|© Livia Ștefan
Livia Ștefan a participat în proiectul multimedia de poezie contemporană
Polifonic, curatoriat de Simona Nastac, prezentat în București, Londra, Bruxelles, St Andrews și Berlin. De la polifonie și diversitate la lucrurile pe care autoarea nu le suportă în poezie, vă propunem să citiți interviul de față ca pe un poem care n-are nevoie de nici o îngrădire.
Care-i primul lucru la care te gândești când auzi termenul polifonie?
Mă gândesc instantaneu la spații publice foarte aglomerate: o gară, un aeroport, un loc unde sunt foarte mulți strânși laolaltă, toți pe picior de plecare; mă mai gândesc la instituții publice, la tot ce are ghișeu și public neavizat, la toate liniuțele de dialog care irup în spațiile astea.
Faci parte din proiectul multimedia de poezie contemporană
Polifonic, curatoriat de Simona Nastac, care a fost prezentat în București, Londra, Bruxelles, Berlin. Te-a „bruiat” vreodată, de-a lungul activității tale literare, diversitatea etno-culturală?
Da, m-a bruiat, dar în cel mai bun sens posibil și nici că-mi doream altceva. Nu poți întoarce spatele diversității, ar fi ca și cum ai sta singur într-o cameră, n-ai avea nici radio, nici tv, nici net, și ai fi limitat la compania unei biblioteci foarte sărace, ceea ce ar fi un dezastru. Tocmai de-aia îmi place atât de mult proiectul Simonei, și o admir pentru cât de mult și de mișto se ocupă de el, și de noi toți. Și, cum facem parte dintr-un spațiu atât de divers *poate fi numit țară, faptul că aduni laolaltă aproape toate etniile pe care le conține, că promovezi această cultură a diversității mi se pare important, și va fi din ce în ce mai important.
Ce nu suporți în poezie?
Sunt multe lucruri pe care nu le suport în poezie. nu suport poezia, în primul rând. nu mă mai suport pe mine scriind poezie, deși este tot ceea ce sunt. nu suport teribilismul ieftin & nejustificat, dar nu suport nici pudibonderia. norișorii, floricelele. nu suport faptul că poezia nu vrea să pară politică, deși totul este politic. eu sunt politică. dar nu suport nici tezismele de prost-gust care imită la nivel de atitudine ceva ce altădată trăgea pumni în nas societății, iar acum sunt doar o copie jalnică. tezismele astea care mi se par niște pseudo-adevăruri care promovează ceva fals, de o mediocritate agresivă. nu suport că scriu în tezisme și eu. și asta pentru că nu suport poezia când nu e sinceră. cel mai grav e când poezia spune doar ceea ce vor unii să audă, mi se pare insuportabil, de-asta detest USR-ul, de-asta îi detest pe Nicolae Manolescu, pe Mircea Mihăieș, pe Cristea-Enache și tot restul. nu le mai tolerez ipocrizia. nu suport la poezie faptul că se crede boemă. boemia nu mai există și noi nu trebuie să ne mai prostim. ori spunem adevărul și suntem sinceri *cu toate căcaturile noastre*, ori gata. ce atâta lălăială! și spun asta pentru că acum poezia nu mai schimbă nimic. dacă schimba ceva, cândva, acum nu o mai face, tocmai de-asta poezia nu mai trebuie să fie ceva gratuit. nu suport imaginarul limitat în poezie, nu suport lipsa socialului, mi se pare un lucru oribil să te limitezi doar la tine. însă realizez că e greu să te extinzi fără să fii un spectacol ieftin.
Care ți-e cel mai apropiat domeniu artistic, exceptând literatura?
Am două, fără de care nu pot. fotografia & muzica, pentru că fiecare vrea altceva de la mine și eu de la ele.
Dacă ar fi să alegi un fragment dintr-o poezie de-a ta tradusă în altă limbă, care îți sună bizar, care ar fi acela?
Aș alege o înjurătură, pentru că niciodată nu le-am putut traduce exact *identic (nici eu în engleză, nici ceilalți - în alte limbi). și de asta îmi pare cel mai rău.
