„O viață de om” – pentru noi – este Stoner 2!

Adevărat, în Ein ganzes Leben, recent tradus în românește de Andrei Anastasescu, austriacul Robert Seethaler reușește ceva ce tot mai puțini romancieri au curajul și modestia să încerce: o declarație de iubire pentru viața obișnuită, deloc măruntă a majorității covârșitoare.

Străbătută de firele Istoriei, dar net mai spectaculoasă din perspectiva istoriilor personale, atent elaborată și desfășurată cu finețe de-a lungul momentelor esențiale ce constituie ceea ce numim o viață de om, existența ficțională a lui Andreas Egger, protagonistul romanului poate fi decisivă chiar și dincolo de limitele cărții; de exemplu, ca lecție de smerenie în fața miriadelor de nuanțe ale narațiunilor posibile.

În acest sens, priza firească la filosofia din spatele construcției, mijlocită de savorea terifiantă a acestei povești uluitor de limpede, simple, adânc necesare nouă, cei de acum, poate face din O viață de om o lecție de prețuire pentru istoria necunoscută încă a străinului din autobuz, a verișorului mamei, a propriului viitor.


„N-o spun zilnic. Nici măcar lunar, dar asta chiar e o carte mișto”, scrie Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției Biblioteca Polirom pe contul lui de Facebook. L-am întrebat de ce a ales acest titlu și prin ce anume s-a distins Ein ganzes Leben în maldărul de cărți pe care, în calitate de editor, le parcurge an după an. Iată ce a răspuns:

„Dat fiind că m-a ferit pronia cerească de limba lui Goethe, am avut acces la o traducere în limba engleză - mai întâi fragmente, apoi traducerea integrală. Da, la Stoner m-am gândit și eu atunci: un roman foarte tăcut, care suprapune două fâșii de zgomot alb – cel a Istoriei și cel a istoriei. Sincer să fiu, mi se întâmplă de cam două ori pe an să găsesc o carte care să-mi placă în primul rând mie, să nu trebuiască să fac shapeshifting, ca să ajung în pielea nu știu cărui segment de public țintă. De altfel, am în formularul de propunere către editură o asemenea rubrică, unde trebuie să descriu publicul țintă. Aici aș fi putut scrie pur și simplu EU. N-am făcut-o, ca să nu fie respinsă.”

De asemenea, am fost curioși să aflăm de la Andrei Anastasescu dacă a știut de la început că are în față o carte mai degrabă din cele mari, cu șanse să rămână. „Ce dificultăți sau bucurii deosebite ți-a pricinuit romanul lui Seethaler? Cum suna în germană?”

„Ce m-a intrigat din capul locului a fost tonul ușor arhaic și atmosfera alegorică din scena care deschide romanul. Apoi, când am intrat mai bine în text, am remarcat precizia frazelor, austeritatea stilului, care parcă împrumută ceva din decorul stâncos, colțuros, bătut de intemperii în care se petrece acțiunea. Am ales să folosesc perfectul simplu pentru a semnala anacronismul voit al acestui text, distanța pe care o ia față de sensibilitatea și așteptările estetice contemporane. Dacă m-am întrebat de ce universul unui bărbat singur, sărac, needucat, stigmatizat (între altele pentru că este copil nelegitim), maltratat și exploatat de-a lungul vieții ar trebui descris cu mijloace narative relativ simple, oarecum schematic și într-o convenție naturalistă de secol XIX, n-am putut să nu apreciez desfășurarea eficace și implacabilă a acestei cronici mereu egale cu sine, ecou al atitudinii resemnate (la limită desensibilizate) a protagonistului, care, din eșec în eșec, sfârșește prin a-și accepta 'soarta' – o strategie de supraviețuire? –, fără să perpetueze totuși răul care i-a fost făcut, violența (fizică, dar și simbolică) de care a avut parte.”


Dacă nu v-am convins, lăsăm aici și un fragment ales de Bogdan Coșa, care recomandă, la rândul lui cu asupra de măsură, această nouă apariție.

„Egger avea să petreacă în total peste opt ani în Rusia, din care nici măcar două luni pe front, iar restul timpului într-un lagăr pentru prizonieri de război aflat undeva în nordul nemărginitei stepe a Mării Negre. Deși la început misiunea păruse oarecum clară (ea consta, pe lângă eliberarea Răsăritului, în protejarea zăcămintelor de țiței și în apărarea și întreținerea instalațiilor de extragere planificate), după doar câteva zile Egger nu mai știa bine de ce se află acolo și pentru ce sau contra cui lupta. Era ca și cum în acele nopți de iarnă caucaziene, negre ca smoala, nopți în care la orizontul format de crestele munților focurile de artilerie se deschideau ca niște flori luminoase, așternându-și reflexele pe chipurile înfricoșate, deznădăjduite sau apatice ale soldaților, orice idee despre sens ori despre lipsa de sens ar fi fost înăbușită în fașă. Egger nu-și punea întrebări. Executa ordine, atâta tot. În rest, era de părere că ar fi putut s-o pățească mult mai rău. La doar câteva săptămâni de la sosirea lui, doi camarazi taciturni și, după toate aparențele, familiarizați cu terenul îl conduseră noaptea pe un platou îngustde stâncă, aflat la vreo patru mii de metri altitudine. Trebuia să rămână acolo până când avea să fie chemat înapoi – îi pusese-n vedere unul dintre superiorii lui – , pe de o parte pentru a face găuri destinate explozivelor, pe de altă parte pentru a apăra și, eventual, a menține poziția avansată. Egger nu știa despre ce poziție e vorba și nici ce însemna, de fapt, o asemenea poziție, dar nu era nemulțumit de misiunea lui. Cei doi camarazi îl lăsară singur cu uneltele, cu un cort, o cutie de provizii și promisiunea de a se întoarce la el cu rezerve o dată pe săptămână, iar Egger se adaptă cum putu mai bine noilor condiții de viață. Ziua făcea cu burghiul zeci de găuri în stâncă, de pe care adesea trebuia să desprindă mai întâi un strat gros de gheață, iar noaptea stătea întins în cort, încercând să doarmă în ciuda gerului mușcător. Era echipat cu un sac de dormit, două pături, cizmele de iarnă îmblănite și jacheta groasă, matlasată a vânătorilor de munte. În plus, își instalase cortul pe jumătate într-o cornișă de zăpadă înghețată pentru a se proteja măcar puțin de vântul ce vâjâia deseori atât de tare, încât acoperea vuietul bombardierelor și detunăturile înfundate ale antiaerienelor. Dar toate aceste măsuri nu erau de-ajuns pentru a ține frigul afară. Gerul părea să se strecoare prin toate cusăturile, sub haine și sub piele, și să se încleșteze în fiecare fibră a corpului. Era interzis, sub amenințarea pedepsei cu moartea, să aprinzi focul, dar chiar dac-ar fi fost permis, platoul se afla mult peste limita arborilor și, cât vedeai cu ochii, nu exista nici măcar o crenguță căreia Egger să-i poată da foc. Uneori, aprindea mica lampă de gătit cu benzină, cu care-și încălzea conservele. Dar flăcările minuscule parcă-i râdeau în nas. Îi ardeau buricele degetelor, iar în rest îl făceau să degere și mai tare. Egger se temea de nopți. Zăcea încovrigat în sacul de dormit și-i dădeau lacrimile de la ger. Uneori visa. Erau vise încâlcite, dureroase și pline de pocitanii ce goneau întruna, desprinse din viscolul sufletului său. Odată se trezi dintr-un astfel de vis fiindcă i se păru că o vietate moale, mișcătoare se strecurase în cort și se holba la el. Îngână un „Doamne” și așteptă până ce i se mai liniști inima. Se eliberă din sacul de dormit și se târî afară din cort. Pe cerul de un negru profund nu se vedea nici o stea. Toată întinderea era cufundată în beznă, iar tăcerea era deplină. Egger se așeză pe un bolovan și privi în întuneric. Își auzi din nou inima bătând, iar în clipa aceea își dădu seama că nu e singur. Nu putea să spună de unde vine senzația asta; nu vedea decât bezna nopții și n-auzea decât bătăile propriei inimi, dar undeva afară simțea apropierea altei ființe. Habar n-avea cât stătuse așa în fața cortului, cu urechile ciulite în întuneric, dar înainte ca prima fâșie de lumină palidă să mijească deasupra munților știu și unde se afla inamicul lui: pe partea cealaltă a râpei ce mărginea platoul spre vest, la vreo treizeci de metri în linie dreaptă, ieșea din perete o stâncă atât de îngustă, încât abia ar fi putut să stea pe ea o capră. Acolo era postat un soldat rus, a cărui siluetă începu să prindă repede contur în lumina tot mai puternică a zorilor. Stătea pur și simplu acolo, într-o imobilitate de neînțeles, și privea spre Egger, care, la rândul lui, era încă așezat pe bolovan și nu îndrăznea să se urnească din loc. Soldatul, tânăr, avea fața lăptoasă a unui băiat de la oraș. Fruntea îi era netedă și albă ca zăpada, iar ochii arătau ciudat, fiind cumva oblici. Își purta arma – o pușcă de cazaci fără baionetă – pe umăr, prinsă cu o curea, și-și ținea liniștit mâna dreaptă pe patul puștii. Rusul îl privea pe Egger și Egger îl privea pe rus, iar în jurul lor nu era decât liniștea unei dimineți de iarnă caucaziană. Egger nu mai știa care dintre ei făcuse prima mișcare; în orice caz, o smucitură străbătu corpul soldatului, iar Egger se ridică în picioare. Rusul luă mâna de pe patul puștii și se șterse cu mâneca pe frunte. Apoi făcu stânga-mprejur, sui câțiva metri rapid, abil, fără să se mai uite-n urmă și dispăru între stânci.

Egger rămase o clipă pe gânduri. Înțelegea că fusese față-n față cu inamicul și totuși, după dispariția lui, se simțea mai singur ca oricând.”

***
O viață de om, Robert Seethaler, Polirom, 2019; trad. de Andrei Anastasescu.