|© Editura Jung u. Jung
A aminti înseamnă a deschide uși, una după cealaltă. Actul aducerii aminte este vital pentru creația de ficțiune a scriitoarei Ursula Krechel, a cărei mare parte din operă tratează evenimente și personaje din lumea reală, cu limba germană jucând un rol esențial, ea descriind viața în Germania de la republica Weimar prin al treilea Reich și Germania de după război, până în momentul curent.
Ultimul său roman,
Cabinetul ororilor, este una dintre acele cărți care deschid mai multe uși deodată, punându-te față în față cu memoria colectivă a unei traume, și care descriu fidel gândul că acea mână care ține stiloul scrie istoria.
Ursula Krechel s-a născut în 1947 și a avut o activitate publicistică bogată începând cu anul 1974, de la poezie și romane până la dramaturgie și eseistică. A primit numeroase premii literare pentru romanele sale, printre care premiul Joseph Breitbach și Premiul German pentru Carte. Ea trăiește în Berlin.
Cabinetul ororilor este un roman istoric curatat cu mare vigoare, reconstruind în detalii magnifice viața în orașul Trier, din Germania de nord, între anii 1920 și până spre începutul secolului XXI. Maniera autentică în care Krechel descrie trecutul nazist se focusează pe discriminarea suferită de populația rromă, inclusiv felurile în care copiii romi au fost perspecutați în școli pentru că nu puteau vorbi germana curat. Limba devine astfel, în documentarea autoarei, complice la trauma istorică.
Krechel suprapune multiple planuri narative ce descriu viețile a mai multor familii și personaje de-a lungul a două generații. Romanul dezvoltă realitățile acestor indivizi, descriind felul în care ei au fost oprimați de regimul nazist. În prima parte, focusul cade pe familia rromă Dorn: Lucie, Alfons și copiii lor, printre care Joseph și Kathi, care reapar pe parcursul poveștii. Familia Dorn, care trăiește în apropiere de Trier, unde experimentează radicalizarea politică a republicii Weimar și instituționalizarea legilor rasiale naziste. Istoria familiei este presărată cu secțiuni narte de Bernhard Blank, care se confruntă cu propria complicitate la actele de discriminare și hărțuire perpetuate de tatăl său, ofițer de poliție. Alte voci narative sunt introduse, printre care evreul Franz Neuemeister și Regina (mai târziu soția sa), și rudele Aurelia și Willi Torgau, membri activi în mișcarea comunistă.
Cabinetul ororilor explorează felul în care personajele sale sunt afectate de discriminare și deportare, și felul în care austeritatea și distrugerea dezmembrează orașul Trier și viețile celor ce îl populează. Romanul marchează punctul de cotitură din istorie, de la 1945, introducând o nouă generație de personaje. Aceștia sunt copii ce urmează școala împreună, cresc împreună, merg la universitate și se stabilesc în profesiile lor. Povestea arată cum trauma părinților se sprelinge în viețile generației de după război, și se încheie cu o reuniune a acestor foști colegi de școală.
Romanul derivă din multiple resurse istorice și citează figuri culturale și politice proeminente, printre care Kafka, Marx sau Adenauer. Aceste citate demonstrează cum limba în sine devine un repozitoriu al memoriei istorice. Limba este locul ce păstrează trauma și motorul care o perpetuează: prin limbă, trecutul este readus în prezent, și în acest fel, acest cabinet al ororilor se deschide.
“Scriitorii nu acționează, ei rememorează. Dacă rememorarea poate fi privită ca un fel de exercțiu pentru acțiune, acțiunea care saltă în trecut, strucruile trecutului prin actul de a înregistra sau rescrie, atunci am localizat munca mea într-n fel de prezent etern. Germania a avut o memorie culturală foarte intensă și puternic dezvoltată, ceea ce este foarte mistificată. Am senzația că puterea acestei mistificări crește cu distanța istorică față de crimele Germaniei”, a spus autoarea într-un chestionar despre memoria violențelor colective în literatura contemporană, publicat în ziarul fracez Memories en Jeu, in Decembrie 2017.
