La fel ca mai toate cărţile anterioare ale scriitoarei (faţă de care, însă, are evidentă autonomie, putînd fi citită atît ca piesă de sine stătătoare, cît şi ca o sinteză subtilă şi durabilă), şi aceasta lucrează cu tema feminităţii, iar, prin intermediul ei, angajează un torent de istorie românească recentă. Accentul se mută aici de pe neiubirea istovitoare resimţită de femeie (care, în lipsa sentimentului, se consideră abandonată, menită unei vieţi pustii) la neiubirea şi părăsirea de patrie, de la – în termenii Letiţiei – mal aimée la mal du pays.
Cu un trecut atît de greu şi de neclar, cu un prezent atît de confuz şi de convulsiv, mai are România un viitor? Iată întrebarea teribilă pe care, prin mijlocirea unor biografii narative impecabil conduse, romanul de faţă o avansează.” (Sanda Cordoş)
Citiți mai jos un fragment din romanul care i-a adus Gabrielei Adameșteanu la sfârșitul anului trecut Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei.
FONTANA DI TREVI
„E cutremur, daţi-vă repede jos! Mai repede, mai repede! E cutremur, n-auziţi?! Am şi eu familia mea! Jos, jos! Mişcaţi-vă odată!“
Șoferul a oprit, doar un minut, în faţa Palatului Cotroceni și, cu autobuzul golit, a pornit în trombă. Durerea îmi dispăruse, înlocuită de o năuceală ciudată. Visam, desigur, că mărşăluiesc pe străzi întunecate, în mijlocul unei mulţimi disperate, şi că la Academia Militară am reuşit să mă caţăr pe scara unui alt autobuz, care n-a mai oprit decât în dreptul magazinului Eva.
Bulevardul Magheru s-a deschis brusc, o imensă gură ştirbă, mă înecau cenuşa şi molozul cu miros de ars. Un decor de teatru, luminat doar de un cer brusc înstelat: erau stinse toate luminile. Un praf dens fumega până la Universitate și, în locul blocurilor interbelice, Casata, Grădiniţa, Scala, cu apartamente, până acum o jumătate de oră, luxoase, locuite de oameni cu situație și bani, se înălţau movile cenuşii, uriaşe. Din ele ieşeau sârme înnegrite, grinzi, pereţi indecent de goi. De un balcon, rămas cine ştie cum întreg, atârnau două păpuşi de cârpă strivite, care, până acum o oră doar, fuseseră doi oameni vii, îngroziţi: în panica lor, se refugiaseră acolo unde îi aștepta moartea. Aveam să aflu că erau doi profesori de la facultate, colegi cu Petru.
Înaintam prin praful dens care albise aerul nopţii şi plutea peste centrul neluminat. Stelele, mărite dintr-odată, licăreau ameninţător. Străzile debordau, femei cu copii în braţe, bărbaţi cărând geamantane, sacoşe, lăzi, cutii. Cordoanele de soldaţi din jurul blocurilor dărâmate îi tot împingeau pe cei ce încercau, cu ochii lacomi și îngroziţi, să fie cât mai aproape de locul dezastrului: se dădeau înapoi şi pe urmă reveneau, o masă elastică. Pe dărâmături fluturau stofe sfâşiate, zburau hârtii, luminile fugare cădeau peste câte un rest de dulap, peste colţul unei băi, în intimitatea sfârtecată a apartamentelor. Mâini ieşeau, ţepene, din ruine, un strigăt de ajutor şi după moarte. Taxiurile treceau, glonţ, supraîncărcate, autobuzele umblau brambura, pe trasee întâmplătoare, prin oraşul plin de oameni derutaţi.
Dar, ca într-o instalaţie cu ecrane nenumărate, îmi rulau mai departe, prin fața ochilor minții, imagini, fără suită, de la întâlnirea cu Sorin. Încă mă mai chinuiam să înțeleg ceea ce nu eram în stare să accept: că își dorise o viață fără mine. Cu cine mai puteam vorbi de-atunci înainte, când, ani de zile, fusese singurul meu interlocutor? Intrasem în sevraj.
***
La un moment dat am reuşit să mă caţăr, cu picioarele tremurând, pe scara unui autobuz, care abia se mişca, scârțâind din toate încheieturile. Am sărit din mers la Cheiul Dâmboviţei, sperând să-mi declanşez avortul, dar n-am reuşit decât să-mi fac o entorsă la glezna stângă. La călcâiul drept, pantoful mă rosese până la sânge. M-am târât până la Uranus, spre grămada de oameni rezemaţi de zidul alb, pe trotuarul din faţa Arhivelor Statului. Se gospodăreau să petreacă noaptea afară, unii aprinseseră un foc să frigă pe el carnea: gazele erau oprite în tot orașul. Vecinul de la etaj care ne ciocănea, nervos, în calorifer atunci când Petru bătea la maşină s-a repezit înaintea mea, grijuliu, să nu cumva să urc în apartament, scara este nesigură și uşa blocată! Dar cu mine ce-i, n-am nicio rudă, nicio prietenă la care să înnoptez? Părea să ştie că Petru este plecat, dar nu și că eu mi-l scosesem din minte.
La cine aş putea să merg? m-am întrebat, încălzindu-mi mâinile la focul lângă care mă ghemuisem. I-am ales pe Morari, fiindcă locuința lor era cea mai apropiată de Uranus. Aș fi putut să mă duc la alți prieteni, care, atunci când se va afla că Petru rămăsese, aveau să mă scoată din agenda lor, ca să nu fie bănuiți că au legături cu familia unui fugit.
Oare doar din întâmplare ne apropiem de oamenii care, în viitor, vor fi alături de noi la greu ori e mâna nevăzută a destinului care dictează întâlnirile dintr-o viaţă? Când îmi trec prin minte astfel de întrebări, le dau la o parte, o să mă gândesc la asta când o să am timp, îmi spun. Numai că timpul acela nu mi-l găsesc niciodată și rămân cu senzația, stăruitoare ca aroma, în cerul gurii, a unui fruct exotic, că, dacă mi-aș bate capul un pic, aș găsi răspunsul.
Trecuse de miezul nopţii când am ajuns, șchiopătând, istovită, în Aleea Teilor. În faţa blocului A1 stăteau, zgribuliți, pâlcuri de oameni: era o noapte rece, de început de martie. Imediat ce se terminase zgâlțâiala pământului, țâșniseră afară, îmbrăcați cu ce le căzuse în mână, și acum îndurau frigul de teama replicilor. Printre ei şi Morarii, cu Claudia în braţe. Într-un târziu, Aurelian a reuşit s-o convingă pe Sultana să intre înăuntru. Am rămas uluită, descoperind că în apartamentul lor totul era intact: se spărseseră doar câteva farfurii şi o lampă care, balansându-se, se izbise de perete.
De oboseală, nu mai simţeam nici durerea despărţirii de Sorin, nici pe cea a călcâiului însângerat. M-am pansat, mi-am pus o compresă pe glezna umflată și am adormit, îmbrăcată, pe canapeaua din sufragerie.
***
În apartamentul din Uranus am ajuns doar a doua zi, cu Trabantul lui Aurelian, și am urcat cu inima strânsă scara, care părea totuși întreagă. Biblioteca lui Petru căzuse peste birou. Peretele dinspre stradă crăpase și, printre cărămizile deplasate, se vedeau zidul alb, misterios al Arhivelor Statului şi tramvaiele 3 şi 8 care, cu traseul normalizat, coborau panta şi luau cotul spre Izvor.
„Bine că n-ai fost acasă ieri, la 9:20! Biblioteca te-ar fi făcut terci! Sau rămâneai blocată în casă şi ai fi înnebunit de frică, mai ales că telefoanele n-au mers toată noaptea. De ce plângi ca proasta, nu vezi din ce ai scăpat!? Stai la noi până se întoarce Petru! Nu-ţi fie frică, are să se întoarcă, are el păcatele lui, dar la tine ține, sunt sigur“, m-a strâns Aurelian de umăr.
Nu-i puteam spune că, de când mă trezisem şi-mi aşteptasem, răbdătoare, rândul să intru la baie, nu-mi doream decât să mă întorc în Militari, la staţia Lujerului. Să urc, cu sufletul la gură, scările la blocul amicului Florinel şi să dau de Sorin, care face patul şi spală paharele. Totul să fie ca până acum, iar eu să-i povestesc ce mi s-a mai întâmplat între timp, aşa cum mă obişnuise.
Dar la el acasă nu răspundea nimeni, iar la amicul Florinel n-avea rost să-l caut.
***
Resentimentul nu mă împiedica să vreau să-mi lipesc obrazul de puloverul lui albastru şi totul să fie ca la început. Dar Sorin nu mai purta de mult puloverul ăsta și totul se schimbase, începând cu oraşul.
Albă de praf, Calea Victoriei era dărâmată de la cofetăria Nestor până la fostul magazin Radu, iar locul, deja curăţat, arăta neverosimil, ca o gaură de extracţie într-o gură imensă. Bulumaci mari, grei propteau în stradă zidurile, şi aşa vor rămâne, luni de zile. Table mari, portocalii îngrădeau grămezile de moloz prin care furnici negre şi verzi, pompierii şi soldaţii, scormoneau după supravieţuitori. Când apăreau echipele de salvatori, însoțite de câini, zidul compact de oameni se desfăcea, cu murmure de respect, ca să le facă loc. Îi aşteptau carul Televiziunii, dar şi maşinile Salvării care să-i ducă la Spitalul de Urgenţă, plin de doctori şi studenţi medicinişti voluntari. Mulţimea urmărea săpăturile, dezamăgită că nu vede mai mulți oameni salvaţi sau măcar cadavre. Îşi treceau de la unul la altul numele victimelor celebre, cântăreţi, actori, scriitori, incredibil! Să locuieşti într-un bloc central interbelic păruse un noroc, dar, iată, era de fapt un groaznic ghinion! Pe un perete rămas întreg flutura foaia unui calendar cu data 4 martie. Camioane recuperau mobile lângă clădirile ciuruite, proptite în bulumaci grei. Cozi nesfârşite, voci la telefoanele publice și, mereu, aceeași întrebare strangulată răzbătând din pereţii metalici ai cabinei:
„Ce faceţi? Sunteţi bine cu toţii?“.
***
Aerul rămăsese văros, nici dimineaţa n-avea limpezime. Văros, cu o tentă cenuşie de la molozul care încă mai plutea în aer era şi albul corcoduşilor înfloriţi. Coroanele vişinilor erau vineţii, iar frunzele mici, lucioase băteau în maro. Dar oraşul fierbea de energie. Atunci când devin conştienţi că au trecut pe lângă moarte, oamenii au, pentru scurt timp, sentimentul eternităţii. Iar munca fizică transmite psihicului tulburat senzaţia de eficienţă şi stabilitate. Gospodinele frecau vase, pereţi, mobile, bărbaţii ciocăneau, reparând, cum puteau, stricăciunile cutremurului. Lumânărele erau înfipte cruciş, împreună cu buchete de zambile, lalele pe locurile curăţate, care arătau acum ca nişte mici cimitire: cineva adusese cutii de fier forjat pentru candele. Gătită, cu părul proaspăt coafat, cu flori în mână ca pentru o vizită, o femeie plângea lângă mormântul improvizat: lacrimile îi curgeau, multe, repede, în tăcere, pe obrazul nemişcat.
Accidentul de maşină care mă silise să văd relaţia statornicită a lui Sorin cu Dorina a fost însă atunci mai important pentru mine decât cutremurul care omorâse cel puțin 1.540 de oameni, lăsase 11.000 de răniţi și nenumărate familii sinistrate. Puţin îmi păsa şi că ceea ce îmi creştea în pântec şi mă trimitea să icnesc la toaletă, dimineaţa, trecuse de la stadiul de embrion la cel de făt. Fără proiecţia mentală a unui copil dorit, sarcina este doar un disconfort fizic sau o complicaţie socială.
|© Editura Polirom
