Rumänische Ecke: Un fragment din noul roman al lui Radu Vancu

TRANSPARENȚA

(fragment)

S-au făcut ieri exact optsprezece de ani de când, în Fordul Escort gri-albastru al Megăi, deja definitiv maceraţi amândoi în vodcă și Rocket Fuel, i-am spus, cu tonul vag ridicol al cuiva care face o confidenţă ultimă:

- Ştii, eu nu cred în realitatea lumii.

Nici măcar nu s-a uitat la mine. Abia atunci am înţeles că nici unul dintre noi doi nu credem în realitatea lumii. Nici unul dintre noi toţi. Ceea ce a fost pe cât de liniştitor, pe atât de devastator.

Suntem de altfel chit, nici lumea nu prea crede în realitatea noastră. Altfel nu ne-ar lăsa să supravieţuim nici măcar atât.

- Realitatea, tâmpițel, e chestia care, când nu mai crezi în ea, tot nu dispare, mi-a zis – cumva amuzată, cumva iritată, îmi venea greu să-mi dau seama, ca întotdeauna.

Mi-a aruncat apoi una dintre privirile ei laterale.

- E din Philip K. Dick.

- O fi, dar zău că nu cred în realitatea lumii.

- Nu ce ai spus tu – ce ți-am răspuns eu e din Dick.

Uite că-mi amintesc ce maşină avea – eu, care pe vremea aia nu deosebeam un Citroën de un Volkswagen; uite că-mi amintesc unde anume ne aflam în acel Sibiu al adolescenţei mele halucinate şi mizerabile de la sfârșitul halucinaţilor şi mizerabililor ani ‘90, adică pe strada Rusciorului, vizavi de brutăria „Cuptorul de aur” – eu, care altfel am orientarea în spaţiu a unei căpuşe, pentru care unicul indiciu de pe lumea asta e mirosul înnebunitor al acidului butiric din porii mamiferelor (eu sunt o căpuşă lipsită până şi de mirosul acidului butiric, de fapt; singurul meu indiciu că lumea ar putea totuși să existe a fost dintotdeauna Mega); uite că-mi amintesc cum, după încă vreo douăzeci de secunde de tăcere, pe care ştia uneori să le facă să echivaleze cu un cuaternar întreg, a făcut un U-turn, cum zic americanii, şi, tot fără să mă privească, a tăiat apoi oraşul în două, a ieşit pe şoseaua spre sud – şi a accelerat cât ţinea motorul. I-a dat blană, cum ziceam pe vremea aia, şi cum poate se mai zice şi acum. La 120, Fordul deja tremura, la 140 ţipa, la 160 ne implora aproape mistic să-l lăsăm în pace, undeva aproape de 180 s-a liniştit de parcă am fi depăşit bariera sunetului. Se vedea acum limpede prin parbriz că filtrele de editare a realității nu mai făceau față.

- N-ai cum să crezi în realitatea lumii după 160, a zis Mega.

Și, după câteva secunde tăcere:

- Și nici înainte, dacă ai o urmă de inteligenţă.

Mă întreb dacă motorul Fordului credea în realitatea noastră. Dacă avea, adică, vreo urmă de inteligenţă.

Apoi am devenit, cum mi se întâmpla când eram leşinat de spaimă sau de plăcere, transparent.


Nu era nici pe departe prima dată când deveneam transparent. Mi se întâmplase prima dată încă de la grădiniță, după care chestia cu transparența dispăruse, ca o boală a copilăriei, și reapăruse pe neașteptate în primii ani de gimnaziu, după o bătaie crâncenă cu frații Dinamită. La grădiniţă, mă făceam transparent în lungile seri de iarnă când femeia de serviciu îmi spunea poveştile ei hipnotice şi demente care răsuceau şi încreţeau pe mine carnea, mi-o crâmpoţeau în jurul oaselor cu aceleaşi mişcări pricepute şi scurte pe care le făcea când învelea cârpele urât mirositoare în jurul T-urilor de lemn cu care spăla holurile şi sălile de clasă ale grădiniţei (uneori, după poveştile ei, nu doar că semănam cu cârpele alea, dar miroseam la fel de urât). Eram singurul copil după care părinţii nu puteau să vină la ora regulamentară de închidere a grădiniţei, lucrau în schimburi, cum se zicea pe atunci, şi nici nu aveam vreo altă rudă care să poată veni după mine, cum aveau ceilalți copii aflați în situația mea, aşa că directoarea grădiniţei îi ceruse femeii de serviciu să mai stea cu mine o oră-două, până când putea să vină cineva să mă ia.

Nu era o mare fericire, bineînţeles, pentru biata femeie de serviciu să fie nevoită să rămână cu mine peste program, zi de zi. Şi nici nu făcea mari eforturi să-şi ascundă neplăcerea de a fi procopsită cu mine. Grădiniţa se golea, luminile din sălile de clasă se stingeau una câte una, întunericul lua repede în stăpânirea clădirea, gigantică pentru noi, şi ne retrăgeam undeva în burta ei, într-o săliţă de la demisol, unde stăteam smirnă pe băncuţă, cu spatele lipit de peretele rece, iar femeia de serviciu, canonizată de lumina ştirbă a unei veioze cu abajurul spart, tricota şi îmi spunea poveşti. Nici măcar nu eram sigur că mi le spunea mie, vorbea repede în timp ce tricota, cuvintele îi ieşeau din gură în ritmul andrelelor harnice şi pricepute, se tricotau unele pe altele şi îmi tricotau şi mie creierul, împungându-l, înnădindu-l, împletindu-l, încât sub părul zbârlit de spaimă se afla la sfârşit un creier în formă de căciuliţă sau de mănuşă sau de ciorap îmbibat în substanţa cu miros de clor şi de dezinfectant a spaimei. Pe măsură ce ea povestea, mă strângeam tot mai mult în mine însumi, din ce în ce mai împietrit de groază, cu spatele lipit de zidul îngheţat, până ce eram o pictură rupestră luminată intermitent de flacăra crudă a poveştii. Când groaza mă împietrea cu totul, nu mai aveam altă scăpare decât să mă fac transparent – şi începeam să îmi şterg tot mai mult făptura din conturul picturii rupestre, încât realitatea pâlpâia din ce în ce mai stins în mine, eram o lumânărică de carne îngrozită luminând un contur corporal gol şi sperând cu disperare să se stingă, să cufunde cu totul în întuneric leviatanul pustiu al grădiniţei şi pictura rupestră din stomacul lui. Iar atunci când lumânarea chiar se stingea, rareori ce-i drept, deveneam – cum ziceam mai devreme – transparent.


Îmi povestea despre felul în care, cu un an înainte să mă nasc, paharele de cristal fals şi bibelourile de porţelan ieftin din toată România au început să cânte pe policioarele lor de sticlă. Era o seară de martie, pe la nouă şi jumătate, şi toţi românii au auzit clar, în aceeaşi secundă, cum vitrinele şi bufetele şi dulapurile lor de sufragerie încep să clinchetească pline de bucurie, anunţând cu muzica lor de cristale false naşterea noastră de peste un an.

- Nu se mai trimit acum îngeri de lumină, spunea femeia de serviciu, mişcând creaţionist şi precis din andrele, se trimit îngeri de porţelan. Sau de cristal fals.

Şi râdea, cu râsul ei care şi acum îmi face creierul transparent de spaimă.

Iar muzica aceea a îngerilor de cristale false a pus în mişcare lustrele, care au început să se agite frenetice de bucurie sub tavanele blocurilor muncitoreşti sau ale caselor bătrâneşti sau ale grădiniţelor sau ale oficiilor B.T.T. sau ale sediilor de partid. Şi a pus în mişcare mesele şi paturile şi scaunele şi băncile din blocuri şi din şcoli şi din spitale. Şi a pus în mişcare blocurile muncitoreşti şi şcolile şi spitalele şi grădiniţele şi oficiile B.T.T. şi sediile de partid. Şi a pus în mişcare munţii falnici şi câmpiile roditoare şi apele limpezi precum cristalul şi câmpiile mănoase, grânare ale Europei, şi piramidele energetice de sub Bucegi, şi tunelurile sacre de sub Sarmizegetuza, şi toată harta în relief a ţării noastre în formă de buchet de flori cu 33% munţi, 33% câmpii, 33% dealuri, 33% delte, 33% mare, 33% spaţiu mioritic, 33% areal carpato-danubiano-pontic. Toată România noastră şi a copiilor noştri şi a copiilor copiilor noştri dansa pe muzica de cristale false care anunța naşterea mea ce avea să vină peste un an.

Iar oamenii dansau şi ei de fericire în faţa blocurilor şi a şcolilor şi a grădiniţelor şi a C.A.P.-urilor şi a sediilor de partid. Românul dansa de mână cu ungurul şi cu sasul şi cu ţiganul şi cu evreul şi cu armânul, leul de la grădina zoologică din Dumbrava Sibiului dansa ţinându-se de labele din faţă cu mielul şi lupul cu mama mielului şi tigrul cu gazela, osemintele dacilor dansau cu cele ale romanilor, cele ale răzeşilor cu cele ale traşilor în ţeapă, munţii dansau cu marea şi Bărăganul cu Delta, România toată se curbase asupra ei însăşi şi dansa ipsaţionist pe muzica Bunei Vestiri a cristalelor false.

Iar când veselia era mai mare, pământul a crăpat, ca un cristal la acute nepământean de înalte, blocurile şi spitalele şi grădiniţele şi oficiile B.T.T. şi sediile de partid s-au făcut ţăndări, taţii şi mamele şi fiii şi fiicele şi nepoţeii şi nepoţelele care dansau de bucurie în cinstea mea au fost înghiţiți de gurile de foc apărute în pământ sau terciuiţi sub molozul clădirilor, România ipsaţionistă s-a prăbuşit peste ea însăşi – şi au murit cu miile, cu zecile de mii, păcăliţi de muzica acelei Bune Vestiri false, cântată de îngerii de porţelan şi de cupele de cristal fals din vitrinele şi bufetele şi dulapurile de sufragerie ale României. Zeci de mii de oameni au ars sau au fost striviţi de vii din pricina naşterii mele, inclusiv soţul femeii de serviciu, care se afla în delegaţie în Bucureşti, şi o lăsase acum pe drumuri, cu patru copiii care o aşteptau acasă şi la care ea nu putea merge, din cauza mea, care după ce îi omorâsem soţul o ţineam aici, departe de copiii ei, care nu puţeau a pipi şi a clor şi a groază. Şi era mai mult ca sigur că şi mama mea adevărată și tatăl meu adevărat muriseră la acea falsă Bună Vestire, fără să mai apuce să mă nască, încât fusesem născut şi crescut de o mamă falsă şi un tată fals şi aveam surioare false şi fraţi falşi, care se distrau toţi pe seama mea prefăcându-se că sunt ai mei şi mă iubesc şi au grijă de mine, dar în curând o să-mi spună adevărul, iar creierul şi inima mea o să înceapă atunci să clinchetească ca îngerii de porţelan sau paharele de cristal fals, iar de la muzica lor toată România o să înceapă iar să clinchetească, şi o să primim atunci cu toţii, până la ultimul, ceea ce merităm din plin.

Transparent, înţepenit de groază, atât de nemişcat încât Trois Frères şi Altamira şi Lascaux păreau pe lângă mine desene animate în toată regula, încercam din răsputeri să nu îmi clinchetească inima sau creierul.