Ce te apropie și ce te desparte de propriile cărți?
Mă apropie, în mod paradoxal, timpul. Pentru că, pentru mine, cărțile mele sînt, de fapt, eu la vîrstele la care le-am scris. Și de acele vîrste îmi e din ce în ce mai dor, din motive, evident, pur subiective. Mi-e dor de oamenii care pe vremea aia erau și acum nu mai sînt, îmi lipsesc orbirea și surzenia la zgomotul din jur în care scriam. Nu mi-am revizitat niciodată cărțile (pe prima, am recitit-o forțată de împrejurarea că a trebuit s-o transform în scenariu, activitate care a fost suficient de complicată și dureroasă ca să fiu sigură că nu o voi mai repeta, cel puțin nu cu vreo carte de-a mea), dar e de ajuns să mă gîndesc la ele, ca să îmi aduc aminte destul de precis de fata care le-a scris. Fata aceea îmi e mai prietenă acum decît îmi era atunci. Un autor, că e scriitor sau altceva, își conține vocile diferitelor vîrste, dar deseori aceste voci se amestecă în corul ăsta general al acumulărilor și experiențelor de tot felul, și din cauza asta e, cred, nevoie de un declanșator pentru a-ți aminti exact tonul acela specific al vîrstei la care ai scris o anumită carte.
Ce mă desparte e tot timpul. Dar nu în sensul în care te uiți la ce ai scris în trecut cu superioritate sau amărăciune. Te uiți mai degrabă cu melancolie. Mi-ar plăcea să mai trăiesc o dată experiența scrierii acelor cărți, să fac alte greșeli, să am noi epifanii.
Care sunt temele despre care literatura contemporană nu mai are apetit să vorbească?
Literatura română azi e poate puțin prea vorbăreață. Într-un fel e bine, pentru că atîta vreme a fost tăcută, din diverse motive, economice, politice, conjuncturale. Iar vocile puține creează un gol în jurul lor și un efect de ecou. Pentru ca o cultură a unui limbaj artistic să se dezvolte și să creeze o masă importantă, trebuie gălăgie, aglomerație, dezbateri, trebuie să existe frondeuri, conformiști, cuminți, rebeli, geniali și genialoizi, veleitari și vîrfuri. Azi peisajul s-a animat cu siguranță față de momentul în care am intrat eu în literatură, adică sfîrșitul anilor `90, începutul anilor 2000. Atunci peisajul era ponosit, prăfuit, autorii tineri se canoneau în fața puținilor editori dispuși să le publice cărțile, era un sistem semi-feudal. Eu am avut norocul unor întîlniri. Editorial vorbind, întîlnirea cea mai importantă a fost cu prozatorul Gheorghe Crăciun căruia i-a plăcut cartea mea de debut și s-a ținut la propriu de capul meu să o publice. Peisajul ăla semi-deșertic ne făcea atunci să ne descoperim mai ușor unii pe alții, era mai simplu și mai direct să dai de oameni care-ți plăceau și care te plăceau, artistic vorbind. Din cauza asta am avut prieteni din diverse generații. Dar era și mult mai ușor să cerni autorii buni de cei mediocri.
Între timp, au apărut foarte mulți oameni care scriu și scot cărți, veniți din multe zone. Aș fi ipocrită să spun că-mi plac, cei mai mulți nu-mi plac, cred că mulți profită de acest culoar gol luminat de becuri chioare în care nu ne vedem prea bine unii cu alții. Dar înțeleg că e mai bine să fie așa, decît singur pe un culoar gol luminat de becuri cu lumină orbitoare. În cele din urmă, poate că masa asta informă are și ea rolul de a pregăti gustul public pentru o etapă următoare. Ar trebui să apară voci noi, puternice, cred că e momentul. Și, ca să-ți răspund la întrebare, scriitorii de azi, vorbăreți fiind, vorbesc despre orice, așa cum de altfel și trebuie, e bine, pentru că s-a depășit blocajul acela postmodern al angoasei jucate în bravadă că s-a spus tot ce era de spus, că noi nu facem decît să repovestim. Complet fals. Noi povestim lumea așa cum se vede din postul nostru de observație și, dacă povestea e cinstită, în sensul în care exprimă constatarea, mirarea, extazul, tulburarea în fața a ceea ce descoperi, dar și curiozitatea față de ceea ce rămîne ascuns, presiunea minții de a pune acolo unde nu se mai vede, povestea aceea va fi unică și irepetabilă. Pentru că e spusă din aici/acum-ul tău, din papucii tăi. Dacă povestea e spusă doar pentru că așa crezi tu că „se“ cere, așa ai văzut că a ajuns unul și altul la ce crezi tu că ar fi „succesul“, atunci degeaba tema, degeaba scrisul, degeaba orice-ul.
În romanul Legături bolnăvicioase ai abordat tema triunghiului amoros prin prisma unei relații incestuoase între frate şi soră, în care însă intervine o iubită. Care sunt temele despre care ar trebui să se vorbească mai mult în literatură?
Primul meu roman a fost subsumat în primul rînd acestei teme, a homoerotismului, apoi a dezinhibării sexuale într-o literatură pudică și pudibondă. Ce pot spune? Zîmbesc de cele mai multe ori, pentru că, așa cum am zis și mai devreme, un scriitor spune în primul rînd o poveste care-l macină, din postul său de observație (adică din vîrsta, preocupările, fricile, îndrăznelile, informațiile, influențele etc. pe care le trăiește la momentul scrierii). Ulterior, vin cititorii sanitari, criticii, cronicarii, bloggerii, c-loggerii și fac ordine. Tema e foarte puțin importantă, ideea e importantă. Ideea de la care pornești și la care, în final, ajungi, buclînd bucla, e importantă. Ideea de la care am plecat atunci cînd am scris despre prietenia amoroasă dintre două fete a fost cea a relatării personale, „mincinoase“. De fiecare dată cînd cineva îți povestește ceva, îți spune o relatare atît de puternic subiectivă, încît simpla ei spunere schimbă lumea, o transformă. Dacă un alt participant la același eveniment vine și-ți spune și el despre aceeași întîmplare, lumea începe să se cutremure și să intre în coliziune cu propria ei reflecție și ne aflăm, practic, la un pas de război. Metaforic vorbind și nu prea. Ne batem în percepții, și ne agățăm, din cauza asta, de cîrlige pe care noi le credem puncte de stabilitate cum sînt etichete sociale, religioase, de apartenență la teritorii, etnie, grup etc. Un personaj a declarat de curînd că Wimbledon-ul a fost cîștigat de doi creștini ortodocși. Această simplă relatare a schimbat pentru moment lumea în care trăiam. Dar nu poți, pur și simplu, să rîzi de ea sau, din contră, să aderi la o astfel de poveste. Pentru că dacă mai vin încă o sută care din puncte diferite, cu interese diferite, în urma unor experiențe diferite văd lumea în același fel, deodată relatarea devine periculoasă. Ideea de la care pornisem era că faptul că ești participant la niște evenimente nu înseamnă că și cunoști sau înțelegi evenimentul pe care l-ai trăit, chiar dacă el este extrem de intim și de personal. Ideea era că spunem poveștile pe care le-am trăit ca și cînd le-am spune în continuare închiși într-o imensă burtă a mamei, privindu-le prin bolboroseala și neclaritatea unui imens lichid amniotic. Ne credem în siguranță, la adăpost, dar, de fapt, plutim în indeterminare.
Romanele tale au fost traduse în mai multe limbi. Cum ți s-a părut receptarea traducerilor sau/şi a literaturii române în străinătate?
Mi s-a părut bună și echilibrată. De la cronici super-laudative pînă la receptări călduțe. Am avut cronici în publicații prestigioase ca
Times Litterary Supplement sau
Lire pînă la
Figaro Madame, mi-am îndeplinit multe fantezii legate de receptare. La un moment dat nu le-am mai urmărit, pentru că oricum era inutil. Azi, după ce am făcut o pauză lungă și binemeritată de „spațiu public“, pot spune că adevărata emoție vine atunci cînd te duci la doctor pentru o rețetă și omul ăla care a stat mai bine de zece ani în facultate și rezidențiate și vede doar boală și necazuri în jurul lui te recunoaște sau te-a citit. Te face să te întrebi: de unde și cum s-a produs această întîlnire improbabilă? Aia e emoția. Emoție ar fi fost și dacă țăranca din piață m-ar fi citit, dar, din păcate sau din fericire, nu am gradul ăsta de popularitate și, cel mai probabil nu-l voi avea niciodată, așa încît mă mulțumesc cu ce pot avea.
Ai spus în alte interviuri că scriitorul polonez W. Gombrowicz e unul dintre autorii tăi preferați. Dacă ar fi să numeşti un autor sau o autoare de limbă germană care te-a influențat, la cine te-ai opri?
M-a marcat în mod decisiv romantismul german, din păcate însă, pentru că nu cunosc limba germană, nu l-am putut citi decît fie în traducere română, fie din cea franceză. De altfel, ideea primei mele cărți a răsărit și din scrisorile Bettinei Brentano către Goethe. Se pare că Bettina inventa vise care să-i fie pe plac și să-l seducă pe bătrînul Goethe. Noi știm asta, bătrînul Goethe n-o știa, realitatea lui era alta. Dar cel mai probabil și ce credem noi că știm s-ar putea să fie tot o relatare mincinoasă, o minciună romantică, dacă nu cumva „child“ Bettina nu ne-a păcălit și pe noi, peste timpuri, inventînd o corespondență care nu a existat decît în capul ei.
Cîteva personaje din al doilea tău roman, Intrarea soarelui, au nume ușor recognoscibile, universale (Sal, Emi, Harry). Te-ai gîndit în timp ce scriai că acest roman ar putea fi tradus?
Nu mi-am făcut niciodată planuri de marketing legate nici de cărțile pe care le-am scris, nici de filmele pe care le-am făcut. Produc tot ce produc din nevoia de a scoate obsesia la suprafață și de a o ordona, de a-i da un sens și de a o transforma într-un instrument de cunoaștere. Asta-i tot. Numele personajelor din
Intrarea Soarelui au fost un omagiu pe care l-am adus scriitorilor care îmi plăceau și care m-au marcat la vremea respectivă. Vă las cu această ghicitoare, cine sînt scriitorii…
Romanul îi este dedicat lui Vlad, fiul tău. Care crezi că va fi reacția lui, cînd va citi despre frumoasa poveste de dragoste dintre Sal şi Emi? Asta dacă nu cumva a citit deja romanul.
Vlad are unsprezece ani și, evident, nu a citit cartea. De curînd a înțeles că și eu scriu. Despre tatăl lui știa mai de mult că e scriitor, despre mine știa că sînt mama lui. Vlad m-a ajutat în schimb la alte texte. La început, cînd mă vedea că bat în tastele computerului, mă întreba ce fac, apoi a început să se uite peste umărul meu și să citească, acum mă întreabă despre ce e vorba, mă descoase pînă într-acolo încît apar hibele construcției, mă roagă să schimb sfîrșituri de texte care i se par prea sumbre. Azi mai degrabă citesc eu ce scrie el. Mi-a spus zile la rînd, în timp ce stăteam cu orele în mașină, în trafic, despre o carte pe care vrea s-o scrie, mi-a povestit trama, avea titlurile capitolelor, frumoase, ciudate, dar nu l-am luat cu adevărat în serios. Într-o zi, am descoperit că chiar s-a apucat s-o scrie și ce am citit m-a uimit într-o foarte mare măsură. M-a rugat să-i fiu „redactor“. Dar Vlad ia scrisul ca pe o altă formă de cunoaștere, deocamdată e interesat de corpul uman, de cum funcționează, de cum îl poți repara. Chestii de-astea.
Care sunt cele mai mari obstacole pe care le-ai depășit de la primul text publicat pînă în momentul de față? Ce prejudecăți, tabuuri sau modele ai lăsat în urmă?
Principalele obstacole pe care nu doar eu, dar orice creator de artă trebuie să le depășească sînt cele care țin de propriile lui prejudecăți, de inerții, de limitările pe care ni le punem noi sau alții, de frici. Eu, pe cît de „cuminte“ sînt în viața de zi de zi, pe atît de irațională sînt în nevoile mele legate de artă și de urgența cu care trebuie să mi le exprim. Cred că principalul obstacol, care nu a ținut de mine, ci mai ales de ceilalți, a fost acela că noi nu trebuie să rămînem captivii unui singur limbaj, artistic sau non-artistic. Că dacă am început scriind literatură și continuu făcînd film, nu înseamnă nici că abandonez un limbaj în favoarea altuia, nici că sînt inconsecventă, inconstantă sau mai știu eu ce „in“. Cred că singura datorie pe care un autor o are e față de propriile sale idei și față de lumea din capul lui. Datoria mea e să sap cu instrumentele pe care le consider potrivite în momentul respectiv cît mai adînc în propriile mele gînduri și să spun povestea așa cum o descopăr atunci, cu instrumentele pe care le folosesc atunci. Limbajul, că e literar, vizual, cinematografic, sonor, e doar un mijloc oarecare. Ideile care rezultă din această sondare sînt cele importante. Și, uneori, folosirea unui singur limbaj te poate păcăli, netezindu-ți un drum mult prea confortabil. Dar nu spun nici că drumul pe care am luat-o eu este cel bun, ci doar că este cel bun pentru mine. Din cauza asta nu mă interesează să-mi pun nici eticheta de scriitor, nici cea de scenarist sau regizor. Cred că etichetele astea sînt periculoase, nesănătoase și sînt semnul unor debilități.
Am înțeles că lucrezi la un nou roman. La ce pot să se aştepte cititorii tăi şi cît de curând?
Dacă mă întrebai acum un an, ți-aș fi spus că lucrez bătînd pasul pe loc. E foarte greu să depășești perioadele acelea de tăcere, în care, deși mintea duduie, pare că nu rezultă nimic din procesul acesta intens. Dar rezultă. Probabil sînt perioadele cele mai bune, deși cele mai chinuitoare. Unii le numesc prostește blocaje ale scriitorului. Sînt baliverne. Un autor nu produce/n-ar trebui să producă non-stop. Perioadele în care e o devălmășie de voci în capul tău și toate se luptă să iasă în față sînt cele de lucru intens, de pregătire înaintea expulziei propriu-zise, care e de multe ori mult mai puțin spectaculoasă. Cînd scrii, nu faci altceva decît să pui ordine în haosul pe care l-ai creat, l-ai eliberat înainte. Fără șantierul ăla, scrisul e doar o prosteală de copii, o îndemînare inutilă. În ce mă privește, s-a mai petrecut ceva, a intervenit în mod brutal moartea persoanei care mi-a inspirat personajul principal al cărții și a trebuit să pun pauză, o pauză ca un doliu. De femeia care a murit eram legată prin alianță și, pentru că nu mai avea mulți moștenitori, am rămas eu și fiul ei să-i strîngem toate lucrurile din casă. Și, la final, am rămas, de fapt, doar eu. Și felul în care i-am șters femeii aceleia toată existența ei, trecerea ei pe acolo, fir cu fir, obiect cu obiect, scamă cu scamă, îndesîndu-le în niște saci de plastic, mi-a blocat în cele din urmă accesul la propria mea poveste și la gîndurile mele. Au trecut de atunci trei ani, s-au mai întîmplat alte lucruri, încă și mai dureroase, și într-o bună zi m-am trezit și mi-am dat seama că mă aștepta și povestea Luciei, o femeie care traversează secolul XX de una singură. Și m-am reapucat s-o scriu.
Cecilia Ştefănescu s-a născut în 1975 la București. A absolvit Facultatea de Litere a Universității București și masterul de teoria literaturii și literatură comparată din cadrul aceleiași facultăți. A publicat în volumele colective
Ferestre 98 (1998) și
Tescani 40238 (2000). A făcut parte din grupul celor 12 scriitori români selecționați pentru
Les Belles Etrangeres, organizat de Centre National du Livre în noiembrie 2005 la Paris. A participat la lecturi publice în Franța, Germania, Spania, Elveția, Italia și Polonia. A lucrat în presă și în edituri, a predat seminarii de teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universității București, a publicat articole în reviste precum
Dilema, Vineri, Exces, Madame Figaro, Design Buletin, Interval, Cahiers roumains d’etudes litteraires, Cotidianul, Curentul, Observator Cultural, Dilema Veche, Suplimentul de cultură și a tradus din franceza Tahar Ben Jelloun,
L’auberge des pauvres (2002), și Daniel Pennac,
La petite marchande de prose (2004). A scris editoriale pentru revista
Elle și a colaborat la Le Monde Diplomatique, ediția românească. Legaturi bolnăvicioase (ediția I, Paralela 45, 2002; ediția a II-a, Polirom, 2005, 2006) este romanul său de debut. Romanul a fost tradus în franceză și a apărut la editura Phebus în 2006, traducere în limba franceză de Laure Hinckel, sub titlul Liaisons morbides, în italiană, la Nikita, în traducerea Anitei Bernacchia și a Mariei Luisa Lombrado, și în poloneză, la editura Green Gallery, în traducerea lui Zdzisaaw Hryhorowicz. De asemenea, Legături bolnăvicioase a fost ecranizat, în regia lui Tudor Giurgiu, pe un scenariu semnat de autoare, a fost selecționat în secțiunea „Panorama” a Festivalului de Film de la Berlin și a fost cumpărat în peste 20 de țări. La Editura Polirom, Cecilia Ștefănescu a mai publicat Intrarea Soarelui (2008), din care două fragmente au apărut în antologiile Les Belles Etrangeres. Douze ecrivains roumains (L’Inventaire, 2005) și Des Soleils Differents (L’Inventaire, 2005).
