Literatură germană – ce ne recomandă 7 scriitori români contemporani

Vlad MOLDOVAN

29 martie 2017

Sloterdjik - Grass - Broch – Musil – Benn – Nietzsche – Heinrich Heine – Novalis – Hölderlin.

Dan SOCIU

2 martie 2017

Îmi plac Martin Walser, mai ales Moartea unui critic, poeţii romantici, dar aşa, ca poveste, că altfel nu prea i-am citit, că nu ştiu limba, dar cel mai mult îmi place arta dramatică nemţească, adică şcoala lor de actorie şi regie, din ce am văzut, filme şi cîteva piese de teatru, m-au prins.

Augustin CUPȘA

8 februarie 2017

În liceu am citit Ora de Germană de Siegfried Lenz, îmi amintesc deschiderea aia foarte bună, cu Elba și elevul consemnat, apoi am făcut ceva eforturi s-o termin. Din Remarque mi-a rămas scena când trec ei râul într-o seară și se duc la casa franțuzoaicelor cu o pâine. Și titlul foarte mișto (Pe frontul de vest nimic nou). Binențeles, destule de la Thomas Mann, cel mai mult mi-a plăcut Mărturisirile escrocului Felix Krull (și bune bucăți cu sanatoriul din Muntele vrăjit) și două de la Heinrich Mann (Orășelul și Profesorul Unrat). Chestia e că tot în liceu am citit și Goethe. Știi cum e, clasa a 9-a/ a 10-a, ieși prin baruri, se schimbă muzici, cărți (Kafka & co), discuții și țigări, și ce s-o mai lungesc, hop, te ciocnești de Mefisto și de Faust, să-ți vinzi sufletul, oho, și să vezi ce-i și cu sufletul, se complică lucrurile. Brecht și Trakl mi se par necesari. Hesse e de încercat (măcar Lupul de stepă, Narcis și Gură-de-Aur). De Toba de tinichea îmi amintesc că am tras două săptămâni, mai bine Pisica și șoarecele, dacă e vorba de Grass.

Dar acum cât se poate de serios, autorul meu all time se întâmplă să fie un scriitor german – Heinrich Böll, mi se pare cam necunoscut în România recentă. Înainte de revoluție a fost tradus binișor – chiar și „Unde ai fost, Adam?” se poate găsi (cu greu) la anticariate. În schimb „Casa văduvelor”, poate cel mai bun roman al lui, n-a fost reeditat. „Partidă de biliard la 9 1/2” , „Fotografie de grup cu doamnă”, „Onoarea pierdută a Katharinei Blum” și „Opiniile unui clovn” circulă pe piață. Se găsește, în română, și o integrală a prozelor scurte și nuvelelor, de unde recomand „Colecția de tăceri a doctorului Murke” și „Cum s-a terminat războiul” (măcar ăstea două). Aș putea să continui cu alte nume, dar nu vreau să-mi sabotez reclama pentru Böll. Dacă îl citești atent, poți să înveți de la el o groază de lucruri - structură și personaje, planuri temporale, chiar și cromatică.

Gabriela ADAMEȘTEANU

4 ianuarie 2017

Impresia mea este că nu sunt suficiente traduceri din literatura germană contemporană. Cel mai recent autor german pe care îl citesc cu admirație este Jan Koneffke, din păcate și el tradus doar cu două cărți – mi-au plăcut atât de mult încât am scris despre amândouă.

Ionuț CHIVA

1 decembrie 2016

Nu sunt deloc recomandări, nu sunt nume pe care să nu le știm.

O carte pe care am uitat-o e antologia poeților de limbă germană din ro, „Vînt potrivit pînă la tare” - am citit-o toți, am uitat-o, mai țin minte din ea doar o poezie, era ceva cu programul de lucru, mai zicea ce mai face, mai tăia cu versul „cafea” și pe asta se susținea, era f. mișto, avea o radicalitate de asta eticistă, conținută, sobră. Dar am uitat-o.

Mi-a plăcut foarte mult „Animalul inimii”, dar am uitat-o.

Heinrich Böll, ultrapreferat – pe „Opiniile unui clovn” am glosat puțin în romanul de debut, cînd îmi puneam un personaj să facă un număr pe acel text; are niște povestiri f. mișto, „Fața mea tristă”, cu un băiat care se teme că i se vede fața tristă și pînă la urmă într-adevăr îl văd băieții și îl iau, sau aia cu aruncătorul de cuțite, cu doi băieți care fac o foame oribilă, după care se face seară, se duc să-și facă show-ul într-o bodegă gen, unul aruncă cu cuțite, celălalt se cacă pe el de frică dar primul nu ratează nici azi și la sfîrșit își iau niște parizer.

Mi-a plăcut Günter Grass, însă am crescut și nu mai.

De limbă germană, Hugo von Hoffmansthal din toată Austria de atunci – grație, manierism, Poe-like uneori, mai țin minte atmosfera asta; Musil, dar nu cu „Însușiri...”, pe aia am lăsat-o repede, cu elevul Torless mi-a plăcut, era unul pasionat de budism care se făcea ca un păianjen, erau niște descrieri de seară foarte leșinătoare așa, sugeau viața din tine.

N-o suport pe Jelinek cu proza aia îmbîcsită, viscerală f. feminin, mațe peste măruntaie, și pe tîmpitul de Bernhard, ce adolescent să mai speriem cu discursurile despre proștii noștri părinți, noroc că suntem deștepți eu și unchiul meu, care ne place la mare, peste alte discursuri despre mizantropia pe înțelesul tuturor – foarte fake, se vede că nu știe meserie. Dar în genere sunt cam dobi austriecii, nu știu ce dracu au de au ieșit așa, te și miri cum țîșnește de acolo drept pînă la cer un crin ca Konrad Lorenz.

În fine, modernist așa cum sunt, preferatul meu neamț rămîne Thomas Mann. Am recitit acum cîțiva ani, puțini, cred că doi, „Alteță regală” – cu debutul ăla de far-west în care pe un drum din mijlocul burgului vin din direcții diferite un tînăr cam aschilmabic, care își ține o mînă foarte ciudat și un vertiginos, impozant, matur general, cîntă Morricone și la un moment dat impetuosul general își ia seama, sare într-o parte și se înclină în fața alteței. Și pe urmă formarea, balul ăla cretin și în fine flirtul dement între alteță și americanca bogată, să fie bine ca să nu fie rău, însoțiți mereu de o nebună care vede numai și numai sex pe unde merge și de cîinele ăla super și rupt cu nervii de se repede furios spre bieții cetățeni cînd nu spre alteță. Preferatul.

Thomas Mann, bravo, ai stil.

(Despre Goethe – eram teen, citeam la Biblioteca Pedagogică care dă în Cișmigiu, e o bibliotecă mică într-o casă mișto, și se făcuse la fumat un grup de ăsta ca de sanatoriu, de oameni care citeau pe acolo, foarte nepotriviți săracii, și tipa de la garderobă mai ieșea și ea fără să fumeze, că era sectară de aia, dușmancă de-a lui Marius Ianuș, și le zice la grup, „tînărul citește o carte superbă”, arătînd spre mine, „ați parcurs?”, o întreb, suficient, bou cum eram, adolescent, și zice, „nu, dar după titlu...” Ca în Tanța și Costel. Citeam „Suferințele tînărului Werther”.

Corina SABĂU

18 august 2017

Referitor la Goethe, ar trebui să încep cu mine însămi mai întâi, și anume să uit cartea aceea imensă și grea din copilărie care mă inhiba rău – o am și acum – și pe care o lungă perioadă am evitat-o pentru că nu reușeam să-mi găsesc o poziție confortabilă cu ea în brațe. În plus era gândul ăla de care nu puteam scăpa, cum o dechideam îmi spuneam: Ce chestie, acum citesc Goethe. Dacă ar fi să-l explic, cred că aș porni de sentimentele foarte omenești ale lui Faust, un om care își plânge de milă cum o facem noi toți. Sunt fană „Muntele vrăjit”, din când în când recitesc conversația aia lungă dintre Hans Castorp și Clavdia Chauchat, mi se pare extraordinară.

Iulian BOCAI

31 martie 2018

„Werther”, „Faust” și „Anii de ucenicie și drumeție” pot fi citite fără pregătire (deși ultima cere mai multă răbdare decât primele două). Poate alte piese de teatru ale lui să ceară o cunoaștere de bază a teatrului antic ori a lui Schiller sau Lessing, deși cred că pot fi citite și fără ei. Problema cu „ce să citesc mai întâi” este că există mereu un alt „mai întâi”, care este mai întâiul primului și șirul ăsta de întâiuri coboară în filozofie până la presocratici și-n literatură până la Homer. Citește Goethe.