Mithu Sanual | © Regentaucher
Mithu Sanual | © Regentaucher
O proză scurtă de Mithu Sanyal, în exclusivitate la D-Lite.
Thu, 25. April 2019
Deutsche Ecke: Mithu Sanyal - Nucile de cocos nu sunt nuci
Dr. Mithu M. Sanyal, autoare, jurnalistă și om de știință (studii culturale), colaborează cu diferite posturi de radio și reviste, printre care BR, SWR, Deutschlandfunk, Bundeszentrale für Politische Bildung, DIE ZEIT, SPIEGEL ONLINE, MISSY Magazine, SPEX, Konkret, Vice, ține o rubrică permanentă la ziarul taz. Pentru piesele precum și reportajele ei radiofonice i-a fost acordat de către fundația Lesen premiul Dietrich Oppenberg.
În anul 2009 i-a fost publicată la editura Wagenbach cartea „Vulva“, o istorie culturală a organului genital feminin, reeditată în 2017. În 2013 a publicat împreună cu mai multe autoare din mișcarea #aufschrei studiul „Nu sunt sexist, dar...' Sexismul trăit pe propria priele, explicat și cum putem să-i punem capăt“ (ed. Orlanda). În 2016 i-a fost publicată la editura Edition Nautilus o istorie a dezbaterilor, având ca obiect „Violul. Aspecte ale unei infracțiuni“, pentru care a obținut premiul internațional pentru științe umaniste.
Nucile de cocos nu sunt nuci
- You’re a coconut.
Cineva ȋi spune cuvintele acestea Niveditei, dar ea nu înțelege nimic. De fapt înțelege fiecare cuvânt, dar nu știe ce înseamnă. Nu știe nici măcar cine a început s-o numească așa, dar dintr-o dată toți îi spun: Coconut! Coconut!
E o vară într-un galben strident precum șamponul Lemon-up, precum cucurma din orez, sau creioanele parfumate, pe care le ascute împreună cu verișoara ei, Priti, până ajung niște chiștoace, doar ca să le inhaleze parfumul sintetic. Cârlionții de lemn ai ascuțiturii zboară desfăcuți ca niște evantaie deasupra cerului și iadului desenate pe pavajul străzii din spatele curților interioare. Copiii care arată toți ca Nivedita stau așezați pe un teanc de paleți, se ghemuiesc pe o virtrină frigorifică din care se revarsă cabluri, ca niște mațe și pe un coș îndoit de la supermarket.
- Acolo toți copiii arată ca tine, îi promisese maică-sa, în timp ce făcea bagajele pentru vizita la fiica celei mai mari surori a tatălui ei.
Pentru acest grad de rudenie există un cuvânt, dar Nivedita nu-l știe. Știe doar, că cea mai mare soră a tatei este Didi. Nu o cheamă așa, Didi e doar denumirea gradului de rudenie. O cheamă Purna și fiica ei, Leela este... Niveditei nu-i vine să creadă că femeia frumoasă și îndrăzneață, care le-a așteptat la aeroport îmbrăcată într-un sari în culorile flăcărilor de foc e verișoara ei, deși e de-o vârstă cu mama ei și are o fiică de-o vârstă cu ea: Priti. Așa de multe nume, o familie atât de încâlcită.
Aunty Leela, care de fapt e cousin Leela conduce o mașină mică, care la rândul ei nu e un Mini ci un Vauxhall Chevette. Locuiesc în Birmingham, dar Priti și Leela îi spun Balsall Heath. Sau Balti Heath, pentru că pe strada lor locuiesc doar indieni și toți au copii. E ca și cum lumea ar fi devenit dintr-odată închisă la culoare.
- Plecăm acasă, povestise Nivedita la școală.
Nu pentru că ar fi confundat Birmingham cu Bombay, ci pentru că-și dorea să plece și ea o dată acasă, ca prietenele ei italience, grecoaice și iugoslave. Pozele făcute de maică-sa cu Priti și fratele ei mai mic, Aarul chiar arată de parcă ar fi fost făcute în India. Cel puțin așa își imaginează Nivedita India, plină de canapele și covoare pe pereți, în care sunt cusute bucăți de oglindă minuscule, rotunde de parcă ar fi presărate cu sclipici. Când a scos prima dată pozele din punga de hârtie foșgăitoare de la Boots a simțit cum i se extinde ceva în stomac, un ceva pe care nu-l putea defini, un amestec de căldură cu nou și necunoscut, aproape un sentiment triumfător de apartenență.
Parcă vocea din stradă care șoptește coconut îi ia acest sentiment și îl presează în forma unei mingi de rușine, mici și arzătoare.
- Priti mi-a zis nucă de cocos, spune Nivedita la cină. Ce înseamnă asta?
Maică-sa chicotește caraghoios și îi aruncă o privire rapidă peste masă lui Priti, care-și pigulește bucata de chapatis[1].
- Nimic, scumpo.
Nivedita se gândește o vreme, după care ripostează:
- Dacă n-ar fi nimic, n-ar spune-o.
Din nou aceeași chicoteală, care peste ani și ani o va scoate din sărite pe Nivedita, hotărâtă să o dezvețe pe maică-sa, fie ce-o fi. Nu va renunță nici măcar când prea bătrână și prea bolnavă, maică-sa nu se mai poate apăra de furia fiicei ei. Dar în această zi de vacanță, când soarele se aruncă nostalgic prin geam spre pereții zugrăviți în galben, care par astfel chiar mai luminoși și calzi decât el, maică-sa nu e încă împovărată de ani întregi de evitare a conflictului și eschive. Nivedita devine nerăbdătoare.
- Ce înseamnă nucă de cocos, insistă ea, fără să ridice tonul, vorbind însă apăsat.
De de data aceasta Priti își ridică privirea.
- Probabil că nucile de cocos sunt păroase? Și tu ai un păr atât de frumos și de lung, explică maică-sa agitată.
Nivedita remarcă imediat sprâncenele maică-sii care se trag una înspre cealaltă la rădăcina nasului, de parcă ar fi vrut să sublinieze că ea nu va fi aleasă niciodată să joace rolul Mariei din episodul cu Isus în iesle. Acesta fiindu-le rezervat unor fete precum Nicole, ale căror sprâncene sunt ridicate mereu într-o continuă mirare: Eu? În rolul Mariei? Serios?
Mai târziu Nivedita avea să-și contureze sprâncenele cu creionul într-o monosprânceană à la Frida Kahlo sau #unibrowmovement. Dar mai târziu e mai târziu, iar acum nu poate decât să se încrunte și să se uite urât la Priti, care o privește răutăcioasă înapoi. În cea mai mare parte pentru că se așteaptă să fie criticată de ciudata ei mătușă din Germania, cu toate că aceasta zâmbește oarecum pierdută peste masă. Nemțoaicele sunt ciudate, hotărăște Priti. Cu totul altfel decât în filmul Water, unde Brenda Vaccaro, soția lui Michael Caines, dictează pe un ton agresiv și sexy direcția. Numai chestia cu părul de la subsuoară e adevărată.
După mâncare Priti o ia pe Nivedita deoparte.
- You want to know? o întreabă aproape blând, iar din acest moment până în cel în care ține în mână un ciob în forma unui peștișor Paisley-Fischchens Nevidita nu-și mai aduce aminte nimic.
Nu-și amintește cum a ieșit cu Priti din casă, cum s-au cocoțat împreună pe vitrina frigorifică și nici cum au făcut ceilalți copii un cerc în jurul lor. De fiecare dată când încearcă să reconstruiască scena, aude un șoptit nedeslușit, într-o limbă pe care o înțelege doar pe jumătate, cu un mesaj clar: Nu ești o indiancă adevărată… Mesaj care îi va fi amintit iar și iar, în următorii zeci de ani de fiecare dată când se va constata că nu știe nici să gătească mâncare indiană, nici dansul tradițional de la templu, nici să mediteze și nici măcar una dintre cele 122 de limbi indiene.
Exceptând engleza, desigur. Dar engleza nu contează.
Nici hindi nu contează. Ani mai târziu când Nicole învață după mai multe șederi în Ashram limba la perfecție, nimeni nu o ia drept indiancă cu pielea ei albă ca laptele și părul vopsit roșu cu henna. Dar nici pe Nivedita, cu toate că are părul și pielea închise la culoare. Parțial din cauza mamei ei, care după standardele filmelor englezești din anii `80 nici măcar nu este nemțoaică, exceptând părul de la subraț.
- Pur și simplu nu te străduiești să fii indiancă, îi va spune pe șleau o colegă de facultate.
Și ce îi spune are sens, pentru oameni ca ea „a fi” nu reprezintă ceea ce ești, ci ceea ce faci. În cazul Niveditei asta înseamnă că ar trebui să aspire la clișeul indiencei. Din nefericire clișeele se bazează de regulă pe aspectele conservative ale chestiunii în cauză, mai degrabă pe feminitatea unei indience tradiționale – după modelul zeiței Sita[2], decât pe queernessul unei indience moderne – după modelul zeiței Kali[3]. Nivedita crede o bună bucată de vreme că asta are de-a face cu faptul că India e atât de departe.
Mai târziu hotărăște că are mai degrabă legătură cu distanța emoțională – mai exact, cu colonialismul, decât cu distanța geografică. Primul băiat de care se îndrăgostește, este la fel ca ea, o amestecătură, motiv pentru care se și îndrăgostește de el. Cu toate că a învățat franceza doar la liceu, e un francez mândru. Pentru că a fi francez este ceva ce-și pot imagina oamenii, știu cum e din filme în care se fumează și se vorbește mult. Și bineînțeles că am fumat toți odată, sau măcar am vorbit.
După ce colega ei îi spune mai exact cum trebuie să fii indiancă, Nivedita își va face rost de un tricou pe care scrie This is what an Indian looks like, va tăia peste looks și va înlocui cu feels. Valabil în cazul în care identitățile sunt ceva, ce poate fi simțit. Asta e problema: de îndată ce începi să gândești, realitatea se întinde pe atâtea planuri, încât nu mai poate fi cuprinsă în cuvinte.
Toate aceste lucruri nu le știe încă, în timp ce stă pe vitrina frigorifică și răpăie cu partea din spate a sandalelor pe metalul vopsit alb. Ciobul verde ca frunzele de papură, cu pete galbene, pare ușor curbat, de parcă ar fi un pește adevărat văzut de Nivedita prin apa unui lac pe suprafața căruia se oglindește lumina soarelui. Dar de fapt e tare și real în mâna ei. Tare și ascuțit pe brațul ei maroniu. În exterior maroniu, în interior ... „În interior nu sunt albă, sunt roșie! Look!“ Atenția tuturor copiilor – ba chiar respectul – este îndreptată în acest moment către ea.
- Și cine e roșu? Indienii!, spune triumfătoare, de parcă ar fi fost în ordine să înlocuiască un rasism cu altul. Sunt o indiancă!
- O amerindiancă, adaugă sfidătoar o fată cu dreadlocks.
Nivedita vrea să o contrazică, dar nu-și găsește cuvintele.
- Angloindiancă, îi vine într-un târziu în minte și toți copiii izbucnesc în hohote de râs.
Tăietura începe să o piște, îi vine să meargă la toaletă, și mai tare îi vine să plângă când simte o mână pe umărul ei. Cineva o bate pe umăr. Nu s-ar fi gândit niciodată că copiii din cărțile lui Enid Blyton fac așa ceva. Dar, fără niciun dubiu, cineva îi bate pe umăr:
- Good for the coconut, îi spune aceeași voce.
- Coconuts aren’t nuts. They‘re fruit, ripostează Priti și sare de pe vitrina frigorifică.
[1] Lipie tradițională din India.
[2] Zeiță care simbolizează rolul soției perfecte.
[3] Zeiță războinică, a agresivității feminine, care aduce moartea ego-ului și a unei viziuni iluzorie, egoistă asupra realității.
În anul 2009 i-a fost publicată la editura Wagenbach cartea „Vulva“, o istorie culturală a organului genital feminin, reeditată în 2017. În 2013 a publicat împreună cu mai multe autoare din mișcarea #aufschrei studiul „Nu sunt sexist, dar...' Sexismul trăit pe propria priele, explicat și cum putem să-i punem capăt“ (ed. Orlanda). În 2016 i-a fost publicată la editura Edition Nautilus o istorie a dezbaterilor, având ca obiect „Violul. Aspecte ale unei infracțiuni“, pentru care a obținut premiul internațional pentru științe umaniste.
Nucile de cocos nu sunt nuci
- You’re a coconut.
Cineva ȋi spune cuvintele acestea Niveditei, dar ea nu înțelege nimic. De fapt înțelege fiecare cuvânt, dar nu știe ce înseamnă. Nu știe nici măcar cine a început s-o numească așa, dar dintr-o dată toți îi spun: Coconut! Coconut!
E o vară într-un galben strident precum șamponul Lemon-up, precum cucurma din orez, sau creioanele parfumate, pe care le ascute împreună cu verișoara ei, Priti, până ajung niște chiștoace, doar ca să le inhaleze parfumul sintetic. Cârlionții de lemn ai ascuțiturii zboară desfăcuți ca niște evantaie deasupra cerului și iadului desenate pe pavajul străzii din spatele curților interioare. Copiii care arată toți ca Nivedita stau așezați pe un teanc de paleți, se ghemuiesc pe o virtrină frigorifică din care se revarsă cabluri, ca niște mațe și pe un coș îndoit de la supermarket.
- Acolo toți copiii arată ca tine, îi promisese maică-sa, în timp ce făcea bagajele pentru vizita la fiica celei mai mari surori a tatălui ei.
Pentru acest grad de rudenie există un cuvânt, dar Nivedita nu-l știe. Știe doar, că cea mai mare soră a tatei este Didi. Nu o cheamă așa, Didi e doar denumirea gradului de rudenie. O cheamă Purna și fiica ei, Leela este... Niveditei nu-i vine să creadă că femeia frumoasă și îndrăzneață, care le-a așteptat la aeroport îmbrăcată într-un sari în culorile flăcărilor de foc e verișoara ei, deși e de-o vârstă cu mama ei și are o fiică de-o vârstă cu ea: Priti. Așa de multe nume, o familie atât de încâlcită.
Aunty Leela, care de fapt e cousin Leela conduce o mașină mică, care la rândul ei nu e un Mini ci un Vauxhall Chevette. Locuiesc în Birmingham, dar Priti și Leela îi spun Balsall Heath. Sau Balti Heath, pentru că pe strada lor locuiesc doar indieni și toți au copii. E ca și cum lumea ar fi devenit dintr-odată închisă la culoare.
- Plecăm acasă, povestise Nivedita la școală.
Nu pentru că ar fi confundat Birmingham cu Bombay, ci pentru că-și dorea să plece și ea o dată acasă, ca prietenele ei italience, grecoaice și iugoslave. Pozele făcute de maică-sa cu Priti și fratele ei mai mic, Aarul chiar arată de parcă ar fi fost făcute în India. Cel puțin așa își imaginează Nivedita India, plină de canapele și covoare pe pereți, în care sunt cusute bucăți de oglindă minuscule, rotunde de parcă ar fi presărate cu sclipici. Când a scos prima dată pozele din punga de hârtie foșgăitoare de la Boots a simțit cum i se extinde ceva în stomac, un ceva pe care nu-l putea defini, un amestec de căldură cu nou și necunoscut, aproape un sentiment triumfător de apartenență.
Parcă vocea din stradă care șoptește coconut îi ia acest sentiment și îl presează în forma unei mingi de rușine, mici și arzătoare.
- Priti mi-a zis nucă de cocos, spune Nivedita la cină. Ce înseamnă asta?
Maică-sa chicotește caraghoios și îi aruncă o privire rapidă peste masă lui Priti, care-și pigulește bucata de chapatis[1].
- Nimic, scumpo.
Nivedita se gândește o vreme, după care ripostează:
- Dacă n-ar fi nimic, n-ar spune-o.
Din nou aceeași chicoteală, care peste ani și ani o va scoate din sărite pe Nivedita, hotărâtă să o dezvețe pe maică-sa, fie ce-o fi. Nu va renunță nici măcar când prea bătrână și prea bolnavă, maică-sa nu se mai poate apăra de furia fiicei ei. Dar în această zi de vacanță, când soarele se aruncă nostalgic prin geam spre pereții zugrăviți în galben, care par astfel chiar mai luminoși și calzi decât el, maică-sa nu e încă împovărată de ani întregi de evitare a conflictului și eschive. Nivedita devine nerăbdătoare.
- Ce înseamnă nucă de cocos, insistă ea, fără să ridice tonul, vorbind însă apăsat.
De de data aceasta Priti își ridică privirea.
- Probabil că nucile de cocos sunt păroase? Și tu ai un păr atât de frumos și de lung, explică maică-sa agitată.
Nivedita remarcă imediat sprâncenele maică-sii care se trag una înspre cealaltă la rădăcina nasului, de parcă ar fi vrut să sublinieze că ea nu va fi aleasă niciodată să joace rolul Mariei din episodul cu Isus în iesle. Acesta fiindu-le rezervat unor fete precum Nicole, ale căror sprâncene sunt ridicate mereu într-o continuă mirare: Eu? În rolul Mariei? Serios?
Mai târziu Nivedita avea să-și contureze sprâncenele cu creionul într-o monosprânceană à la Frida Kahlo sau #unibrowmovement. Dar mai târziu e mai târziu, iar acum nu poate decât să se încrunte și să se uite urât la Priti, care o privește răutăcioasă înapoi. În cea mai mare parte pentru că se așteaptă să fie criticată de ciudata ei mătușă din Germania, cu toate că aceasta zâmbește oarecum pierdută peste masă. Nemțoaicele sunt ciudate, hotărăște Priti. Cu totul altfel decât în filmul Water, unde Brenda Vaccaro, soția lui Michael Caines, dictează pe un ton agresiv și sexy direcția. Numai chestia cu părul de la subsuoară e adevărată.
După mâncare Priti o ia pe Nivedita deoparte.
- You want to know? o întreabă aproape blând, iar din acest moment până în cel în care ține în mână un ciob în forma unui peștișor Paisley-Fischchens Nevidita nu-și mai aduce aminte nimic.
Nu-și amintește cum a ieșit cu Priti din casă, cum s-au cocoțat împreună pe vitrina frigorifică și nici cum au făcut ceilalți copii un cerc în jurul lor. De fiecare dată când încearcă să reconstruiască scena, aude un șoptit nedeslușit, într-o limbă pe care o înțelege doar pe jumătate, cu un mesaj clar: Nu ești o indiancă adevărată… Mesaj care îi va fi amintit iar și iar, în următorii zeci de ani de fiecare dată când se va constata că nu știe nici să gătească mâncare indiană, nici dansul tradițional de la templu, nici să mediteze și nici măcar una dintre cele 122 de limbi indiene.
Exceptând engleza, desigur. Dar engleza nu contează.
Nici hindi nu contează. Ani mai târziu când Nicole învață după mai multe șederi în Ashram limba la perfecție, nimeni nu o ia drept indiancă cu pielea ei albă ca laptele și părul vopsit roșu cu henna. Dar nici pe Nivedita, cu toate că are părul și pielea închise la culoare. Parțial din cauza mamei ei, care după standardele filmelor englezești din anii `80 nici măcar nu este nemțoaică, exceptând părul de la subraț.
- Pur și simplu nu te străduiești să fii indiancă, îi va spune pe șleau o colegă de facultate.
Și ce îi spune are sens, pentru oameni ca ea „a fi” nu reprezintă ceea ce ești, ci ceea ce faci. În cazul Niveditei asta înseamnă că ar trebui să aspire la clișeul indiencei. Din nefericire clișeele se bazează de regulă pe aspectele conservative ale chestiunii în cauză, mai degrabă pe feminitatea unei indience tradiționale – după modelul zeiței Sita[2], decât pe queernessul unei indience moderne – după modelul zeiței Kali[3]. Nivedita crede o bună bucată de vreme că asta are de-a face cu faptul că India e atât de departe.
Mai târziu hotărăște că are mai degrabă legătură cu distanța emoțională – mai exact, cu colonialismul, decât cu distanța geografică. Primul băiat de care se îndrăgostește, este la fel ca ea, o amestecătură, motiv pentru care se și îndrăgostește de el. Cu toate că a învățat franceza doar la liceu, e un francez mândru. Pentru că a fi francez este ceva ce-și pot imagina oamenii, știu cum e din filme în care se fumează și se vorbește mult. Și bineînțeles că am fumat toți odată, sau măcar am vorbit.
După ce colega ei îi spune mai exact cum trebuie să fii indiancă, Nivedita își va face rost de un tricou pe care scrie This is what an Indian looks like, va tăia peste looks și va înlocui cu feels. Valabil în cazul în care identitățile sunt ceva, ce poate fi simțit. Asta e problema: de îndată ce începi să gândești, realitatea se întinde pe atâtea planuri, încât nu mai poate fi cuprinsă în cuvinte.
Toate aceste lucruri nu le știe încă, în timp ce stă pe vitrina frigorifică și răpăie cu partea din spate a sandalelor pe metalul vopsit alb. Ciobul verde ca frunzele de papură, cu pete galbene, pare ușor curbat, de parcă ar fi un pește adevărat văzut de Nivedita prin apa unui lac pe suprafața căruia se oglindește lumina soarelui. Dar de fapt e tare și real în mâna ei. Tare și ascuțit pe brațul ei maroniu. În exterior maroniu, în interior ... „În interior nu sunt albă, sunt roșie! Look!“ Atenția tuturor copiilor – ba chiar respectul – este îndreptată în acest moment către ea.
- Și cine e roșu? Indienii!, spune triumfătoare, de parcă ar fi fost în ordine să înlocuiască un rasism cu altul. Sunt o indiancă!
- O amerindiancă, adaugă sfidătoar o fată cu dreadlocks.
Nivedita vrea să o contrazică, dar nu-și găsește cuvintele.
- Angloindiancă, îi vine într-un târziu în minte și toți copiii izbucnesc în hohote de râs.
Tăietura începe să o piște, îi vine să meargă la toaletă, și mai tare îi vine să plângă când simte o mână pe umărul ei. Cineva o bate pe umăr. Nu s-ar fi gândit niciodată că copiii din cărțile lui Enid Blyton fac așa ceva. Dar, fără niciun dubiu, cineva îi bate pe umăr:
- Good for the coconut, îi spune aceeași voce.
- Coconuts aren’t nuts. They‘re fruit, ripostează Priti și sare de pe vitrina frigorifică.
[1] Lipie tradițională din India.
[2] Zeiță care simbolizează rolul soției perfecte.
[3] Zeiță războinică, a agresivității feminine, care aduce moartea ego-ului și a unei viziuni iluzorie, egoistă asupra realității.
Trackbacks
Trackback specific URI for this entry
No Trackbacks
