„Am fost lăsat de mic liber, să fiu pui de calculator.”

Bogdan Coșa: O luăm de la Adam și Eva, amice. În urmă cu zece ani, când te-am cunoscut, scriai niște poeme lungi, candid-împrăștiate, poeme de dragoste (Maria, Elena) sau bravade aproape necesare (Cenaclu literar); țin minte pasaje insuportabil-melancolice sau sadic-umoristice – toate, îmi dau seama acum, purtând germenii producției literare ce avea să urmeze.

Concluzia pe care o pot trage ușor de aici e că ai rămas fidel propriilor căutări, ai lucrat pe verticală, în profunzime, și nu te-ai împrăștiat după mode.

Rezultatele sunt incredibile – poezia ta, rezumând grosolan, nu seamănă decât în punctele necesare cu ce se scrie astăzi, ceea ce e o raritate. Cum vezi tu lucrurile?

Vlad Drăgoi: Mă uit cumva și cu bucurie și cu vrere de ceartă de părinte enervat la cum aveam eu pe atunci o agendă mică și pix, și știu că odată mi-ai povestit de nu știu care tipă cu care vorbeai (Cristina?), și după niște zile m-am dus la bibliotecă și am refăcut febril povestea în stil de bloc de text dintr-acela lung, absolut toxic și aglomerat, din care probabil puteai să sapi și să scoți ok doar cîteva micro-bucăți de narațiune mai mult curioasă decît funny, plus cinetica aia nebună, a forării în piatra sufletului meu de băiat taur și codlean cald, dar suficient de imprevizibil cît să nu pară boring, deși nu destul de pe fază încît să nu pară obositor. A trebuit să scot prima carte proastă (mă doare sufletul să-i zic așa, pui mic și bolnav de care cum să n-am grijă, că e al meu pînă la urmă, dar simt că tre să fiu cel mai nemilos și rău acum), și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat niște tărie și răbdare și limpezime de om sănătos în cap ca să-mi văd greșelile și să mă mai calmez în anii care au urmat, dar faza era că eu tot țineam la cinetica aia nebună, la o aplicare, prin ea, a unei sabotări controlate, de care cred că o să mai zic și mai jos în interviu, sabotare în circuit închis, venită din mine ea, intrată apoi fără niciun filtru în text, dîndu-i forma aia voit sucită, cu tăieturi unde nu trebuie, total grețoase, care, știi bine, invariabil supărau ochiul, și întoarsă apoi iar către mine, în formă de corp mare și greu și bolnav și nedorit, carcasă eșuată de vierme din acela mare de nisip din Dune, nemulțumindu-mă, desigur, pînă la capăt și, cel mai grav, sădind o tot mai urîtă pornire în mintea mea încăpățînată, de a o tot da înainte, pe aceeași formulă, deși începea să mi se zică Vlad, gata, nu mai merge cu texte de genul, și cred că pe parcurs, pînă acum, am învățat să fiu cumva înșelător în ce produc, cu ce ies cam o dată la doi ani, și cred, practic eu simt primul, chiar și acum, că atunci cînd îmi scriu textul, din degete vrea să-mi iasă neapărat punk murdar (de unde punk murdar, Bogdane, că eu practic trăiesc în puf, ce e cu mine) și verbiaj foarte zgomotos și topică și viziune sucită, dar știi care e faza, că de prin 2015 am prins cumva și gustul modelor de care zici tu, adică Eschiva am alcătuit-o, la început, ca pe o provocare de a vedea dacă pot s-o dau simplu și sentimental, doar că de la pariul ăsta n-a trecut mult și am început să mă înduioșez mult de mine și de încotro poate să mi-o ia inima impresionabilă, și mai mult a fost la sergio leone așa, și acum chiar nu știu cum e, e conflict în mine, Bogdane, e mare și dureros conflict cu scrisul în mine, și jur că uneori zic că vreau s-o dau corect, că nu e rău deloc s-o dai așa, dar îmi tremură pieptul de scîrbă în mine cînd mă întind și fac așa mai mult, și atunci iar revin la suceală și țepi și margini ascuțite.

B.C.: Cum era viața ta atunci, când abia te apucaseși de scris?

Vlad Drăgoi: Pe la 15-16 ani m-am apucat. Eram un omuleț mult mai slab la corp și alb la piele și nervos, găurile alea negre din cap și din vintre, ale ăluia care nu-și găsește locul și vocea cum vrea el, era mereu în fierbere, și voiam să fiu cinic, dar nu aveam educația cum trebuie a cinismului bun, așa că ieșea agresiune și bizarerie mereu, și o vreme m-a înrăit asta, pe urmă nu m-a mai înrăit. A, și scrisul ăla de adolescent să știi că nu m-a ajutat, parcă mai rău îmi mărea găurile alea, dar hai să nu fiu pînă la capăt urîcios, mă bucuram de lucruri, priveam multe filme mai ales, dar citeam foarte puțin și prost, și eram și leneș, și nu pot să zic că-mi pare rău de asta acum, că nu pot să mai fac nimic în privința asta, mă bucur că m-am mai disciplinat după, dar asta tîrziu, după 25. Vorbeam greu, căutam mai mult să nu, nu înțelegeam lumea și nici nu voiam, om mic și mereu în gardă, fără să știu de fapt cum să mă lupt și cu cine, of, ce milă mă ia acum de mine ăla de atunci.

B.C.: Publicaseși deja o carte când te-ai înscris la masterul de Scriere Creatoare al Facultății de Litere din Brașov. Ce-ai învățat acolo? Recunoști lecții, sfaturi care să fi făcut diferența? Vezi o evoluție?

Vlad Drăgoi: Da, știu că dădusem de sfatul lui Bodiu, că graba cu publicare e mai rea decît lipsa de talent, și am citit asta foarte acru și cu negare în mine, că deja făcusem boacăna, dar avea dreptate. Mă bucur că l-am prins și pe Mușina, foarte frumoase cursuri a făcut. Cursurile cu cei care scriau mi-au picat bine, unde nu mi se părea mie că e limpede, era mereu altceva ok, erau dialog frumos, glumițe, atitudini, oameni nebătuți în cap. Eu am fost leneș de multe ori, dar au rămas treburi, titluri, oameni, revederi, cinste mare lor.

B.C.: De cine ți-a plăcut ca profesor? Dar ca poet?

Vlad Drăgoi: Mușina și Ignat și Bodiu și Adi Lăcătuș și Oana Tatu îmi revine acum în minte, cu cursul ei de traduceri, și o și salut pe calea asta, am mai văzut-o o dată la librărie la mine, mai era cu niște doamne – a cumpărat stilouri, am recunoscut-o și m-am ocupat foarte atent de dumneaei, ce om cald și cu mult bine în el. Ca poet, Romulus Bucur, detașat.

B.C.: Există pe lumea asta un scriitor fundamental pentru devenirea lui Vlad Drăgoi?

Vlad Drăgoi: Vladimir Sorokin și Böll, Opiniile unui clovn, aceștia doi îmi vin rapid în minte și nu cred că ar fi fair să mă gîndesc prea mult. La poezie știu că m-au năruit și m-au făcut iar la loc poeții italieni, colecția aia de la Humanitas, Saba, Penna, Montale, Pavese, m-au nenorocit ăștia după 2012, cam tîrzior, știu, dar numai bine pentru mine atunci.

B.C.: La cine/ce te uiți acum când simți că pierzi direcția? Care-s reperele tale?

Vlad Drăgoi: Nu cred că am simțit că am pierdut-o vreodată, te rog să mă scuzi că sunt un jeg la faza asta. Deși au trecut peste mine niște mutații serioase, strong, absolut transparente, perioadele propriu-zise de tranziție au trecut plăcut și lin peste mine, ba chiar cu euforii și bucurii ale găsirii pe care sper să le aibă înzecit cu toții. Nu știu, încerc să răspund cumva la întrebare, că îmi place; iau pauze lungi de la cultură și îmi duc cu cap semi-plecat viața de lumpen mediu, dorm mereu 8 ore pe noapte, stau întins și ascult melodii, citesc puțin, de obicei fără răbdare, mă uit la seriale, ies la bere rar, ritualic, glumesc cu colegii, mă bucur de ei, de drumul cu busul pînă la ei, mă uit pe geam din dubiță și din tren și mă minunez de ce țară frumoasă avem, de prieteni mă bucur și mai mult.

B.C.: Auzi destui scriitori spunând despre volumul lor de debut că e o prostie, că erau prea tineri, necopți etc. Ai zis-o și tu într-un fel. Dacă ți-ar propune cineva să reediteze Istoria artei sau memoriile unui veleitar incognito (Lumen, 2009), ce crezi, ai mai lucra la texte, l-ai da așa? I-ai zice tot „roem”? Ai respinge propunerea?

Vlad Drăgoi: Cred că aș păstra cu încredere doar o porțiune de pe la mijloc unde povestesc de cum veneam de la cules cartofi cu căruța și cumva am ajuns acasă la bunici cu o primă căruță, deci înaintea lor, și cum m-am gîndit să ascund sau să arunc berea pe care bunică-meu și alți bărbați o doreau foarte mult, că și ziseseră cu mare poftă, ah, vai și-amar de berea aia care ne așteaptă în frigider. Mergeam pe sabotare, cum am zis, și mă atrage mult și acum anatomia asta, a stricătorului social, a opintelii mai mult intenționate, făcută, pe cît se poate, parșiv, din loc ferit. Altfel, nu, integral textul pică, să zic că aș tăia vreo 70% din el și din alea 30 de procente rămase aș rescrie cam 90%, așa ar ieși probabil o poezie decentă de 25 de pagini, așa da. Și, Iisuse, titlul, neapărat altul, what was I thinking…

e rău atunci



cînt tălpile miros a unt

și te mănîncă cerul gurii

și păsările nu mai sunt

și te mănîncă cerul gurii

(Metode, Casa de editură Max Blecher, 2013)


B.C.: Cine e Gonzo din Metode?

Vlad Drăgoi: E un prieten de pahar de-ai tatei, care ne-a mai ajutat și la renovări prin casă. Bea mult și era violent pe afară, mi-a zis odată cum l-a pălmuit pe unul care îl provocase, și pentru asta a primit 5 mil amendă, își blestema zilele. Cred că mă simțea băiat cu care poate vorbi una-alta, îi plăcea să-i pun melodia Ochii tăi de Ana Maria, repeat după repeat, o dată ne-am uitat cap-coadă la Predator. Ultima dată cînd l-am văzut a fost cîndva anul trecut, eu ieșeam din bloc să merg la muncă, am ajuns la scara următoare, și atunci a apărut și el din josul străzii și a trecut pe lîngă mine pierdut, cu o mînă tot ridicîndu-și-o către cap, nefiind rănit totuși, dar cu ochii plini de disperare și rătăcire.

B.C.: La început mi-a fost greu să înțeleg poemele în care descrii personajele prin intermediul chinurilor la care sunt supuse după ce îl calcă pe nervi pe eul liric, pe voce. Văzusem același lucru în Happy Tree Friends. Mi se păreau un pic anacronice chiar, hai să mai oripilăm niște fraieri. La ultima relectură însă m-a lovit dimensiunea sublim-instructivă a metodelor: hai să fim sinceri cu noi înșine până la capăt, să vedem jumătatea noastră rea, violentă, oribilă, pe care suntem antrenați de mici, pe toate planurile, s-o băgăm sub preș. Jumătate care ne lucrează, care, la câte unul, explodează în realitate în cele mai teribile scene și aruncă o scară de bloc în stupoare – Nu-mi vine să cred că a făcut asta… Și era un băiat așa de liniștit…

Acum, c-am reușit să pătrund micro- și macrometodele cum trebuie, să le parcurg cu voluptate, aș risca chiar să spun că m-au ajutat sufletește; că m-au lucrat. Cum ai gândit tu volumul, care a fost miza lui?

Vlad Drăgoi: Cînd am alcătuit cartea mi-a devenit limpede că mi-e mult mai ok să mă distrez făcînd literatură decît doar să încerc să fac literatură, că așa am văzut eu prin jur că se face și e frumos, doar că m-am entuziasmat prea tare și am dat rotița tare pînă la 11, și am lăsat cumva povestioarele alea atroce să mă contamineze pînă în creier, cred că de-aia a și funcționat rețeta, că i-am făcut maxim voyeuri pe readeri, am dat-o convingător, exhaustiv, intenționat grețos, poate, dar convingător în sunet și imagine, și de asta încă îmi place cartea, să știi că am mai și citit din ea, chiar în 2018, și au prins parcă mai bine în săli; în anii de cînd am scos-o și pînă acum parcă s-au așezat perfect toate bețele de tetris, legat de cum voiam să fiu atunci și nu prea mi-a ieșit, și acum știu numai bine ce voce să bag, ce gestică, unde pauză, unde o respirație mai nu știu cum, ca să fie distractiv, și șoc, că-mi place, dar distractiv mai ales, non-boring, doar pe audio și pe imagine și pe foarte firavă poveste.

B.C.: De unde, totuși, cruzimea asta extremă? Ce crezi că a facilitat scurgerea ei în imaginație, ca să se facă apoi text? Există un background?

Vlad Drăgoi: Nu am răspuns elaborat aici, e amalgamul cauzal al drăcoveniilor din familie, plus că am fost lăsat de mic liber, să fiu pui de calculator, unde m-am tot uitat la filme, filmulețe, porcării și porno. Prin 93-95 aveam liber să mă uit la casete cu filme din alea horror f. nasty, cu efecte practice, ai mei m-au dus odată la un film cu unul care îi mănîncă uneia bebele din burtă, apoi el își mănîncă mațele, nu aveam 7 ani. N-aveau nici ei filtre și îi iubesc pentru asta.

cîinele din spatele blocului latră

broaștele satisfăcute ale minibălții

cu patru lebede sculptate-n gips – doar pentru astea

nu m-aș muta de-aici, bogdane (restul peisajului

îl știi și tu)

(Metode, Casa de editură Max Blecher, 2013)


B.C.: Te-aș întreba: și pentru mai ce, Vlade? Care-s restul motivelor pentru care, într-o vreme în care eu și alții ca noi am plecat unde-am văzut cu ochii, tu ai decis să rămâi în Codlea?

Vlad Drăgoi: De la 20 la 30 parcă nici nu mai știu cum a trecut timpul. Mi-a luat ochii mereu literatura făcută safe și văzută magic de aici din provincie, și mi-a plăcut mereu liniștea și pădurile de aici, munții din depărtare, naveta cu dubița, și mi-a fost mereu comod, tot mai comod, mai ales de cînd și cu jobul de librar, și așa mi s-a dus cred că de tot și perspectiva vreunui commitment altundeva. Și, Codlea-Codlea, dar trece totuși DN1 prin oraș, și așa am acces la multe locuri cînd vreau, și parcă cu cît vreau mai mult, și chiar vreau și mă duc și fac, cu atît mi-e mai liniște cînd revin și din tren văd Măgura frumoasă cum se ridică deasupra orașului.

B.C.: După exorcizările succesive din Metode, după ce ai spart buboaiele și ai scos ce era rău afară, vine, în chip firesc, o carte serafică, plină de iubire. Tandră, deloc grăbită, ca o vară care pare să nu mai plece, năucitoare – așa mi s-a părut din prima clipă Eschiva, așa mi se pare de fiecare dată când, căutând altceva în bibliotecă, ajung să o deschid la-ntâmplare. Mai ții minte care era viața ta când ai scris-o? Nu de alta, dar te face să bănuiești o stare generală anume, o perioadă a poetului – ca la pictori, să fim prețioși.

Vlad Drăgoi: Eram senin și între relații, eram liniștit dar aveam și pusee dese de emoție din aia romantic-germană în piept, nu știu de la ce, de la prea mult bine poate, lucram la Humanitas, totul frumos acolo, îmi venea să ridic altare prieteniei și dragostei părintești, ceea ce am și făcut, cele mai dragi mi-s textele cu Pintea de la Cluj și acela cu mama. Dar a durat mai mult perioada asta de bliss, 2013-2015, cam așa, țin minte mult soare, și cînd nu era soare și era tristețe, era mereu domoală ea, o alungam lejer, cu un gest dezinteresat al încheieturii, și n-am cum să fiu altcumva decît recunoscător cosmosului, m-a căpătuit atunci viața cu o bursă tare faină a sufletului, ca să zic așa, am citit și multișor, mi-a plăcut, aș mai vrea, că s-a simțit frumos, și cred că s-a și văzut frumos.

psalm



omule

în vremuri curate eu îți zic:

nu te spăla. stai măcar o săptămînă fără

să-ți freci încheieturile. părul lînă lasă-l

și nu îl descîlci; trece-ți mîinile prin el

pînă ce dai de nod, scoate-le atent

și plimbă-le puțin sub nas.



ești bun ca o mîncare!



degetul arătător perpendicular să se sprijine

pe buza de sus iar cel mare

de la aceeași mînă

pe cea de jos să o atingă. dacă unghiile

ți-s lunguiețe

o carne moale se va strecura

cîțiva milimetri

și poți s-o ciupești!



omule!



pune palmă pe pieptu tău gol

că frumos templu ești tu

și tot ce s-a cheltuit pe tine

tu nu trebe să dai la alții înapoi

și nici după vechi jucării și ursuleți

să nu-ți pară rău

căci pagubă tu nu ești

pagubă tu nu ești



și cine s-o țugui

ca să te pupe pă gură

karată după umăr să-i dai

și șpiț la nuca genunchelui



cu putere

mă gușă faină

(Eschiva, Cartea Românească, 2015)

B.C.: O să fiu penibil, dar mi-e greu să citesc poemele din Eschiva altfel decât ca pe niște declarații de iubire pentru toți și toate. Ai vrut să ne empowerezi, să ne dai curajul cel bun?

Vlad Drăgoi: Da, aș minți dacă aș zice că n-am văzut puterea mantrei fierbinți din multe texte, și cînd am văzut că pot să înfășor și cîte o poveste de viață oarecum șantajistă, dar true, exclusiv a mea, I went all in, my friend, și s-a simțit superb, ca o dragoste nimicitoare în piept, ca finalul din filmul Dune, ăla vechi, cînd, după ce Paul îl ucide și strivește pe Feyd, începe să tune afară pe planeta uscată, apoi se miră toți din palat, începe atunci și muzica aia înălțătoare, cu ton de precauție în ea, făcută de Toto, și cînd începe și ploaia, deja totul devine o finalizare din aia cum trebuie, aproape cu dureri în vintre.

stînd pe grămada

de pietriș ud

cu ramuri de măr spărgînd cerul senin

ca un fulger gri închis:

sunt bărbatul fericit am zis

și fără fricuță sunt.

(Eschiva, Cartea Românească, 2015)

B.C.: Poemul de mai sus se încheie așa: cred că am/ da cred că am/ o viață bună. Patru ani mai târziu, vin și te-ntreb: crezi în continuare asta?

Vlad Drăgoi: Da, cred că am o viață bună. Dar parcă iar simt că am devenit puțin omuleț din acela mereu în gardă și nepregătit în fața luptei. Dar cred că am o viață bună.

B.C.: Și totuși, dacă s-ar deregla fibra dimensională/ și aș ajunge să stau la bere eu cu mine/ la început ar fi, cred, bine/ pe urmă aș realiza/ cu cea mai urîtă frică/ că mi se vrea totuși răul. Deci, chiar crezi că te sabotezi.

Vlad Drăgoi: La decizii din astea mai abstracte nu, merg înainte și zic că ăsta a fost singurul traseu, eventual mă încrunt și mă supăr pe cine are nesimțirea să facă niște caz din asta, că doar pierde timpul. Mai degrabă mă văd și mă accept cu drag drept ins pe care-l țin în loc forțele obiective de zi cu zi, gravitația, geografia, obiectele din cale, inevitabila năruire fizică. Din citatul ales de tine cred că se vede că nu prea am încredere, și așa e, mi-e cel mai bine cînd e doar interacțiune simplă și tranzacție – și, gata, pa, dar mai sunt și excepții, dar nu le caut, și pe alea pe care deja le trăiesc știu bine a le mînui, încît dacă mă trezești brusc noaptea din somn, ca în armată și în lagăre, și mă pui să recit, îți pot zice cursiv ce și cum fac, doar că probabil o să mă încăpățînez să nu vreau și o să trebuiască să îndur rea bătaie și schingiuire.

B.C.: Vorbești mult despre singurătate. Ce faci când ești singur? Ce faci când te simți singur?

Vlad Drăgoi: Stau și ascult melodii, mă mai joc, fac poze, îmi imaginez în cap cum fac filme, mă bucur de gadgeturi, anticipez ca o sărbătoare momentul dintre cînd îmi pun căștile la încărcat și cînd se face albastru ledul de la ele, îmi tot caut haine cool, geci, încălțări, curele cu dragoni auriți pe cataramă. Nu mă mai simt singur, nu mai e în piept niciun tremur rău, s-a cam așezat totul ca praful verde pe birourile abandonate după o apocalipsă, a mai rămas doar frica de moarte în fața căreia nu știu ce să fac.

B.C.: Zici într-un poem că nu-s puțini cei care pot să te simtă că ești cu rateuri. Care-s alea? (PS: Nu suntem toți cu rateuri?)

Vlad Drăgoi: Eu fiind om leneș și ascuns și încăpățînat, m-a tot săpat asta și în relațiile cu oamenii, și în relație cu mine, cu mersul meu prin lume. Ca să nu mă tot vaiet, extind puțin întrebarea. Ai depășit rateurile astea, Vlad?, că totuși ai 32. Da, mă bucur acum că mi-am găsit un fel de lunetă lungă și precisă cu care mă pot uita la rateuri ca la niște curiozități drăcești ținute totuși sub control bun în laborator.

Reiau, mă tot uit la întrebarea ta și-mi tot vine iar și iar să zic aceeași placă mono, despre cum m-am tot văzut ocupînd total nu cum trebuie spațiul fizic cu corpul meu, cred că pot ilustra paranoia asta urîtă cu un film cît de cît comun: mergi pe stradă, surprinzi pe cineva că se uită la tine, apoi tu, neuitîndu-te, că ți-e rușine, încerci să speri că totuși nu se mai uită, să-i anulezi chiar privirea în caz că nu se uită; nu reziști mult și te uiți iar, scurt, că vrei să verifici, și încă se uită, și tu iar te uiți în altă parte, și asta e cel mai rău, mereu am avut scrîșneala asta totalmente ciclică, mă simt expus cînd sunt privit, dar încep s-o simt doar după ce eu privesc, ce să mai zic, ajută mult ochelarii de soare, o geacă încheiată doar la un nasture, jos, un plovăr legat în jurul brîului, o mînă în buzunar, alta cu telefonul în ea, pentru dat play la același și același început de piesă.

B.C.: Cum se ratează un poet? Unde i se-nfundă?

Vlad Drăgoi: Nu știu clar. Logistic, parcă atunci cînd pui prea mult, prea des pe facebook, pe siteuri, și ții să-ți tot anunți și explici procesele, atunci cînd n-o mai dai discret, ci cu zgomot. Sau cînd o dai prea discret, prea banal, ca o sinecură la care dai în gol, neperturbat. Cînd ajungi să faci poezii cu politică în ele, cu evenimente, pamflete, din astea. Cînd nu te mai distrezi făcînd-o, cînd îți diluezi suferințele și îți pui mîna la gură cînd vrei să țipi cel mai tare.

B.C.: I-am recomandat la un moment dat unei prietene ultima ta carte de poezii, sergio leone (Charmides, 2017). Mi-a zis că i-a plăcut, s-a amuzat, dar care-i faza cu țiganii? E un pic rasist Drăgoi sau cum?

Vlad Drăgoi: Oricum mă descalifică din start întrebarea asta, oricum aș începe. Da, mă feresc, ocolesc, trec pe partea cealaltă, mă încrunt, în autobuz iau portofelul din buzunarul din spate și-l pun în față, cînd sunt la muncă ciulesc mai tare ochii și urechile, zic NU tare și apăsat cînd vor să-mi vîndă parfumuri, cînd eram mic mă lăsam oprit ca prostul, acum trec înainte, trec chiar printre, cu o palpabilă frică și enervare, și, blestemat să fiu, asta-mi face viața mai puțin plictisitoare.

B.C.: cum zicea și updike, dacă îți aduni curajul să fii/ tu însuți și să faci ce vrei în viață, apăi frățică șă știi că alții or/ să aibe de suferit după tine. Cine are de suferit din cauza ta?

Vlad Drăgoi: Nu cred că e așa drastic, mai mult teoretizam, puțin snob, mai mult alintat, cu privire la ce efecte ar putea avea în jur stilul meu de tip care caută mereu să se întindă pe un pat, o pătură pe iarbă, o laviță, un hamac, un scaun de regizor, un loc care nu e nici rece, nici foarte tare. Am făcut ce vreau în viață? În mare, da. Mi-a ieșit cum am vrut? Nu totul. Dar nu e nici pe departe păcat.

și cînd îmi amintesc de asta acum,

parcă mă ia așa o tristețe și o sfîrșeală și mai că-mi vine să plîng,

nu neapărat din cauza că s-au dus bunicii de la casă, că toată

lumea se duce, mai ales bătrânii, dar tot scenariul ăla cu mine,

punct minuscul de praf prost și naiv aruncat în gura universului

neiertător îmi urcă o anume emoție cu umbră de regret în gît,

făcîndu-mă să mă întreb dacă nu cumva toate eșecurile astea pe

care le-am pățit, și mici, și mari, și cînd eram mic, și mai tîrziu,

mă fac să mă înduioșez și să găsesc acum refugiu fetal și alinare

în niște ipostaze destul de cretine, cum e cea cu băutul sucului

cu ochii mari, mă fac pe mine să mă uit la mine cu o dragoste

ale cărei energii aș putea probabil să le îndrept mai cu folos în

alte părți și spre alți oameni, în loc să-mi plîng eu acum de milă,

că asta e pînă la urmă, e plîngere de milă, și pentru ce, pentru

o fire și un tip de sensibilitate pe care le-am avut acum peste

20 de ani?

(sergio leone, Charmides, 2017)


B.C.: OK. Hai să ne îndreptăm energiile înspre altceva. Cu Eschiva ai câștigat Premiul Tânărul Poet al Anului 2015, bani cu care ți-ai luat Play Station 4. Ce-ai făcut cu banii pe care i-ai luat în urma câștigării Premiului Tânărul Scriitor al Anului 2017? Mai mult, zilele astea îți apare un roman la Polirom – vrei să câștigi Premiul Tânărul Prozator al Anului 2019?

Vlad Drăgoi: Atunci pe scenă am promis că o să dau de permis, ca după încă doi-trei ani să vin și să-mi ridic premiul 2019 cu mașina personală. Nu m-am ținut de cuvînt, dar nici nu i-am topit aiurea. I-am adăugat la un fond pe care-l țin constant și în care mă bag serios numai cînd mă duc pe la mare vara, ca să-mi fac lejer toate poftele acolo. Mi-am mai luat cîte un gadget, niște cărți, am mîncat mult și gras cel puțin o lună.

Despre ce-ai scris de data asta?

Romanul, mai mult aș vrea să se dea binișor și să placă lumii, s-o distreze și s-o înduioșeze, să stoarcă și lacrimi unde e cazul, că e bine și asta. Am scris despre cum un tip provoacă un accident oribil la locul de muncă, cum fuge în noapte – în mare e liniar și rapid, și el își mai amintește unele treburi din familie, de relații, de ciocniri urîte cu alții. E, cumva, o carte a răzbunării, pe care o simți cam din start că n-o să-ți iasă, dar dai și dai înainte, absolut cretin, că altcumva nu știi, și înapoi nu mai există. Sună tragic așa cum descriu aici, dar am scris-o cu mare poftă, am scris cu poftă și am scris despre poftă, și cred că o să se vadă așa cum am vrut asta.

B.C.: Înainte să-ți urez succes, vânzare bună etc., te mai întreb ceva. Dacă ar fi să recomanzi un lucru scriitorilor aspiranți, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi încă de la început?

Vlad Drăgoi: Să fii limpede la cap încît să nu te dezici agresiv de rateuri, că e ca și cum tu devii mai ok, ajungi la un interviu pentru job și te întreabă acolo, auzi, da cum a fost la fostul loc de muncă, și tu te apuci și bălăcărești pe fostul angajator, că a fost nesimțit, că nu dădea liber cînd trebuia, că întîrzia cu salariul, și asta e fix ce nu trebuie să faci la un interviu, dacă vrei să-ți fie bine. Și, mă rog, dacă vezi că totuși ar fi prea tîrziu pentru asta, să știi că încă nu e, și cînd parcă nici a doua oară nu-ți iese, mai merge și atunci, și tot așa, deși n-aș zice că la nesfîrșit.

Să citești mult, dar nu forțat. Dacă nu-ți place, dacă te împiedici, nu arunca, pune deoparte pentru mult timp mai încolo – dacă nici atunci, aruncă. Citește americani simpli și explozivi, rușii mari și groși, japonezii la fel, umblă în buzunar și în geantă cu ei că e mereu cool și util… Ce să mai zic, Raymond Chandler, Stephen King, John Cheever, toată seria de filme Marvel, care-s 22, naiba să le ia.