O cameră de rezonanţă

Mina Decu și Paul-Henri Campbell dialoghează de la zeci de km depărtare, poziționându-se față în față, împărtășind cu publicul experiențe și trasee culturale diferite, precum și subiecte care unesc limbajele sau tematicile celor doi scriitori.

Mina Decu

Bio-grafia. Desfac în două cuvântul ăsta, așa cum făceam când eram micuță cu toate cuvintele, încercând să le descifrez, apoi să le internalizez și în final asimilez. La mine, pe lângă experiența biografiei, a vieții personale, în mare parte și trăită personal, a contat foarte mult și experiența bibliografiei, a cărților citite și recitite, răscitite, ele, pentru mine au avut rol de formatori, niște formatori subiectivi, până la urmă, dar care, evident, țineau de subiectivismul meu, pentru că eu eram cea care le sucea si monta în așa fel încât să se muleze pe ce aveam sau credeam eu că am nevoie în diferitele perioade ale vieții mele.
Dar asta e o altă poveste, iar tu mă întrebi altceva. E importantă experiența biografiei în scrisul meu, foarte importantă, el, scrisul, al meu, zic, fiind unul preponderent confesiv, introspectiv, evident și tributar anumitor altor scrisuri, pe care le-am îndrăgit și care transpar în ceea ce scriu eu, dar tributar prin asimilare, nu prin citare sau prin evidență. Cât despre influență, care pe care influențează mai mult, până acum mi-a fost cam clar: biografia a influențat scrisul. De acum încolo, rămâne de văzut, scris și făcut sau vice versa.

Paul-Henri Campbell

Evident că biografia joacă un rol în orice operă. Uneori trăirile şi amintirile unui autor reprezintă teme distincte în opera acestuia, alteori formează doar o cameră de rezonanţă, sau un fundal pentru formarea unor judecăţi, care dau indirect informatii despre operă, sub formă de judecăţi estetice. În ceea ce mă priveşte pe mine personal, e adevărat, am scris un volum de poezie cu titlul „după anestezie” (2017), în care vorbesc despre cum am reuşit să mă descurc cu o malformaţie congenitală la inimă şi cu o viaţă trăită în ritmul unui stimulator cardiac. Vorbim deci despre asigurarea unei existenţe nesatisfăcătoare, datorată unui corp cu probleme. Din cauza tuturor acestor lucruri am trăit vreme îndelungată cu ruşine, de unde şi preferinţa pentru a scrie poezii despre călătorii spaţiale sau despre avionul american Kitty Hawk sau despre Concorde. Nu am vrut să fac explicită biografia în ceea ce scriu, cu toate că, există, cu siguranţă, lucruri ieşite din comun în viaţa mea. Dar, m-am gândit eu, în mod justificat, ar putea avea relevanţă aceste lucruri ieşite din comun şi pentru poezia mea? Ar trebui oare să scriu despre handicapuri, handicapat fizic fiind, despre bărbăţie, bărbat fiind, despre emigrare, emigrant fiind, germano-american fiind? Cred că mai degrabă nu. Punând altfel întrebarea: ar trebui ca vreo temă anume a poeziei să nu fie atât de personală sau asta o impune pur şi simplu limba? Sau – mă întreb mai departe – există poezie, în totalitate înrădăcinată în limbă, care să fetişizeze, din perspectiva acesteia, tot ceea ce „vine înspre limbă”, şi care să cadă în jocuri poetice de limbaj, într-un fel nu chiar atât de lipsite de sens? Este nevoie de ambele. Nu scriu pentru că vreau să fiu relevant în vreo dezbatere asupra handicapului fizic, asupra genului, asupra emigrării, ci pentru că vreau să scriu poezii care să placă altor oameni. Şi cred că apoi vine asta: poate oare cineva să reuşească să scrie poezie pe care publicul să şi-o poată însuşi şi cu care să se simtă satisfăcut?