În unele proze din volumul Cine locuiește la subsol, „timpul se ține în lanț”, iar actanții sunt reinventări ale personajelor basmelor copilăriei oricărui copil, dacă citim textele cu Albă ca Zăpada sau Cățeaua. Ce crezi că ar zice Frații Grimm despre volumul tău?
Nu ştiu, poate că ar fi, măcar un pic, pe gustul lor. Pentru că are şi nişte doze de violenţă, agresivitate, instinct animalic, ironie, cinism, umor, la fel ca în basmele culese de ei.
Îmi place foarte mult să citesc proze în care găsesc reinterpretări ale basmelor. Recent am descoperit aşa ceva în primele două cărţi (de povestiri) din seria
The Witcher. Scriitorul polonez Andrzej Sapkowski, care a creat un super personaj, pe Geralt of Rivia, reinterpretează acolo diverse situaţii din basme, le priveşte dintr-un alt unghi. De exemplu, într-o povestire scrie că, după o eclipsă de lună (parcă), multe fete tinere au început să-şi schimbe comportamentul, să se transforme în ceva înfiorător, aşa că, pentru siguranţa celorlalţi, au fost închise în turnuri. Dar unii prinţi cad pradă propriilor fantasme, se îndrăgostesc de ele şi le eliberează. Îmi imaginez care ar fi, în zilele noastre, reacţia la reinterpretarea asta, dar pe mine mă bucură, ca om şi scriitor, orice mă face să privesc lucrurile altfel. Şi nici nu ar fi o reacţie dreaptă, pentru că nu e o imagine negativă adusă femeii, ba din contră. Iar clişeele şi stereotipurile sunt moartea imaginaţiei şi a libertăţii cititorului.
Te-a inspirat folclorul german atunci când îi dădeai viață Albei ca Zăpada din Cine locuiește la subsol?
Am luat personaje de-acolo şi am căutat să le dau o altă înfăţişare, să le pun în alte situaţii, în sfârşit, să vorbească şi să se mişte ca nişte oameni vii. În realitate, Albă ca Zăpada nu ar fi o fată naivă şi neajutorată şi nici nemaipomenit de frumoasă. Asta e chiar ceva ce mă enervează la culme în basme, pentru că, evident, împinge copiii să creadă în idealuri de frumuseţe care nu există, iar asta bineînţeles că e foarte dăunător.
Când un copil simte că adevăraţii lui prieteni sunt cărţile, crede cam tot ce îi spun ele. Eu credeam, de exemplu, în faptul că binele învinge întotdeauna, iar răul e pedepsit, şi sufeream când vedeam că în viaţă nu prea se întâmplă asta, ba din contră. În viaţă se întâmplă ca binele să fie greşit înţeles, iar răul triumfător, iar de multe ori, graniţa dintre ele să fie atât de fină, încât cu greu o mai poate vedea cineva. Exact aşa cum e în universul din seria
A song of ice and fire, de George R. R. Martin, un scriitor pe care îl admir pentru multe, în special pentru că a adus realul în fantasy. Personajele lui sunt oameni vii, eroi şi antieroi deopotrivă.
Anne Sexton, de exemplu, dă și ea viață Cenușăresei într-un poem.
Da, în
Transformations, volumul apărut în 1971, Anne Sexton ia personaje din basmele clasice, cum ar fi Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada, Rapunzel, Rumpelstilstkin, Scufiţa Roşie, personaje care, de regulă, sunt oameni împăiaţi, şi le transformă în oameni vii. În primul rând, le creează un alt cadru, folosind figuri de stil în care introduce referințe culturale contemporane. De exemplu, în
Rumpelstilstkin, scrie la un moment dat că, după ce piticul, chemat de fata speriată, a reuşit să toarcă toate paiele, era aur în cameră ca în Fort Knox (adică marele depozit de aur din SUA).
Cenuşăreasa şi
Rumpelstilstkin pot fi citite în antologia
Poeme alese, de Anne Sexton, tradusă de mine şi de Cătălinei Matei, volum apărut recent la Editura Tracus Arte.
Când ai ieșit din spațiul pe care l-ai ocupat o vreme împreună cu personajele?
Atunci când trebuie să fiu prezentă mai mult decât de obicei, când trebuie să mă ocup de treburi de familie, de exemplu, stau cu un picior în imaginaţie şi cu unul în real. Am învăţat să-mi ţin echilibrul. Am învăţat să mă uit în două lumi, în acelaşi timp. Fac mâncare, sau mă joc cu fiul meu cu maşinuţele, sau mă uit cu soţul meu la un film, dar în minte aud tot timpul zumzetul personajelor pe care le-am adus să stea o vreme în spaţiul din care eu nu plec niciodată.
Atunci când poeții scriu și proză, de multe ori acele volume sunt impregnate de un limbaj poetic. Cine locuiește la subsol e, însă, un volum care nu ar da nimănui de bănuit că autorul ar fi și poet. Ce volume de proză scrise de poeți ți-au plăcut de-a lungul timpului?
Mi-a plăcut
Detectivii sălbatici, de
Roberto Bolaño, care mi se pare un prozator mult mai bun decât poet. Mi-a plăcut
Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath. Iar dacă mă apuc să cobor scările către subsol şi mă opresc pe treptele adolescenţei, o să dau peste
Suferinţele tânărului Werther, de Goethe. Îmi amintesc că m-a tulburat.
Pe coperta volumului este o pictură făcută de tine. Când ai început să desenezi și să pictezi? Ce aduce în plus scrisului?
Da, m-am bucurat foarte mult că au ales pictura mea pentru coperta cărţii, am simţit că, în felul ăsta, cartea e a mea toată, inclusiv ca obiect.
Acum vreo doi ani, parcă, mama mi-a adus aminte că pictam când eram mică. Mama mea picta mult într-o vreme şi, la un moment dat, mi-a spus să o ajut să facă nişte umbre. Asta ţin minte pentru că am notat în jurnalul de atunci. Şi mi-am adus şi eu aminte cât de bine mă făcea să mă simt pictatul. Aşa că în ziua următoare m-am dus şi mi-am luat pensule, hârtie şi culori. Mi-am luat guaşe, acrilice, ulei, să văd ce mi se potriveşte. Şi am început să pictez pur şi simplu, blocând vocile alea piţigăiate, care vor să te descurajeze. Aşa fac şi când scriu. „Gura! Aşa îmi place mie să scriu şi gata!” le spun de câte ori le aud încurajându-se una pe alta să-mi dea peste idei.
(Glumesc, nu aud voci. Sau nu încă.)
Şi am făcut pictura asta, care a ajuns pe copertă, i-am dat şi un titlu:
OK, I’m home now. How do I get in? Apoi am continuat şi am făcut altele, fără să-mi propun vreo clipă să pictez ceva anume. Pur şi simplu mi-am lăsat mintea liberă, să văd ce iese din ea. Pe unele hârtii au ajuns scene din visele pe care le-am avut de-a lungul timpului.
Şi aşa am ajuns să fac o serie de picturi numită
Girl and her Dog, unde fata e când mică, când mare, ca Alice în Ţara Minunilor, iar câinele, un însoţitor permanent, e când sursă de ameninţare, când de protecţie. Seamănă cu relaţia pe care o are Albă ca Zăpada mea cu
doppelgänger-ul ei în proza
Căţeaua, un basm contemporan pe care l-am pus la început ca să surprindă atmosfera întregii cărţi. Scrii şi tot scrii despre ele, dar asta nu te ajută să-ţi stăpâneşti spaimele. Sau pe mine nu mă ajută. Dar când le vezi faţă în faţă e cu totul altceva. Cred că asta îmi aduce mie joaca asta de-a pictatul: un sentiment de control mai puternic, mult mai puternic decât cel pe care îl am în timp ce scriu. Calm şi linişte. Îmblânzeşte mintea.
Diana Geacăr este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de poezie
bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (Editura Vinea, 2005, Premiul Național de Poezie
Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM),
Frumusețea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009, Premiul
Marin Mincu),
Dar noi suntem oameni obișnuiți (Editura Cartea Românească, 2017), volumul de proză scurtă
Cine locuiește la subsol (Editura Paralela 45, 2018, Premiul Iocan pentru Cea mai bună carte a anului 2018),
Ce văd dragonii (Polirom, 2019). O parte dintre poemele sale au fost traduse în engleză, franceză, germană și italiană. A tradus din engleză și franceză cărți de literatură contemporană. Trăiește în Târgoviște.
