Cum ar arăta literatura universală fără traducători?

Am dialogat cu Mariana Bărbulescu despre acest roman și despre susținerea traducătorilor într-o cultură în care traducerea e privită ca o „muncă în folosul comunității care nu merită să fie luată în seamă, recunoscută, răsplatită, o muncă utilă, desigur, dar de categorie inferioară”.

Care a fost prima carte pe care ați tradus-o? Cum a fost prima experiență de traducere?
Prima traducere a fost un mini-roman al lui Hermann Hesse, Gertrud, o întîmplare, doream să traduc, dar nu știam mare lucru despre ceea ce însemna să devii altcineva. Am avut noroc, cred, și am reușit, fiindcă nu-i puțin lucru să te arunci cu ochii închiși în ape necunoscute, fără să știi să înoți. Chiar și acum, după destui ani, sînt momente cînd e nevoie să-mi aduc aminte că cititul și tradusul sînt două lucruri total diferite. Oricum, de fiecare dată simt nevoia să mă „așez” în text, e ca și cum mi-aș însuși un rol nou. Iar simțurile sînt extrem de importante: trebuie să văd, să miros, să gust, să aud, să pipăi. Altfel nu pot, doar așa mă simt în largul meu. Și ajung să trăiesc într-un „film”, încercînd să mă mulez pe lucruri care nu-mi aparțin, dar care pînă la urmă devin întrucîtva ale mele. De aceea nu pot să traduc repede, de aceea parcurg textele de mai multe ori, vînînd stridențe, de aceea îmi este destul de greu să mai citesc traduceri, oricît de bune ar fi, nu din infatuare, Doamne ferește, ci fiindcă lectura este constant parazitată de întrebarea „Oare eu cum aș spune?” și de nesiguranța față de autenticitatea simțirii; de aceea cred că n-aș putea să suport travaliul unor traduceri tehnice, de pildă.

Din 2006, Bernhard Schlink s-a dedicat în întregime scrisului. În 1995 Schlink a cîștigat o recunoaștere internațională binemeritată, romanul Cititorul fiind tradus în peste 40 de limbi, distins cu numeroase premii și ecranizat. În limba română Schlink a mai fost tradus de Herta Spuhn, de Gabriela Eftimie și de Ana Mureșanu. Ce v-a apropiat pe dvs. de romanul Olga (Editura Polirom, 2019) și ce alte volume scrise de Schlink v-ați mai dori să traduceți?
„Întîlnirea” cu Bernhard Schlink de pe poziția traducătorului este întîmplătoare și se datorează editurii. Cunoșteam doar Cititorul – din nefericire, traducătorilor nu le prea mai rămîne timp și de citi, pur și simplu, mai ales dacă au și alte îndatoriri. Cît despre dorințele mele... O singură dată mi s-a întîmplat ca editura să cedeze la insistențe și să-mi accepte propunerea. În rest, repet, chiar am avut noroc, mi s-au oferit doar cărți foarte bune.

Ați ținut legătura cu autorul pe parcursul traducerii?
Nu, dar aș fi făcut-o dacă aș fi avut întrebări esențiale; cred, sper, că am reușit să găsesc calea cea bună spre text. Singurul autor pentru care aș fi avut întrebări a fost Günter Grass, descifrarea a fost foarte anevoioasă; însă i-am scris abia după publicarea traducerii; mi-a lipsit curajul, era copleșitor, iar Ani de cîine este o carte uriașă, nemeritat și artificial ținută în umbra primului roman al trilogiei, Toba de tinichea. Se întîmpla cu vreo cîteva săptămîni înainte de dispariția autorului.

Personajul volumului Olga e plasat de timpuriu într-un spațiu în care nu se regăsește, dar face eforturi pentru a adapta universul dorințelor sale. Empatizați deseori cu diferite personaje ale volumelor pe care le traduceți? Poate fi un plus în momentul în care traduceți un text?
Cu Olga este greu de empatizat, poți cel mult s-o înțelegi și să-i urmărești evoluția, așa cum este percepută de naratorii primelor două părți. Olga este lăsată să vorbească abia în final și, desprinzîndu-se dintr-o imagine fotografică deja creată, ea începe să capete profunzime emoțională. Olga este în mare parte o carte „rece”, chiar dacă schimbarea perspectivelor narative adaugă treptat culoare personajului. Deși s-a dedicat în întregime literaturii, juristul Bernhard Schlink rămîne cumva detectabil în felul în care se așterne la scris. Austeritate și rigoare sînt primele cuvinte pe care le-aș folosi, dacă aș fi nevoită să vorbesc despre stilul lui. Tot timpul am avut senzația că răsfoiesc un album cu fotografii care reconstituie existența personajului, obiectiv, fără „derapaje” afective.

În romanul Olga întîlnim și referințe de lectură ale copiilor acelor vremuri: Basmele fraților Grimm, 150 de istorioare cu tîlc de Hoffmann, Pățaniile păpușii Wunderhold și Struwwelpeter. Ce citesc copiii vremurilor de astăzi din spațiul german?
Ce citesc copiii în ziua de azi în spațiul german (și nu numai)? Multe și de toate, benzi desenate cu text puțin, povești, basme, literatură de „ieri” și de azi. Mai puțin ca pe vremuri, însă susținerea literaturii pentru copii și tineret pare să ocupe încă un loc important acolo unde există tradiții culturale solide. Dar lupta dintre coala de hîrtie și ecran e grea și prefer să evit orice pronostic. Mai bine visez.

În România sau în alte țări traducătorii se pot dedica în întregime scrisului și traducerii?
Nicăieri în lume nu se poate trăi exclusiv din scris, cu foarte mici excepții. Din tradus nici atît. În țările apusene există un fel de ... – să le numesc mecenate temporare? – care scutesc scriitorii de grijile întreținerii decente, pentru un timp – cîteva luni, un an. Chiar și traducătorii sînt susținuți uneori prin programe similare. În ceea ce ne privește, lucrurile stau cu totul altfel, iar un calcul sumar ne duce la situații ridicole, care situează veniturile traducătorului mult sub nivelul salariului minim pe economie. Cam ăsta ne este locul. Din nefericire, traducerea este privită adesea ca o „prestare de servicii”, un fel de muncă în folosul comunității care nu merită să fie luată în seamă, recunoscută, răsplatită, o muncă utilă, desigur, dar de categorie inferioară. Cînd mă înfurii, mă întreb cum ar arăta literatura universală fără traducători. Nu pledez pentru excese laudative, pentru drepturi necuvenite, îmi doresc doar recunoașterea valorii unei munci fără de care lumea noastră ar fi infinit mai săracă.