Operele radical inovatoare nu prea sunt luate în seamă

„Sunt cel ce n-are și nu vrea nimic”, scrieți în poemul care deschide volumul Mai sincer ca Himalaya (Casa de editură Max Blecher, 2018). Există ceva în vreo parte a lumii în care nimic nu are și nimic nu vrea, cu care vă identificați?
Da, exista prietenul meu, poetul belgian Daniel Fano, ale cărui poeme le-am tradus și publicat în câteva reviste românești (în primul rând în „Poesis internațional”) și împreună cu care, în 2012, am și scris un text în franceză (un fel de cadavres exquis) : „Une amazone sur une balançoire”. Poeticile noastre sunt cumva asemănătoare, puțin ultraiste, puțin anarhiste. Oricum, pun accentul pe legăturile întâmplătoare de texte, sintagme, imagini. El pescuiește mai mult și mai metodic decât mine fragmente din discuțiile de prin cafenele, le amalgamează cu ce-i vine la îndemână (și cu ce-i spun simțurile lui sclipind de cinism) din vasta memorie a computerului său (mii de articole despre toate genurile artei) și scoate cicluri de poeme clocotind și pulsând de o ciudată viață interstițială. Trei mici exemple, scurte ca niște haiku-uri, sunt lămuritoare : 1.Poate răzbunare/ este cel mai bun cuvânt rostit/ când visezi că zăpada/ năvăleşte în lift. 2. N-a ştiut niciodată să danseze tango/ să trişeze la cărţi să fure un avion/ aşadar găseşte că viaţa ar trebui/ să fie mult mai scurtă. 3. Cu mâţa pe umărul/ drept, hotărâ să păstreze/ acelaşi aer enigmatic/ tot timpul cât casa/ arse până-n temelii.

Volumul reflectă realitățile lumii de astăzi, în special pe cele politice. Indiferent de cât de izolat am trăi sau în mijlocul mulțimii, îi putem influența pe unii oameni, putem să ne exprimăm liber, să avem o voce care să conteze. În ce fel v-au influențat situațiile politice de-a lungul timpului scrisul?
Am mai spus că percep lumea politică prea arogantă în presupusa ei atotștiință. Politicul tuturor regimurilor pe care le-am trăit a fost și este unul violent, virulent, virusat (ca să nu uzăm decât de litera V a alfabetului ororilor). Vedeți, l-am și trecut în cuvinte. Arta scrisului este și profilactică. Dar partea creatoare a ființei mele, subconștientul în primul rând, primește uneori provocarea ororilor și ordurilor și o transformă în poeme de forță (între revoltă, ironie, cinism și absurd).

Revoltele apar și se manifestă și în felul în care fiecare are o relație cu o religie sau alta. Dvs. scrieți „a fi altfel, adevărata religie”.
Da. Adevărata religie este umilința și demnitatea acceptării că dincolo de revolta pașnică, a cuvintelor, revolta nebelicoasă, gandiană, nu se mai află decât viața ta personală, cu minusculele ei frumuseți zilnice, cu minutele ei de încântare în cadrul marii naturi care, încă, ne mai ține în brațe, dar care e și ea pe sfârșite.

Recent, vi s-a acordat și vi s-a retras Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Omnia. De-a lungul timpului volumele dvs. au fost premiate în țară și străinătate.
Nu mai e nimic de spus. E un episod peste care am trecut. Îmi văd mai departe de creația literară și de cea plastică. Lucrez și imaginez cărți și expoziții.

În filmul documentar Poate că asta e fericirea, spuneți și „că stați multora în gât”.
Versul acesta se datorează mai mult rimei. Nu cred că stau în gât nimănui. Cred că mai aproape de adevăr este sintagma desprinsă dintr-un poem de-al meu: „sunt tot atât de oarecare ca un fir de praf”. În perspectiva timpului, și în special a vremurilor ce năvălesc abrupt peste omenire (globalizarea, noua cursă a înarmărilor nucleare, etc), nici un artist nu poate aspira la mai mult. Nu am decât orgoliul de a scrie foarte bine. Pentru sufletul meu, al câtorva critici, al unor prieteni, al vreunor tineri începători în ale scrisului: adică o mână de oameni. Scriu ca să nu m-apuce disperarea. Scriu pentru că îmi vin texte în somn. Scriu cu conștiința că nu-s bun de altceva. Tot de aceea pictez ori imaginez (uneori chiar construiesc) obiecte tridimensionale – unele suprarealiste, altele, cele ce vor veni, mai curând hiperrealiste.

Ați participat, de asemenea, la numeroase festivaluri internaționale, dacă ne amintim de lecturile de la Passa Porta, Casa Internaţională de Literatură din Bruxelles (2008), Festivalul Internaţional de Literatură Berlin, secţiunea „Literaturile lumii” (2011), „Salon du Livre” de la Paris (2013) sau de traducerile din opera dvs., care au fost publicate în Franţa, Belgia, Olanda, Austria, Rusia, Macedonia etc. Unde vi s-a părut că publicul rezonează cel mai bine cu textele dvs.?
E ciudat, dar poate nu într-atât cât pare la prima vedere. Acolo unde întâlnirile cu publicul au fost bine organizate, acolo unde există o astfel de tradiție de lecturi în public, acolo unde municipalitatea ori sponsorii pun la dispoziție sume importante pentru a se face publicitate, etc, acolo publicul (chiar plătitor de bilet) este tentat să fie receptiv. Mai pe scurt, ai un public așa cum l-ai crescut. L-ai crescut prost, i-ai dat numai surogate, ori și mai rău, lucruri amestecate (azi bune, mâine rele), îl rătutești de tot, îl „bagi în ceață” și-l vezi că pleacă bodogănind și fugind la mall să se regaleze cu tot ce îi dictează prostul lui gust.
Așa că marile festivaluri, cu decenii de activitate și cu un excelent manageriat (n-am fost decât la două dintre ele: Struga și Rotterdam) asigură în general o bună receptare a poeziei. Sunt și unele mici întâlniri cu tradiție, de exemplu la Lyon, unde există un splendid local central și un public specializat (manifestarea denumită «Parole ambulante» unde vin artiști din toate branșele, studenți așijderea, intelectuali de diferite categorii). O notă aparte face Text’Avril, festival funcționând ca un târg de texte teatrale moderne de la Saran (Franța), și el cu tradiție, desfășurat în localul unui teatru amenajat în catedrala cea mare a orașului (Théâtre de la Tête Noire) și care prezintă circa 10 reprezentații-lectură (un fel de prime repetiții, cu decoruri minime, cu muzică etc) asigurate de teatre profesioniste (teatrele care au bani achiziționează piesa care le place). După spectacole există discuții cu autorii pieselor, cu actorii și regizorul spectacolului, cu critici teatrali, cu voci din public (public plătitor), mici gustări oferite la bărulețul teatrului etc.

Mai există astăzi o anumită sinceritate, se recunoaște valoarea unei opere, cum sunt intelectualii de astăzi față de cei de odinioară?
La noi, și înainte și azi operele radical inovatoare nu prea sunt luate în seamă. Se mimează o recunoaștere de ochii lumii. E vorba și de destin. MHS (Mircea Horia Simionescu) a picat la țanc cu dicționarele lui ingenioase: comunismul nu mai văzuse așa ceva. În schimb, economia de tarabă a prezentului, cu corolarul ei literar: vandabilitatea cu orice preț, n-are ce face cu texte de graniță, care mizează mult pe sensibilitatea și imaginația lectorului. Pe lângă buldozerele bestseller-urilor, cu zgomotul lor agresiv, străzile mele bucureștene, istoriile lor parodice și apocrife par niște biete titireze care se-nvârt fără nici un folos pentru nimeni. Nici măcar un zgomot ca lumea nu pot produce, abia un biet sfârâit. De la sfârâit la sfârâiac (peiorativ colocvial) mai e un pas. Se pare că am venit prea târziu și par a fi cumva în plus. În afară de unul sau doi critici nimeni nu vrea să ia în serios demersul meu romanesc. Preferă să vorbească de poetul Abăluță. Bine și-așa! Bine că nu mă retrogradează până la arhitect, că acela, o spun cu inima curată, chiar că n-a făcut nici o brânză în breaslă.