© Anina Amalia Winter
E ceva cu noi românii, am gândit atunci când acupuncturista mea, o femeie de vârstă medie din Germania de vest cu foarte multe cunoștințe neuroștiințifice, mi-a spus pe șleau, în cabinetul ei: “E interesant că insiști să aparții unui loc care te respinge”. Acum, doctorița, o voi numi Anke pentru această povestire, nu era, cu siguranță, rău intenționată.
1. Mi-am imaginat că mulți pacienți strămutați dintr-o altă cultură în cultura Berlinului, care poate fi șocantă, dezrădăcinantă și crudă cu anumite părți suferinde din noi pe care de consecință istorică, îi călcaseră pragul cu speranțe de vindecare a acelor părți dureroase. E ceva cu noi, mi-am spus, pentru că această poveste este destul de clasică pentru generația mea, expusă peste măsură la Internet, la posibilități și la linii aeriene cu tarife moderate, care încurajează schimbarea și relocarea pentru o viață aparent mai ușoară, mai bună.
2. În această poveste clasică, în care voi vorbi din nou despre migrație, în sensul ei mai aplicat de apartenență, recunoaștem că după ce factorul de miraj se evaporă la contactul cu realitatea adaptării la o nouă lume și o nouă viață, dificultățile absolut naturale de integrare încep să lucreze la hormonii noștri de stres mai ceva ca bormașina vecinului meu din București la pereții apartamentului său imperfect. Apartenența este o nevoie de bază pe care uneori, prin contextul istoric pe care îl purtăm adânc imprimat, o traducem prin alipirea la diverse alte societăți care ne provoacă să ne confruntăm cele mai adânci frici, iar una dintre cele mai adânci frici este cea de respingere.
3. Sunt locuri mai prietenoase pe planetă, spun adesea cei care au părăsit Berlinul. Nu îi condamn, pentru că, pentru mine, ca și pentru alții ca mine, această relație complexă cu orașul în care mulți expați se luptă în continuare pentru einheit-ul lor individual, poate fi covârșitoare. Locurile dificile ne plac însă, pentru că în pofida faptului că ne provoacă să investigăm adânc motivele pentru care le-am ales, ne ajută să creștem.
4. În ziua când am decis să mă înființez la primărie pentru Abmeldung, am descoperit cât de ușor este să pleci dintr-un loc în care este foarte greu să intri. În Berlin, pentru Anmeldung (înregistrarea ca resident al orașului), este necesară o programare la un oficiu competent cu cel puțin 30 de zile înainte. Desigur că după atâția ani înveți și skill-uri practice de a fenta acest sistem pe care le voi dezvălui doritorilor printr-o corespondență privată, însă nimic nu te pregătește pentru ușurința birocratică de a “demisiona” de la această rezidență atunci când trebuie să o faci fără să îți dorești cu adevărat. Și așa, pentru că nu mai aveam o lună de așteptat (pe care mi-aș fi dorit-o mult), am intrat pur și simplu în cea mai apropiată primărie de sector, în cazul meu Rathaus Schoeneberg, adică fix locul unde cu mulți ani în urmă, președintele Kennedy a spus faimoasele cuvinte Ich bin ein Berliner. Nu pot să descriu cu câtă tristețe am părăsit acel loc, redevenită deodată o femeie din estul Europei care se pregătește să plece acasă, pentru că e, pur și simplu, neavenit să știm cu siguranță ce se întâmplă în inima oricărei femei din estul Europei confruntată cu o asemenea decizie într-o zi de toamnă. După ce am redevenit acea femeie, am băut o ceașcă de cappuccino la un mic local Italian cu înghețată artizanală de pe Belzigerstrasse, și am dat două telefoane fără mare semnificație pentru această poveste, urmând să înțeleg multe luni mai târziu de-abia costurile deciziei mele asumate doar parțial.
5. E necesar ca oriunde mergem, să nu uităm să punem niște rădăcini. Apartenența la locuri dificile persistă chiar și după despărțirea de acele locuri, am aflat între timp. Mă gândesc uneori la Anke atunci când încerc să îmi documentez mai departe apartenența la Berlin, fragmentată în trei ani și trei încercări de a mă integra în acea țară. Este punctată de amintiri de toate felurile, despre care descopăr ca au devenit parte din istoria mea personală, și că, în acest fel, și eu am devenit parte din istoria Berlinului, un gând pe cât de reconfortant, asemănător cu gustul dulce-amar al unei mari victorii, pe atât de mult formulat în jurul întrebării: Acum, încotro?
