Când ești sărac, toate se complică: Hans Fallada

Realismul lui Fallada face același lucru, te suge înăuntru; după o repriză de lectură te trezești că nu-ți simți un picior – cum ai putut sta atât de rău?

S-a făcut răcoare sau mi se pare?

E un efect dezarmant, obținut de autor în urma unui apel autentic la context – Germania, 1930.

Tonul, pe de-o parte implicat și sentimental, pe de altă parte intransigent, deși se opune eticii ultra-defectuoase și prea ușor digerate a vremurilor, lasă totodată întredeschisă portița pentru o interpretare fatalistă a motivelor pentru care lucrurile o luaseră deja la vale, deși nemții se așteptau la progres.

Aici contează arta lui Fallada, în pendularea vibrantă înspre și dinspre deznădejde. Ca cititor, ești acolo, în cartierele muncitorești, cu ei, oamenii anonimi despre care se vorbește – confuzi, fragili, simpatizanți comuniști sau naziști înflăcărați.

Îți amintești doar, și tu ai avut de ales între Ion Iliescu și Vadim...

- Firma îți susține viața privată, domnule! Pe primul loc vine firma, apoi încă o dată firma, pe locul trei firma și apoi poți să faci ce dorești. Trăiești datorită nouă, te-am eliberat de grijile privind asigurarea vieții dumitale, înțelege asta! (Și acum ce facem, micuțule, p. 308)



- Dacă am gândi toți ca dumneata, tinere domn, atunci am putea să muncim în lanțuri pentru domnii patroni și să cântăm un psalm pentru fiecare bucățică de pâine. Dumneata ești încă tânăr, mai ai multe în față, o să vezi cât de departe o să ajungi cu lingușeala. (p. 82)

Lucrurile acelea de demult se întâmplă în continuare, trebuie doar să intri pe net când te-ntorci în încăperea din care ai fost sustras.

Calamitățile prezentate la știri au același efect; veștile nu neapărat proaste, cât neașteptate, care te prind așezat pe jumătate de scaun. În general, schimbările fruste de macaz operate cine-știe-cum în realitatea ce părea din titan. Cu fiecare schimbare de paradigmă, o felie întreagă din societate rămâne pe dinafară, fără felie.

Au trecut aproape o sută de ani de când s-a nevoit neamțul să ne povestească ce-a văzut, generații întregi s-au chinuit sub dictaturi, și, în multe privințe, degeaba; am rămas la fel de blegi, ne suflă vântul ca pe frunze și ne înghesuie în aceleași colțuri umede și reci ale istoriei.

- E adevărat că oamenii ca noi trebuie să se teamă întotdeauna și că de fapt e o minune că de o perioadă ne merge bine. Și că oricând se poate întâmpla ceva în fața căruia ești lipsit de apărare, și că trebuie să te minunezi că nu se întâmplă în fiecare zi. (p. 292)

Există un soi anume de femei care, atunci când Mielușica întreabă de o cameră mobilată cu acces la bucătărie, se uită drept la burta ei: „Nu, doar nu sunteți însărcinată? Știți ceva, nu, dacă vrem să auzim copii urlând, atunci îi ascultăm pe-ai noștri. (p. 183)

În fine, cunoșteam, din Fiecare moare singur, despre care am scris aici, forța nevrotică a acestui gen de narațiune, și mărturisesc că m-am apucat să citesc Și acum ce facem, micuțule? cu o senzație de neliniște, cu garda sus, pregătit să fiu măturat de o dramă atomică, pusă în act rapid. Dar, deși romanul transpiră încă de la început un aer precipitat, atmosfera e bună, Fallada te invită să-i cunoști pe foarte tinerii protagoniști, care află că așteaptă un copil și, fără prea multe opțiuni, se chinuie să se așeze, să amenajeze un cămin pentru noua familie.

În afară de repetatele deziluzii locative și de salariile insuficiente, ținute în șah de șomajul care împânzise țara, speranța în bunul mers al lucrurilor este întreținută de responsabilitatea pe care tinerii o arată față de viitorul lor copil, care generează o nouă ficțiune, cum că acesta nu trebuie să vină pe lume și să-i găsească nefericiți.

O, tu, față sărmană, măruntă, umilă, asta e șansa ta, n-o să mai poți spune vreodată că ai fost întotdeauna mărunt, și tu ai fost rege! (p. 289)

Însă naratorul are grijă să apese butoanele anxiogene curând după ce te instalezi confortabil. Prelung, repetat, pe alocuri strident. Stridență pe care am întâlnit-o recent la Thomas Bernhard, autor la fel de mare, adâncit poate și mai mult în cutele psihopatologiei – primul său roman, inegal ca scriitură, și totuși cu vârfuri aproape de nesuportat, mai înalte decât vârfurile din Capodoperă, pare ieșit din aceeași matriță.

Atât Bernhard, cât și Fallada, și-au început carierele ca super-eroii, ca mutanții care încă nu știu să-și calibreze super-puterile, loviturile.

În literatură, la fel ca-n auto-apărare, atunci când ești nevoit s-o pui în practică, cu o mână dai, cu cealaltă te duci după cititor, să nu dea cu capul de bordură. Lucrul ăsta se învață. Ambii l-au învățat în cărțile ulterioare, care stau mărturie.

Aici e tribunalul penal și acolo sunt celulele. Poate că în spatele ferestrelor zăbrelite, întunecate se află oameni care se chinuiesc și ei, ar trebui să știm toate astea, poate că așa viața ni s-ar părea mai ușoară, dar nu știm nimic. (p. 224)

- Așa sunt femeile, domnule Pinneberg. Dumneata ești tânăr, încă nu știi nimic despre asta. De când ești căsătorit?

- De mai bine de patru săptămâni. Încă socotești în săptămâni. O să fii un soț bun, se vede. Nu trebuie să-ți fie rușine că rogi pe cineva pentru un lucru, nu-i nimic rău în asta. Numai să fiți drăguți unulcu altul. Să fii mereu drăguț cu soția dumitale. Să te gândești mereu că e numai o femeie și nu are minte. Îmi pare rău, domnule Pinneberg. (p. 110)

Recomand cu căldură acest roman re-editat de Polirom într-o traducere foarte frumoasă de Mircea Dragoman, pe care o poți intui fie și numai din titlu – dacă în 1943, când a fost prima oară tradus la noi (G. C. Nicolescu, Publicom), i s-a zis, în tot cu vremurile, Și acum… încotro?, iar în 1965 (Suzi Hirsch, Editura pentru Literatură Universală, prefață de Romul Munteanu), Încotro, omule?, nu ne rămâne decât să sperăm că zeama politică actuală va ști să răspundă întrebării Și acum ce facem, micuțule? mai bine decât au făcut-o generalul Antonescu și tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Las mai jos încă două fragmente care vorbesc de la sine despre actualitatea dureroasă a acestui roman:

- Bani, spune calm Jachmann. Asta le place oamenilor să vadă. (p. 288)

Și, brusc, Pinneberg pricepe totul, în legătură cu polițistul, cu oamenii ăștia ordonați, cu vitrina asta, pricepe că acum se află în afară, că nu mai aparține acestei lumi, că e alungat pe bună dreptate: alunecase, se scufundase, era terminat. Ordine și curățenie: fuseseră odată. Muncă și o pâine sigură: fuseseră odată. Avansare și speranță: fuseseră odată. Sărăcia nu înseamnă numai mizerie, sărăcia e și o vină, sărăcia e și o pată, sărăcia înseamnă suspiciune. (p. 351)