Fiziciană turcă exilată în Graz, despre arme, sex și coca în Rio de Janeiro ...

Rio de Janeiro: oraş al carnavalului, loc al disimulării, al hazardului şi al mascaradei. Özgür, o intelectuală introvertită din Turcia, nu se poate despărţi de oraşul în acelaşi timp fascinant şi ameninţător. Îndepărtîndu-se mult de rolul tradiţional prevăzut femeii de societatea turcă, ea îl conduce pe cititor prin labirintul acestei metropole adoptînd vocea imigrantului în loc de cea a turistului, considerînd tot ce e străin ceva intim şi propriu. În acelaşi timp, oraşul o inspiră să scrie şi să-şi creeze un alter ego, pe imaginara Ö. Cele două poveşti de viaţă se întrepătrund şi se oglindesc una într-alta de nenumărate ori.



Oraşul în mantie purpurie este un roman fascinant, în care iubirea şi durerea se contopesc în chip adesea fatal. Vă invităm să citiți un fragment în excelenta traducere a Gabriellei Eftimie.

ORAȘUL CU MANTIE PURPURIE

Reușise să treacă printr-un șir de dansatori de carnaval nevătămată, fără să fie violată, călcată în picioare, jefuită și înjunghiată. Timp de zece zile și zece nopți, populația orașului și câteva mii de turiști se lăsau înghițiți de nebunie și seduși de cantitatea incredibilă de funduri și pulpe goale care făcuseră din carnavalul ăsta cea mai grandioasă orgie a lumii. Özgür fusese, desigur, luată de valul de oameni mult mai puternic decât ea. Alergase prin căldura de patruzeci de grade de la bloco la bloco. Bloco I se spunea hoardei de oameni care, surescitată și neînfrânată, cu sau fără măști, alerga după camioanele ce traversau orașul cu difuzoarele bubuind pe remorcile descoperite. Oameni care dansau, beau, făceau sex sau jucau fotbal. Özgür reușise să-și găsească un locșor printre miile de corpuri asudate. Își luase viața în propriile mâini ca să-și poată roti șoldurile pe ritmuri de samba, își sucise glezna când a început să sară de colo-colo și să urmărească amețitoarele schimburi de ritm ale muzicii frevos, n-a protestat nici când cineva a plesnit-o peste fund, a rugat poliția să intervină doar de două-trei ori când lucrurile au cam scăpat de sub control. Reușise chiar să înhațe câteva dintre milioanele de prezervative împărțite celor din Sambodromo înainte de începerea carnavalului – un mic suvenir din Rio. Pe plajă fusese martoră la câteva scene pe care nu și le-ar fi putut imagina nici în cele mai îndrăznețe vise ale ei și care o stânjeniseră foarte tare. Era de parcă ar fi urmărit niște pisici care se împerechează. Se simți atrasă în câmpul magnetic al sexualității amețitoare și, timp de zece zile și zece nopți, fu aruncată dintr-o experiență extremă și nebunească în alta. Cu respirația întretăiată, leoarcă de sudoare și amețită, arăta ca un pui de găină căzut într-o baltă mocirloasă. Pe față avea un rânjet rigid ca de mort, în loc de mască de carnaval, în mâini, o cutie de Cola și un pachet de țigări, iar cheile și le prinsese cu ace de siguranță de lenjeria de corp. Își pierduse în întregime identitatea, puterea voinței și personalitatea. Și când n-a mai suportat singurătatea carnavalului, o singurătate cu totul aparte, s-a aruncat în brațele primului bărbat care părea cât de cât interesat de ea. Fără vreo distincție. În toate aceste zile și nopți în care îi era frică să nu moară, să nu fie atacată, contaminată sau să se piardă pe ea însăși, nu reușise să se convingă nici măcar o dată că e fericită, sau, mai bine zis, că ceea ce simte era fericire. Cu o singură excepție. Clipa aceea greu de descris și care n-avea să se mai repete niciodată, clipa aceea unică printre toate celelalte clipe pe care memoria avea să le arunce imediat în coșul de gunoi.

În ultima noapte cedă. Când nu reuși să găsească nici un colț liniștit în oraș unde să poată să plângă pe săturate, alergă acasă. Ajunsă acolo, făcu o cădere nervoasă care dură câteva ore și apoi vomă până în dimineața următoare.

Carnaval

Rio s-a transformat într-o mască fără trăsături, într-un subconștient gigantic acoperit de un strat fin de praf auriu. Peste tot, orașul tremură, se scutură și se prăbușește, de parcă o mină de cărbune imensă ar fi gata să se surpe sub el. Corpurile se mișcă la unison, pe același ritm, săruturile îndrăznețe, unduielile dansatorilor înainte și înapoi, bătăile tobelor atabaques, legănarea sincronizată a corpurilor șerpuind și agățându-se unele de altele ca iedera.

E ca și când ai vrea să cucerești unul dintre vârfurile Alpilor. Îndată ce ți se pare că ai ajuns până sus, Rio arată într-o altă direcție cu indexul său elegant, lung și nemilos. Spre o altă culme a nebuniei.

Lumea adevărată și cea a fanteziei au făcut schimb de locuri. Bărbați în haine de femeie, femei în haine de bărbat, travestiți cu ciorapi-plasă și pantofi cu toc, purtând măști Ronald Reagan și Margaret Thatcher, rochii cu paiete ce strălucesc în noaptea întunecată, pene de papagal, confetti, focuri de artificii, penisuri detașabile, sâni gonflabili, casnice în haine lucioase de prostituată, prostituate în haine de călugăriță, corpuri palide, aurite, vopsite în culorile curcubeului sau în culori reflectorizante, ofițeri naziști, faraoni, titani, bărbați îmbrăcați în Iulius Cezar, Apollo, Dionis, oameni cu măști reprezentând capete de bou sau de urs, zeități africane, zeitățile Amazonului, clovni, acrobați și, mai ales, femei deghizate în Afrodita, Carmen, Cleopatra, femei-pisică, femei-panteră și femei-tigru… Un Adolf Hitler și un travestit mulatru în dresuri cu model de leopard dansând lipiți, executând preludiul unei încăierări erotice. Un Tutankamon și o Marilyn Monroe înlănțuiți, un John Wayne pe papainoage, alergând după mere caramelizate pe băț. Pofte epuizate până la refuz, până la stadiul propriei parodieri. Costume care par a fi complet goale pe dinăuntru, corpuri semănând a decorațiuni pentru perete, măști fără fețe omenești în spatele lor. Dar, în același timp, există clipe în care, chiar și pe piața aceasta a poftelor, măștile încep să respire și degetele care ating pânza simt pielea umană dezvelită.

Pe Sambodromo, parada tocmai se pregătește s-o ia din loc. Oamenii își țin respirația, dar așteaptă bătaia tobelor. Cinci sute de toboșari din prima școală de samba își adună puterile pentru parada de o oră și pungi de cocaină de un kil fac înconjurul formației. Toți toboșarii sunt negri, toți provin din favelas și nu sunt cu nimic mai liberi sau mai bogați decât bunicii lor, aduși aici, în Lumea Nouă, pe caravele pline de sclavi. Savanele nesfârșite, dansurile lor marțiale și zeitățile negre și despuiate pe care le-au trădat cu crucea ce atârnă de gâturile lor nu-i mai percep decât cu pulsul. Și în clipa următoare răsună muzica…

Mii de brațe înăsprite sub bătaia soarelui nemilos și sub plesnitura și mai neîndurătoare a biciului bat la unison în primele tobe. Tunetul bateriei se aude de la zeci de kilometri, se apropie tot mai mult, ca apoi să ia proporții imense și să scoată noaptea din ring. Sunetul se cațără tot mai sus, atinge genunchii, apoi șoldurile, se agață de mâini, umezește buzele și explodează în interiorul oamenilor. Sutele de mii de oameni adunați pe Sambodromo sar în aer și se prind de mâini. Câțiva țipă, alții urlă din toți rărunchii, unii ating culmile extazului, alții gesticulează sălbatic, dau din picioare și tropăie. E ca un val care se înalță din adâncul oceanului, o putere imensă ca atunci când sute de mii de oameni se transformă într-un singur corp, în carne pură. E forța motrice cea mai veche a vieții, mai veche decât istoria și cuvântul. Cea care îl ajută pe sclav să-și învingă stăpânul. Și dansul a început. Strigăte, tobe, dans, dans, dans…

Dacă există un punct culminant al nebuniei înseamnă că e în clipa asta. Existența care continuă mereu să se destrame, cu cât se înalță mai mult, ca apoi să fie nimicită în întregime și să dispară în miezul neantului. Un soi de autodistrugere care mătură totul în cale, până și moartea. Pieirea finală, moartea care se nimicește chiar și pe sine.

***
Orașul în mantie purpurie / Aslı Erdoğan; traducerea din lb. germană de Gabriella Eftimie. – Iași: Polirom, 2019