|© Oleg Yakovlev
Există o fractură identitară în majoritatea est-europenilor care au optat să își părăsească țările de baștină și să își construiască o viață nouă în Germania. Ceea ce numim astăzi relocare, și ceea ce numeam mai demult auto exil, este, în realitate, același proces de migrație pe care planeta l-a avut de mii de ani.
Procesul de adopție într-o țară diferită de cea în care ne-am născut este unul al extremelor. Relocarea este direct contextualizată în situația economică, culturală și personală pe care emigranții o traversează. Trăind în Berlin ca o est-europeană (
etichetă de care nu am fost niciodată conștientă până când nu m-am mut pentru ultimii trei ani, și încercând să îmi formez o viață acolo experimentând deopotrivă fascinația și brutalismul acestui spațiu geographic suspendat între două țări, m-a făcut să meditez la existența unui fel de zid al Berlinului în fiecare om care a ales să își mute viața într-o altă țară.
În comunitatea de expați, suntem legați de alegeri similare. Mulți dintre noi ne-am mutat pentru muncă, pentru dragoste, sau pentru o idee, dacă nu pentru toate deodată. Eu m-am mutat pentru ca
nu m-am simțit niciodată mai liberă decât în Berlin (David Bowie), și, cu toate acestea, nu am văzut niciodată mai mulți oameni plângând liber pe stradă ca în Berlin. În contextul emigrării și condiției de
cetățean al lumii, între granițe, am văzut multe sisteme vechi de gândire prăbușindu-se și multe nevoi personale alterându-se, traversând numeroase încercări ce includ sărăcia, depresia și fluctuația situației personale generale, care mi-au validat nevoia de auto-explorare și mi-au rafinat experiența de a crea literatură care conectează, transformă și vindecă.
Am trăit în Berlin timp de trei ani. Când m-am mutat prima dată, nu eram foarte stabilă. Am crezut că această sezanție avea de-a face cu faptul că mă aflam într-un loc nou, dar îmi lipsea o anume împământenire, și asta m-a făcut pasibilă de a mă îndoi cu vântul. Asemenea multor celor ce se mută aici, eram detașată de mine însămi și cumva, pierdută în vânt. Așa că am căutat un sens în moduri în care mulți caută sensul vieții: am muncit prea mult, m-am izolat sau am petrecut peste măsură.
Berlinul împinge limite. Spațiul respirabil și explorarea excesivă pot fi o decepție cu caracter aproape claustrofobic. Așteptările sociale și culturale te pot ademeni cu ușurință într-o realitate sintetică, sau te pot aliena la fel de rapid. Este o provocare mare, pentru oricine. Această provocare, combinată cu o stare interioară fragilizată de schimbare, poate fi neiertătoare. Cu toate acestea, chiar și într-un oraș ca Berlinul, mare parte din această presiune vine din promisiunile, din condiționările pe care ni le facem privind ceea ce este așteptat de la noi. E posibil să îți creezi propriul spațiu vital, propria bulă, să îți găsești calea, și să ai o viață armonioasă, însă nu este facil.
Natura interioară a orașului impune bariere puternice. Impune să respingi așteptări exterioare și să îți iei timp pentru propria dezvoltare interioară, să prețuiești obiceiuri și momente care îți îmbunătățesc latura emoțională. Dar acesta nu e felul intrinsec de a fi aici. Și asta se adaugă la ăncă un strat de rezistență la recuperare.
Realitatea este că Berlinul are
multiple realități. Și, dacă îl lași, îți poate fi cel mai bun profesor.
Pentru un scriitor în căutarea de noi paradigme, viața într-un oraș ca Berlinul poate însemna explorarea acestei fractura identitară dintre românii ce s-au relocat în Germania, în contextul economic, ideologic și cultural al vieții dintre estul și vestul propriei decizii de emigrare. Mulți căutăm moduri de a dărâma zidul interior etiologic, însă, adevărata provocare poate fi doar să desenăm o ușă în zid, și să o deschidem.
