiu. Ce am vrut să spun cu toată şerpuiala asta de cuvinte şi idei e că eu mă joc serios cu (cam) tot ce fac, şi că nu, nu e nicio diferenţă acum, din punctul ăsta de vedere, a felului în care îmi construiesc lumile interioare, din care ies cuvinte într-o anumită ordine şi apoi se formează texte, care uneori pot trece drept poeme. Iar dacă s-a schimbat ceva, s-a schimbat modul în care persona mea se raportează la realitatea consensuală. Eu fiind o persoană care mai degrabă evită expunerea, m-am trezit în (cum să-i zic, să nu sune arogant şi diva-like? Că dacă zic centrul atenţiei, nu-i bine… uite, vezi, asta s-a schimbat, printre altele, over-over-over thinking-ul, pe care îl aveam şi înainte, dar care acum s-a exacerbat) lumină şi a trebuit să fiu ceva mai atentă cu gesturile şi cuvintele pe care le fac/spun. Adică, mai explicit, nu-mi prea mai pot permite să fiu explicită. Ce spun alţii contează în măsura în care a contat şi înainte, iar premiile, da, contează, dar doar în măsura în care ştiu că nu pentru ele am scris, deşi nu pot nega că m-au surprins într-un mod cât se poate de plăcut.
Care au fost derivele tale înainte de debut? Care au fost derivele pe parcursul scrierii volumului?
O, doamne, derivele de dinainte de debut au fost un haos total, nici măcar nu le pot spune derive, pentru că înseamnă că le-aş fi dat un nume şi deci că le-aş fi putut cumva, vreodată, stăpâni prin depăşire. Am scris, asta a fost deriva, am scris mult, majoritatea prost, alunecând deseori înspre bine, dar păstrându-şi, el, scrisul, constanta în slab, de aici şi debutul atât de târziu, pentru că eram, într-un fel conştientă de faptul că nu, nu e încă momentul, nu e ce trebuie, deşi ocazii de publicare aş fi avut de pe la 22 de ani. Aş vrea să-ţi spun că am glumit cu ce am zis mai sus, dar, din păcate, nu, exact aşa a stat treaba. Apoi, derivele de pe parcursul scrierii volumului au fost foarte asemănătoare cu un proces de individuaţie, cu toate proiecţiile, transferurile, contransferurile şi rezistenţele de rigoare. Felul în care s-au înşurubat bucăţelele pe care le-am aşezat apoi în trei bucăţi mai mari, mi-au dat de furcă în cel mai intim mod cu putinţă, pentru că eu n-am putut niciodată să iau poezia în alt fel decât intim şi personal. Derivele, aşadar, au fost, la exterior, de natură structurală şi estetică, iar la interior, de ardere în sens alchimic, aşadar nu le pot zice chiar derive, ci mai degrabă (că tot am amintit de individuaţie, apoi de alchimie, merge şi puţin sufism) dervişe, nişte derive rotitoare, care s-au deschis şi m-au făcut să privesc în şi de sus, ajutându-mă să creez un tot de care (aproape) am reuşit să fiu satisfăcută.
Spiritul de observație al personajului nu devine niciodată mai mult decât este – nu-l face pe observator să-i invidieze sau judece pe cei observați. E aproape o calitate pe cale de dispariție, dacă nu chiar inexistentă, iar de cele mai multe ori „vetust nobiliară” ca să exagerez un pic. Cum ți se pare expunerea intimității, prin orice mijoace, în fața celorlalți?
Cum mi se pare expunerea intimităţii, prin orice mijloace, în faţa celorlalţi… vetust nobiliară! Glumesc. Sau nu. Ştii, e chestia aia, regula de aur, ce ţie nu-ţi place, altuia nu face, apoi, mergând pe calea deschisă de tine, aş putea spune că felul în care eu am ales să prezint ce observ, imparţialitatea asta de care mă faci „culpabilă”, felul asta al meu, vetust-nobiliar, e o invitaţie la a lua ce ţi se dă, aşa cum ţi se dă şi la a-ţi deschide tu calea, de aici încolo, la a-ţi dezvolta propriile păreri, opinii, judecăţi, de preferinţă estetice, nu neapărat de valoare, cu atât mai puţin morale, deşi uneori nici chiar cele estetice nu-s chiar bune şi nici indicate. În felul ăsta mi-aş putea expune cu încredere intimitatea, deşi de cele mai multe ori prefer să nu, chiar dacă în „desprindere” mai mult am preferat să da. Vreau să cred, însă, că am protejat-o, intimitatea, zic, cu ajutorul unui strat de criptări şi cu un fel de estetism cadenţat, o muzicalitate difuză şi aproape diafană, care ţi se poate revela numai dacă citeşti textele cu voce tare şi înceată. Na, vezi ce frumos m-am volutilizat pe după cireş?!
Ai așteptat sau aștepți să treacă desprinderile?
Mă, da, acum, că mă întrebi, cred că da, aştept să treacă. Nu am aşteptat, am citit şi recitit volumul ăsta de nu ştiu câte ori, încercând să-mi reapropriez ceva ce-mi scăpa printre degete, pentru că ştiam că numai astfel pot trece peste, prin asimilare totală, prin resorbţie. Iar procesul ăsta s-a produs într-un mod cumva inconştient, nu ştiam, parcurgând şi reparcurgând paginile volumului, că, de fapt, efectuam un ritual de trecere-peste, dar, uite, că, odată cu întrebările tale, vin şi unele revelaţii de natură (cum altfel?) intimă. Deci, nu, nu am aşteptat, să treacă (sau nu am ştiut că aştept să treacă), dar acum aştept, pentru a crea alte desprinderi de care să mă desprind, din nou şi tot aşa, ca un fucking Sisif pe dos.
Uneori traduci (și) din limba germană. Te caracterizează ceva anume din literatura germană?
Literatura germană… mai degrabă austriacă, dar nici asta nu-i tocmai întocmai, spun asta, pentru că atunci când m-ai întrebat de literatura germană, eu m-am gândit la literatura de limbă germană şi m-am dus cu gândul direct la Thomas Bernhard, pe care îl iubesc nespus de mult şi aşa mai departe, pe el, pe Bernhard. Şi, ca să mă scarpin cu mâna dreaptă, pe după cap, la urechea stângă, îţi răspund acum la întrebarea cu tradusul, apoi ne întoarcem la literatura germană (sau de limba germană). Nu pot spune că traduc din germană, cât mai degrabă că îmi fac mâna, iubind limba asta foarte mult, încercând să mai traduc bucăţi de texte, dar mai am încă multe subtilităţi de prins şi de deprins. Aşa, acum, de ce îmi place atât de mult limba germană ar trebui întrebat domnul Martin Heidegger, care m-a sedus iremediabil şi mi s-a infiltrat în (mai toate) tipurile de discurs, cu o subtilitate infricoşătoare. Totul a început cu „Repere pe drumul gândirii” şi s-a dus pe cale în Frankfurt, oraş în care am locuit vreme de aproape 2 ani, unde am şi avut ocazia să mă apropii mai mult de limba germană, învăţând-o aşa cum se cuvine, de la zero, adică ducându-mă la nişte cursuri. Cam aşa stă treaba cu iubirea mea de limba germană, de care încă mă apropii, ea fiind un soi de animal destul de sălbatic, pe care nu prea poţi spune vreodată, negerman fiind, că ai reuşit să-l domesticeşti pe de-a-ntregul, particularitate care-i şi conferă frumuseţea, dealtfel, pentru mine, zic. Aşa stând treaba cu dragostea de germană (nu că te-aş fi lămurit prea tare, dar cel puţin am încercat), să mă întorc la ce mă caracterizează pe mine din literatura germană, încercând să evit poezia (Trakl, Hölderlin, Heine), filosofia (Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger, Wittgenstein), psihanaliza şi psihologia abisală (cum spuneam, de limbă germană, Freud fiind austriac, iar Jung elveţian) şi pe el, pe Bernhard, cu a lui Persană, pe care o iubesc neimaginat de mult, ajung la doi piloni în jurul cărora mi-am cam format un micuţ templu, şi anume, Adelbert von Chamisso (care, şi el e de origine franceză, dar a cărui operă e scrisă în limba germană) şi (iată, iar trişez, că şi cel de-al doilea e austriac, nu neamţ) Hugo von Hofmannsthal. Iar acum îmi storc mintea pentru a încerca să nu o lungesc prea tare (lucru care, culme, nu-mi prea stă în caracter), în aşa fel încât să-ţi spun, scurt şi la obiect/subiect, care-i treaba cu templişorul ăsta chamissiano-homannsthalian. Păi, dincolo de predilecţia înspre non-exprimare a lordului Chandos („Pe scurt, cazul meu este acesta: mi-am pierdut complet capacitatea de a gândi şi de a vorbi coerent depre ceva anume.(...) Şi asta nu din considerente de vreun anumit ordin, căci îmi cunoşti sinceritatea ce merge până la limita uşurinţei: ci pentru că toate cuvintele abstracte, de care limba trebuie să se slujească prin firea lucrurilor, pentru a da la iveală orice apreciere, mi se dezagregau în gură ca nişte ciuperci putrede.”) şi de aflarea în ne-soare a lui Schlemihl („Cine nu are umbră să nu meargă pe la soare.”; „- Mi se pare că trebuie să chibzuiesc bine înainte de a-mi da sufletul în schimbul umbrei.”; „Ceea ce n-ai făcut cu plăcere, vei face, poate prea târziu, din dezgust şi plictiseală.”; „Mă bucuram de respectul pe care-l impune bogăţia, trăiam însă cu moartea în suflet.”), e vorba de o poetică narativă a renunţării şi a autoexilării, minuţios şi superb construită, atât din punct de vedere al construcţiei literare, cât şi a semnificaţiei aferente. Bla, uite şi tu ce mă faci să scriu, în numele iubirii de Nemţia!
© Editura Charmides
