„Hai să-ți descriu o zi obișnuită din viața mea” – Dmitri Miticov în dialog ...

Dmitri Miticov: Cred că fost o dezamăgire moderată. Oamenii idealizează, nu le-o poți lua în nume de rău. Cînd îți lipsesc informații, completezi de la tine în concordanță cu dorințele și așteptările tale, chiar dacă realitatea e diferită. Probabil și-ar fi dorit ca în spatele numelui să fie un autor mai cunoscut, mai consacrat, pentru că nu voiau altceva decît să-și valideze capitalul de încredere investit.

Bogdan Coșa: Ai observat o diferență în comportamentul lor? Se raportau la tine diferit? Te-a obligat pe tine în vreun fel noua situație?

Dmitri Miticov: Am avut inclusiv un sentiment de vinovăție pînă cînd am realizat că e ceva care spune ceva mai mult despre ceilalți decît despre mine, iar din acel moment am ales să am răbdare, sperînd că timpul va așeza lucrurile.

Probabil inițial s-a făcut o medie între cel pe care îl știau de la debut și avatarul pe care-l citiseră în mediul online. A fost o situație ciudată și probabil încă e, unii mă strigă în continuare Robert, alții Dmitri, iar unii oscilează între cele două și mă amuz cînd îi văd puțin încurcați din cauza asta. Apoi media a fost completată și corectată de cărțile care au urmat și acum sunt suma tuturor acestor lucruri și întîmplări.

B.C.: De unde ideea asta, să-ți asumi un heteronim, să construiești o întreagă biografie basa? Ai vrut s-o iei de la capăt ca scriitor, să-ți pierzi urmele, numele real după un debut nu foarte aplaudat? Te temeai pe undeva că a doua carte, oricât de bună, va fi văzută prin grila celei dintâi?

D.M.: Cred că da, este și ce spui tu. Dar mai e și contextul de atunci: debutasem în 2006 cu Efectul de peliculă cu numele meu real, un debut considerat neconvingător care era de fapt un amestec între tot ce scrisesem pînă atunci și toate influențele autorilor douămiiști pe care-i citisem intens și pe care abia îi descoperisem cam cu un an înainte. Fac o paranteză să spun că, în anii din preajma debutului, scriam din cele mai greșite motive: voiam să fiu acceptat, apreciat, admirat, scriam aproape exclusiv pentru o receptare pozitivă. Eram absolvent de Matematică și lumea scriitorilor mi se părea ceva aproape inaccesibil și destul de intimidant, simțeam că am prea puține cunoștințe pentru a sta printre ei, că n-am citit destul, aveam un complex de inferioritate care amplifica prezența mea discretă și retrasă, trăiam cu senzația că pornesc cu un handicap pe care nu știam dacă-l voi recupera vreodată și probabil de aceea mediul online mi-a oferit spațiul potrivit de a mă desfășura mai dezinvolt, atît din punct de vedere social, cît și literar. Între 2006 si 2010, anul în care am publicat Numele meu e Dmitri, am existat practic doar online, construind acest personaj, Dmitri Miticov. La început a fost ca un joc pe calculator. Să-ți faci o clonă, cum îi ziceam, avea un anumit farmec atunci, pe care nu-l mai are. Apoi libertatea de a mă exprima sub masca anonimatului s-a transferat în scris, unde am putut experimenta fără a avea prejudecăți despre ce ar trebui să fie poezia. Acum, privind în urmă, mi se pare o copilărie și poate o slăbiciune sau chiar lașitate, dar atunci a fost soluția mea de a-mi crea un laborator și pot spune că a fost laboratorul în care m-am format. De asta mi-a plăcut să-i spun cărții Numele meu e Dmitri, pentru că avea valoarea unui certificat de naștere. Biografia basa a venit din admirația mea pentru poeții basarabeni care mi se părea că scriu o literatură diferită, unde vocea unei sensibilități naïve e mai degrabă proaspătă decît arhaică. Era ceea ce înțelegeam eu prin lirism elementar și mă preocupa felul în care vocea contribuie la transferul emoției.

B.C.: Mi-a rămas foarte vie în minte una dintre primele noastre discuții, cum că autorii (poeții români contemporani, în cazul dat) ar avea un soi de coeficient neoficial, care se modifică mereu în funcție de ce scriu, spun, fac, unde scriu, spun, fac etc. Însuși coeficientul lor modifică ceea ce publică, declară etc. Locul întâi ajunge pe locul cinci, apoi urcă o poziție, după care dispare cu totul din clasamentul final, descalificat sau nevoit să abandoneze din motive tehnice, ca la Formula 1. Te-ai văzut și pe tine urcând sau coborând în acest clasament? În ce formă ești acum? Ți-ai mai revizuit teoria?

D.M.: E amuzant acum cînd descrii toată dinamica asta competițională. Cred că vedeam acest coeficient nu neapărat în competiție cu al altora, ci ca pe un reper personal al fiecăruia care e supus variației în timp. Dacă am fi fotbaliști i s-ar spune „valoarea de piață”. Nu era practic o teorie, ci mai curînd o afirmație legată de dinamica receptării aflate în strînsă legătură cu evoluția tipurilor de sensibilitate într-o lume în care unii vedeau multe puncte fixe. Poate era și felul meu de a mă încuraja că listele și ierarhiile sunt supuse revizuirilor. Nu-i ușor să ai un start slab, cei mai mulți renunță la scris, în timp ce pe alții îi ambiționează. E o selecție naturală, probabil. Îmi imaginez că și invers e dificil: să publici o carte excelentă la debut pune presiune pe tine, ai ezitări, îndrăznești mai puțin. Dar toate astea fac parte doar din dantelăria asta a receptării, care pentru mine începe să conteze tot mai puțin pînă cînd va dispărea chiar de tot. Despre mine, cu toată obiectivitatea și lipsa de modestie, pot să spun că m-am văzut urcînd constant, dar asta evident și pentru că am pornit foarte de jos cumva, adică am pornit de undeva de unde nu se putea coborî. Acum singura competiție în care sunt, dacă e să fie una (în sens pozitiv, fără încrîncenare) e cu mine însumi. E important pentru mine să simt evoluția de la o carte la alta, de la un an la altul, pentru că eu nu cred că fac poezie, ci mai degrabă cercetare poetică. Văd poezia așa cum aș vedea o știință care evoluează constant. Cînd încep să scriu un text, am în spate tot ce s-a scris pînă atunci. Preiau poezia din acel punct și o duc mai departe pe o cale aleasă de mine. În știință e la fel, pornești de la toate descoperirile de pînă la tine și încerci să aduci ceva nou, să faci o muncă de cercetare care să împingă domeniul cu un pas mai în față. E firesc în felul ăsta de a vedea lucrurile să-mi doresc mai presus de orice, cînd public o carte, să se simtă o evoluție, poetic vorbind, față de cele anterioare. Ca să revin la întrebare, mă simt într-o formă bună, dar mai am atît de multe de învățat și atîta muncă de depus. Nu cred că mi-am atins punctul maxim, dar simt că nu e departe.


B.C.: Așadar, deși în Numele meu e Dmitri (Paralela 45, 2010) ai lucrat asiduu la povestea aceea, a familiei din Dubăsari, Transnistria, nevoită să emigreze în România, pentru a spori confuzia referitoare la identitatea ta, pariul tău era, de fapt, altul, pe tine te interesa un alt nivel: aveai nevoie de un mediu neutru, de laborator, în care să-ți asculți, cum face adesea personajul tău, nebruiat de nimeni și nimic, propria inimă cu stetoscopul.

D.M.: Da, aveam nevoie de un spațiu lipsit de orice constrîngeri poetice și asta am încercat să fac în Numele meu e Dmitri. Pariul meu, dacă a fost vreunul, a fost de ordin tehnic. Dar apropo de Transnistria, povestea nu a fost una menită să creeze confuzie referitoare la identitate, țin minte că tema politică era foarte importantă pentru mine cînd scriam cartea, am făcut și muncă de documentare cu privire la războiul din Transnistria, doar că neavînd calități de prozator, am integrat tema asta așa cum am putut în construcția cărții care e de fapt o carte de poezie. Dar au rămas în carte inclusiv relatări ale martorilor la acel război cu care am empatizat intens și poate deloc întîmplător. Anul trecut am fost la Tighina și Tiraspol, poate voi ajunge cîndva și la Dubăsari.

Pe mama o cheamă Tatiana. Iată mâinile ei cum ies prin geam și plutesc deasupra câmpurilor, ca două animale bătrâne, umflate. Două morse bolnave, suspendate în aer.
(Numele meu e Dmitri, p. 13)

B.C.: Aici e fanul Gellu Naum, fanul Dan Coman, aș spune. Ce scriitori te mai atrăgeau atunci în asemenea măsură încât le prelungeai opera în poeziile tale?

D.M.: Cel mai mult mă impresionase Aerostat-ul lui Stelian Müller, care cred că era gata cu doi-trei ani înainte de a fi publicat și pe care-l printasem de pe Clubliterar, apoi mă atrăgea nu atît ce scriau autorii basarabeni (mai ales Andrei Gamarț), cît vocea aceea naivă și limpede, căreia simțeam că-i lipsește doar tehnica pentru a fi desăvîrșită, era bineînțeles și Dan Coman pe care l-am admirat tot timpul, la fel ca pe Dan Sociu, pe care l-am considerat întotdeauna cel mai talentat, dar la acel moment influența dominantă n-a fost una literară. A fost, pe de o parte o influență din zona cinematografiei, țin minte că urmărisem aproape toate filmele unor regizori ca Mikhalkov, Gaspar Noe sau Haneke. Dar cea mai puternică influență a fost, de departe, Radiohead. N-aș vrea să-mi explic foarte mult cartea, deși am zis deja că pariul meu a fost unul tehnic: există un capitol a cărui structură copiază fidel structura piesei How to disappear completely, adică felul în care se acumulează treptat instrumentele (în carte, cadrele și informațiile adiacente), ritmul de creare a crescedo-ului, nivelul accelerării și decelerarea din final. Adică am făcut graficul piesei și am vrut să scriu un text care să aibă la bază același grafic. Influența nu înseamnă să prelungești opera altora în ce scrii, ci să integrezi în ce scrii modul în care opera altora a prelucrat fondul tău sensibil care a acceptat-o ca forță dominantă.
B.C.: Cine a venit mai apoi?

D.M.: Au venit foarte multe lucruri într-un timp destul de scurt, de patru-cinci ani. Autori, cărți citite, experiențe personale. Au venit și au rămas, în sensul că au fost asimilate în atelierul și dezvoltarea mea. Unele au rămas poate vizibile în ce scriu, altele insesizabile, deși sunt prezente acolo. Am fost elevul tuturor lecturilor care au însemnat ceva pentru mine: expresivitatea limbajului Angelei Marinescu, inventivitatea comparațiilor lui Dan Coman, exotismul recondiționării lexicale a lui Vlad Moldovan, contorsionismul sintactic al lui Răzvan Țupa, locvacitatea carismatică și inteligentă a lui Ionuț Chiva, structura și construcția textului Dianei Geacăr, expresivitatea dezarmantă prin simplitate a lui George Geacăr, desfășurarea și gradarea tensiunii lui Dan Sociu și dincolo de astea, oricînd, Mircea Ivănescu, citit în porții mici și de oriunde se deschide cartea. Au venit apoi ăștia mai noi și foarte talentați, Alex Văsieș, Vlad Drăgoi, Andrei Dosa, Cosmina Moroșan, cu care nici nu mai știu dacă am devenit prieten sau după ce mi-a plăcut ce au scris. Au fost apoi experiențe esențiale ca atelierul de traducere din Suedia, unde am intrat în contact cu moduri noi de a face poezie, a fost preocuparea mea pentru uncreative writing și pentru conceptualism, să spunem că m-am adus cît de cît la zi cu tendințele și direcțiile din poezie, ajutat și de Anca Bucur, ale cărei performance-uri m-au impresionat întotdeauna și pe care am privit-o mereu ca pe ceva care vine din viitor. În același timp m-am documentat și am cules informații și din alte medii sau domenii din care am considerat că poate fi recuperată poezia. Nu pot să spun că am găsit ceva pe sufletul meu, dar pot să spun că am luat din fiecare cît mi-a trebuit pentru a-mi forma o concepție proprie, o viziune personală sau un mod particular de a intui posibilitățile de dezvoltare a sensibilității și în jurul acestora să îmi derulez textele.

B.C.: Cine te pune în fund, poetic vorbind, la ora actuală?

D.M.: Să știi că de fiecare dată cînd deschid o carte de poezie, de la noi sau de afară, îmi doresc să citesc ceva care să mă dea pe spate. Probabil că în timp am devenit mai greu de impresionat și n-o spun cu aroganță, nici măcar nu ține de domeniul poetic, ci de o degradare inevitabilă pe care o resimt și care se manifestă nu numai prin lipsa de răbdare, ci și lipsă de disponibilitate. Probabil că vine cu vîrsta. Devii mai acru, mai insuportabil, găsești mai greu plăcere în ceva. Mi-e dor să mă impresioneze ceva așa cum m-au impresionat cîndva cărți ca Aerostat, Scrisori din Arcadia, Probleme personale, Frumusețea bărbatului căsătorit, Dicționarul Mara, Vînt potrivit pînă la tare... și atît de multe altele, îmi pare rău că lista e așa de incompletă pentru că surprinde doar ce îmi amintesc în secunda asta. Nici măcar ele nu mai au efectul de atunci cînd le recitesc, dar asta spune mai multe lucruri despre mine decît despre ele. Adică: i-am putea spune evoluție, dar poate nu-i decît uzură. Totuși, cînd vreau să simt acea plăcere unică și imposibil de descris a literaturii, recitesc Salinger. Nu cred că mă pot plictisi vreodată recitind Salinger. Nu cred că voi găsi mai multă poezie în vreo carte decît în Franny și Zooey.

B.C.: Dinamo București, Radiohead, literatură – ce altceva îți mai place pe lumea asta?

D.M.: Îmi place să-l fac pe băiețelul meu de 2 ani, Andrei, să rîdă. Îmi place să-l duc la creșă dimineața cînd suntem amîndoi somnoroși și tăcuți și stăm în trafic și îl simt în spate în scăunelul lui cum privește pe geam celelalte mașini. Îmi place să-mi beau cafeaua la birou cînd ajung. Îmi place SF-ul, îmi place să mă uit la documentare despre Univers, despre spațiu și timp. Îmi plac matematica și fizica, deși deseori nu le înțeleg. Îmi place să alerg și să joc fotbal, dar n-am mai jucat de mult. Îmi place genul ăla de prietenie în care poți sta la masă cu cineva într-o liniște absolută pentru mult timp, fără să se simta cineva obligat să spună ceva.

Când lăcustele săreau pe mine, mă opream. Încercam să prind între degete picioarele lor imense și tari, îndoite. Apropiam mâna cu emoție, orientând umbra în afară și mâna îmi tremura. Apăsam și lăcustele dispăreau. Iată viața, mă gândeam, și-o luam iar la fugă spre nucul gros din livadă. (Numele meu e Dmitri, p. 20)

B.C.: De aici vine titlul celui de-al doilea volum semnat Dmitri Miticov?

D.M.: Da, în mare măsură. E un refren din Numele meu e Dmitri care s-a potrivit ca titlu pentru Dmitri: uite viața. Doar că a căpătat niște semnificații noi. Ții minte că am stat foarte mult să mă gîndesc la un titlu și am rulat foarte multe variante. Cînd am hotărît ca titlul să rămînă Dmitri: uite viața, nu mă simțeam pe deplin împăcat cu decizia, însă acum, gîndindu-mă mai bine și avînd o imagine completă care conține și ce a urmat, cred că nici nu se putea o alegere mai potrivită. Cu atît mai mult cu cît e o carte care vorbește despre moartea tatălui meu, deși tema cărții nu e moartea, ci mecanismul psihologic și emoțional al orfanului.


B.C.: Cum a fost întoarcerea la poeme în versuri? Întreb pentru că Dmitri: uite viața (Casa de editură Max Blecher, 2013) putea să apară la fel de bine în proză, ca Numele meu e Dmitri; pentru că ești considerat un poet hiperlucid, care lasă de înțeles în textele sale că preferă logica intuiției și afectelor, și mi se pare că de aici te înfrupți, din voluptatea structurilor.

D.M.: Nu a fost o reîntoarcere dificilă și nici măcar o reîntoarcere propriu-zisă. Numele meu e Dmitri a existat mai întîi în forma ei de carte de poeme în versuri. Doar că aveam și niste texte în proză la care țineam și nu puteam împăca formele, mi se părea și nepotrivit să alternez fragmente în versuri cu fragmente în proză, așa că într-o zi m-am hotărît să transform toate poeziile în poeme în proză. Apoi Dmitri: uite viața e o carte care a fost scrisă în mare parte în paralel cu Numele meu e Dmitri, cam în același laborator. Tatăl meu a murit în 2006, iar cartea a apărut în 2012. Poate de aia sunt considerat hiperlucid, că las mereu medii diverse (timpul, de data asta) să se interpună între emoția evenimentului și reconstituirea ei poetică.

Care este rolul afectivității în viața psihică?
(Dmitri: uite viața, p. 9)

B.C.: Care e?

D.M.: Unul esențial. În ciuda faptului că mi se spune că sunt hiperlucid, așa cum spui și tu mai sus, sunt de fapt un sentimental. Cîteodată excesiv de sentimental, în sensul cel mai negativ. Rolul afectivității în viața psihică este unul de calibrare, ca și rolul rațiunii. Afectivitatea e un fel de hormon al psihicului.

B.C.: Tot în Dmitri: uite viața găsim un poem intitulat Nu am fost niciodată prea fericit. Cercetătorii britanici zic că majoritatea oamenilor, bogați, săraci, bolnavi sau nu, trăiesc aproximativ la fel de multe momente de fericire și de nefericire în timpul vieții. Ai nimerit tu la capătul negativ al spectrului sau ești reprezentativ, semn că majoritatea oamenilor nu au fost niciodată prea fericiți?

D.M.: E un context mai amplu în care apare versul ăsta acolo, dar are alt sens, unul legat de copilărie, nu aș vrea să se înțeleagă că mă plîng de ceva, Doamne ferește. Mă consider un om fericit care are tot ce și-ar putea dori. Am trecut și prin momente mai grele în care am pus semne de întrebare la fiecare pas, dar acum nu cred că-mi lipsește ceva, mă simt protejat și iubit și răsfățat, deci totul este în regulă.

B.C.: E drept, Nu am fost niciodată prea fericit departe de strada Radu Popescu, zice versul tău citat onest, în întregime. Casa părintească și perioada copilăriei sunt spațiul x timpul posibilității fericirii, onorate în toate volumele tale. Ridică o copilărie reușită ștacheta foarte sus pentru adultul care, încet-încet, se dezmeticește din ea? Cum a fost trecerea asta pentru tine? Ce te-a dezamăgit? Ce nu s-a confirmat? Există „regrete”?

D.M.: Există convingerea mea că partea pe care o numim copilărie își pune amprenta pe tot ce ne definește ca adulți și nu o spun doar în sens psihologic așa cum citim în cărțile de specialitate unde s-a convenit deja asta probabil. Nu gîndesc în termenii ăștia de a pune o ștachetă prea sus, ci mai degrabă văd copilăria ca pe adevărata noastră structură, acea viață cînd oamenii își permit să fie concentrați pe ce contează cu adevărat, cînd poți fi fericit atît de ușor, cînd tot ce faci, faci pentru sufletul tău. Înainte să i se schimbe numele în Radu Popescu, strada mea se numea strada Fluturilor. Cu denumirea asta am prins-o eu în copilăria mea. E o stradă din micro 4, Tîrgoviște și da, e spațiul copilăriei mele (nu singurul, mai erau parcarea și terenul din spatele blocului). Sigur că am fost fericit de multe ori și în adultețe, sigur că am cunoscut împlinirea și că mă consider un om norocos, dar genul ăla de fericire, lumina aia – nu le-am mai întîlnit. Cred că moartea tatălui meu a fost evenimentul care m-a făcut să mă întorc constant la copilărie ca la un teritoriu pierdut și să o idealizez și să-i acord cea mai mare atenție.

B.C.: Care-i partea bună a adulteții? Există una? Îți poți aduce aminte un moment în care ai fost foarte fericit, chiar dacă departe de strada Radu Popescu?

D.M.: Momentan retrăiesc copilăria alături de băiețelul meu, Andrei. Cred că asta e partea bună a adulteții, că avem ocazia să ne întoarcem la copilărie odată cu copiii noștri. Alfel ce parte bună să mai fie cînd îți petreci la muncă cu niște cvasi-necunoscuți mai mult timp decît cu familia, cînd faci profit zilnic pentru bancă și pentru client, dar ești dispensabil în orice moment pentru oricare dintre ei, te lasă fizicul și psihicul, nu mai ai răbdare pentru nimic, te impresionează tot mai puține lucruri, devii ursuz, uiți să zîmbești sau să te bucuri de lucrurile simple.

În ultima dimineață, înainte de a duce mortul la groapă,
i-am spus mamei că de trei zile un arici îmi crește
în inimă, se foiește, se agită și pufăie.
Se răsucește și crește întruna.

Mama s-a uitat la mine îngrijorată, gata să plângă.
Mi-a făcut jocul – a pipăit să se convingă,
după ce-i spusesem că el pornește
singur și se plimbă prin corp.

Mama mi-a spus să stau liniștit, că nu e nimic, mi se pare.
Dar eu l-am văzut în acea dimineață, mai limpede
ca oricând, cum se desface în iarbă. Cum
fuge și își înfige gheruțele

în pământ. L-am văzut cum scutură trifoiul, ridicând în aer
picături de rouă argintii care strălucesc în lumină.
Va ajunge la cultura de vinete și cartofi, va căuta
insecte și viermișori, scuturându-și capul.

Va împinge cu boticul umed, iar eu îi voi simți aerul cald.
Va scurma în țărână ca o cârtiță, unde rădăcinile și bulbii
împing în țesuturi. Va găsi o ieșire și, până să apuc
să mă mișc, se va rostogoli pe covor.

Nu e nimic, a zis mama, dar în nopțile următoare, când
somnul lasă mâna moale pe marginea patului,
am văzut ariciul trecând printre noi,
furișându-se prin deschizături.

Și eu în urma lui, neîncetat, cu lanterna,
îndoit de mijloc să cercetez colțurile
cele mai întunecate. Hotărât
să-l omor.
(Dmitri: uite viața, p. 22)

B.C.: Așadar, l-ai omorât? Ăsta e momentul în care Dmitri devine genul cinic?

D.M.: Nu cred că am omorît ceva din sufletul meu de-a lungul timpului sau pentru a trece de la o carte la alta. Deși cărțile sunt diferite, toate au în comun faptul că sufletul meu e acolo. Se schimbă doar manifestările expresivității. Cinismul din Dmitri: genul cinic nu este o reacție la cărțile anterioare sau o ruptură de ele, ci expresia aceleiași sensibilități, dar la altă vîrstă. Deci nu, nu l-am omorît pînă la urmă.

Nu să te descurajez, dar spune-mi ceva mai trist
decât un club de karaoke.
(Dmitri: genul cinic, p.40)

B.C.: Bănuiesc că, între timp, ai mai găsit lucruri...

D.M.: Da, găsesc lucruri triste în fiecare zi, lucrez practic în mediul corporatist. Mă duc la petreceri, de exemplu…

Când te-ai simțit rău ultima dată, de exemplu
acum.
(Dmitri: genul cinic, p. 16)

B.C.: Dmitri: genul cinic (Cartea Românească, 2015) e o carte foarte citabilă; uneori trece drept pontoasă. Nu te tulbură asta?

D.M.: Nu mă (mai) tulbură nimic care vine din zona receptării sau a interpretărilor, sigur că tot timpul am fost interesat de felul în care citește altcineva ceea ce scriu și am cerut păreri încă în faza de manuscris și nu doar pentru cartea asta. Și am luat părerile în serios și le-am trecut prin filtrul personal. Dar cel mai mare cîștig care a venit de-a lungul timpului a fost să am încredere în mine. Să pot să fac cum consider eu, chiar și în ciuda unor păreri contrare, dacă cred foarte mult în acel lucru. În plus, alt cîștig este că după ce public o carte, e tot mai puțin important pentru mine ce se spune despre ea. Cred că e un mod sănătos de a gîndi din care scrisul meu a avut de cîștigat.

B.C.: Mă întorc la ceva ce-am vorbit la început. Aș vrea să nuanțezi un pic: cum vezi ca poet chestia asta, că ești absolvent de Matematică într-o mare de absolvenți de Litere. Ce e, în final? Avantaj? Handicap? N-are relevanță?

D.M.: Sunt un absolvent de Matematică și lucrez la bancă, da. Aș spune că am trecut prin toate fazele enumerate de tine și că fazele astea au fost mai mult determinate de aspecte strict subiective decît de raportarea celorlalți la mine. La început a fost un dezavantaj, pentru că simțeam că am destul de puține lucruri în comun cu oamenii din lumea literară în care intram. Aveam tot timpul o reținere pe care o mai am și acum într-o oarecare măsură care venea din faptul că nu mă simțeam unul de-al lor (dar asta mi se întîmpla și între matematicieni de exemplu sau între oamenii de la bancă). Atunci cînd ești în două lumi cu cîte o jumătate din ființa ta, nu-i aparții nici uneia, de fapt. Apoi am realizat că este un avantaj, pentru că vin din afara literaturii și asta-mi dă posibilitatea de a vedea resurse de poezie acolo unde alții nu s-au gîndit să caute. Acum nu cred că mai contează atît de mult, contextul actual oricum ne împinge constant spre experiențe interdisciplinare, chiar și domeniile în care muncim sunt suficient de diferite cît să avem acces la resurse poetice variate, deci nu mă mai simt atît de diferit sau ieșit din comun. Să spunem că matematica m-a ajutat constant să am o anumită structură interioară și o continuă tendință spre organizare și planificare, care s-a transmis și felului în care scriu și construiesc un text sau o serie de texte, dar asta poate să fie și de la zodie. E important să știi să construiești un text, să ai o structură, să deții controlul, dar nu trebuie să faci Matematica pentru asta.

Oricât
te-ai munci să dezvolți, iscusit și pedant,
va exista cândva un soft programat să
facă poezie mai frumoasă decât
tot ce-ai scris vreodată.
(Dmitri: genul cinic, p. 25)

B.C.: Păi, și? Mă-ntorc din nou: tu de asta te-ai apucat de scris acum 20 de ani, sperând că la un moment dat o să scrii cea mai frumoasă poezie din lume?

D.M.: Să știi că mă preocupă cu adevărat mecanismul inițial care declanșează nevoia de a scrie. La mine s-a întîmplat prin școala generală cînd, la un moment dat, aveam un fel de carnețel – un vocabular din acela micuț, cu o linie roșie verticală la mijlocul paginii căruia i-am făcut niște coperte din carton pe care am scris îngroșat titlul Patru băieți în căutare de aventură și dedesubt, între cratime: - roman-. Cred că aveam 12-13 ani, citisem aproape toată seria romanelor lui Jules Verne pe care o aveau niște prieteni de-ai părinților mei și am considerat că nu strică să scriu și eu un roman. Era o poveste inspirată din Doi ani de vacanță și mai țin minte că avea un personaj pe care-l numisem Briant (după Brian din romanul lui Jules Verne). Deci nu visam să scriu poezie neapărat. Asta probabil a apărut după ce am abandonat romanul la pagina cinci sau șase, lucru pe care l-am mai făcut apoi în repetate rînduri cu alte încercări în proză pînă am realizat că indicat ar fi să nu mă mai apuc deloc. Poezia, în schimb, a părut un teritoriu mai intens, cu reguli diferite. Predispoziția sau selecția se poate să se fi întîmplat într-o tabără la mare, la șase ani, în care am făcut pojar și am fost ținut în carantină vreo cinci zile într-o anexă a clădirii în care stăteau ceilalți copii, fără curent electric și privind pe geam cînd plecau și se întorceau de la plajă. Cred că astfel de întîmplări creează un dezechilibru pe structura căruia se pliază poezia, dacă nu alegem varianta mistică în care suntem pur și simplu selectați ca să fie implantată în noi, din motive care ne scapă, toată desfășurarea viitoare a poeziei pe care urmează să o scriem.

B.C.: De ce scrii, de fapt?

D.M.: Hai să-ți descriu o zi obișnuită din viața mea. Mă trezesc la 6:30, iar pe la 7:15 mă urc în mașină și plec cu Andrei, băiețelul meu, la creșă. Ajung la creșă pe la 8 fără zece, îl schimb de hăinuțe, trece prin triajul ăla medical unde i se ia temperatura și i se bagă lanterna aprinsă în gură în timp ce el se zbate și eu mă chinui să-l încalț. Apoi îmi iau botoșii albaștri de unică folosință și urc la etajul doi, în timp ce el mă trage de cravată, îmi scoate cămașa din pantaloni și se joacă cu mîna pe la urechile mele și-mi strîmbă ochelarii. Pe la 8 și cinci plec spre birou, unde ajung între 8 și jumătate și nouă, în funcție de cît de repede găsesc loc de parcare (las număr de telefon în geam, pentru orice eventualitate). Îmi pun o cafea și o savurez în liniște măcar o jumătate de oră, înainte de a suna telefoanele. La bancă lucrez pe segmentul Corporate, adică clienții mei sunt companii mari, iar nevoile lor sunt complexe. Unuia i se blochează contul în momentul în care vrea să facă o plată către partenerul din Turcia cu care tocmai a încheiat un contract, turcul îl amenință că dacă nu primește banii azi, reziliază contractul. Clientul mă sună și-mi spune că dacă nu rezolv cu plata într-o oră, va pierde un contract de 6 milioane de Euro. Între timp mă sună cineva să mă duc să-mi mut mașina pentru că e locul lui de parcare. În drum spre mașină mă sună alt client care are două terenuri în garanție la un credit și ar vrea să le alipească, așa că are nevoie cît mai repede de acordul băncii. Pe whatsapp am 15 poze de la creșă cu activitățile copiilor și două mesaje: un coleg întreabă dacă vrem merdenele, altul ne anunță că în 10 min intrăm la ședință. Înainte de a intra la ședință revine clientul cu plata și mă întreabă dacă am rezolvat ceva. Mă uit la ceas, e 10:30. Multiplicăm segmentul de timp și intensitatea provocărilor lui pînă la ora 17:00 cînd fug să-l iau pe Andrei de la creșă. Copiem scena de dimineață, dar în sens invers: cobor cu el în brațe de la etajul 2, las botoșii, îl schimb, ne urcăm în mașină, plecăm spre casă. Traficul e mai aglomerat la întoarcere, ajungem pe la 18:30 acasă după ce am stat bară la bară tot bulevardul Iuliu Maniu, el s-a plictisit, a început să plîngă în spate și am reușit să-l calmez cu niște desene de pe telefon. Mîncăm și începem să așezăm mașinuțele în parcare, apoi în pat, apoi în cutie, apoi din nou în pat pentru că li s-a făcut somn. Construim casa mare și casa mică, facem o pauză de publicitate la televizor, timp în care încerc să mă întind pe canapea, dar vine repede și mă trage de mînă pentru că a dispărut Bumblebee, mașinuța care se transformă în robot și trebuie să mergem s-o căutăm. O găsim într-un final și mi-o întinde cu instrucțiunea facem robot. O fac robot și i-o dau, dar mi-o dă înapoi: facem mașinuță. Fac mașinuță din robot și robot din mașinuță pînă i se mută interesul pe căutat trenulețul. Pe la 22:30 pleacă la somn cu soția mea care a trecut prin minunatele chinuri de zece ori mai mult decît mine, iar eu, dacă nu adorm instant, îmi iau laptopul și intru în bucătărie unde mă apuc de scris.
Cînd încep să scriu, rămîn eu și o energie, poate chiar entitate sau ființă, poate aș ști cum s-o numesc dacă aș ști exact și cum s-o descriu și cu care încep un dialog al cărui rezultat e textul pe care-l scriu și care într-un fel nici nu simt că-mi aparține. Sună poetic și destul de pretențios, dar este cît se poate de adevărat. La fel de adevărat ca faptul că scriu acum exclusiv pentru această plăcere, de a scrie pur și simplu, pentru intensitatea acestor segmente de timp cînd văd cum se creează sub ochii mei cîmpuri și spații pe care nu le-am imaginat în detaliu înainte. Felul în care mă surprinde propriul text pe măsură ce este scris și toate ideile din jurul lui care nu se văd în el îmi dau senzația dublă că, pe de o parte, vorbesc continuu cu cineva pe măsură ce scriu și, apoi, că am fost ales cumva să fac asta, adică e acolo și un simț al datoriei, și că nu sunt altceva decît instrumentul prin care energia care hrănește acest dialog e transmisă mai departe și încorporată în text. Cred că am o superputere care mi-a fost dăruită și această superputere e poezia. O spun fără nici o intenție de a epata, e ceea ce simt cu toată ființa. După ce îmi închid laptopul pe la 1-2 noaptea, mă bag la somn și mă trezesc în dimineața următoare să-l duc pe Andrei la creșă și există momente cînd stăm în mașină în liniște, ne uităm la trafic și ne privim așa în trecere fiind conștienți de această superputere. Iar astfel de momente alcătuiesc, în esență, motivația cea mai puternică de a trăi.

B.C.: Nu știu dacă m-a distrat vreodată mai tare un răspuns, mulțumesc. La ce lucrezi în prezent? Dacă Dmitri: uite viața a fost o verticalizare a Numelui…, Dmitri: genul cinic, am vorbit chiar atunci, în 2015, e un punct terminus –

D.M.: Țin minte, ziceai că după cartea asta (Dmitri: genul cinic) pot să mor. Dincolo de glumă, însă, am știut și eu încă de atunci că în zona aia cartea a epuizat toate resursele acelui tip de a face poezie. Totuși nu am avut timp să simt acea teamă că nu mai știu în ce direcție să o iau. În 2015, după ce am publicat Dmitri: genul cinic, s-a conturat un proiect nou. Am apucat să scriu cîteva luni, după care doi ani și jumătate nu am mai scris nimic. Nu știu dacă depresie se poate numi această perioadă, dar știu că a fost ceva complicat și destul de periculos, pentru că mi-am pierdut reperele și am fost foarte aproape de a pierde orice fel de motivație. Nu a fost ceva care să aibă legătură cu literatura, dezechilibrul a apărut în plan personal, dar a fost prima dată în viața mea cînd literatura a părut că nu mai contează deloc. Din fericire anul 2018, an prost, cel mai prost an, are partea lui bună că m-am reapucat de scris. Scriu la o carte pe care o am în cap integral, ca structură măcar, și pe care o simt acum ca pe cea mai mare provocare. În mintea mea ar trebui să aibă cam 31 de pagini și trei părți în care să fie vorba despre cîmpurile gravitaționale, subspațiu și orizontul evenimentului, adică acel moment bine determinat cînd am intrat, la doisprezece ani, în apartamentul de pe strada Fluturilor și am început să alerg în jurul mesei din sufragerie. Cred că e ceva care nu s-a mai făcut la noi sau afară, nici ca proiect poetic, nici ca formă, iar asta e foarte motivant pentru mine în acel sens al evoluției pe care puneam accentul. M-aș bucura să iasă așa cum îmi doresc, să pot vedea cartea asta terminată într-un an sau doi, să fiu în stare s-o duc la bun sfîrșit. Iar după asta chiar că aș putea să mor, deși eu sper să nu.

B.C.: Te mai întreb un singur lucru, apoi poți să mori, deși sper și eu să nu, să mai avem ocazia. Pentru că tot ziceai că-ți place să discuți cu tineretul, dacă ar fi să le dai un sfat cititorilor tăi anonimi, poate la rândul lor scriitori la început de drum, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte să fi debutat?

D.M.: Le-aș spune să nu aibă prejudecăți în privința poeziei. Să aibă convingerea că se poate face poezie din orice. Să fie sinceri cu ei înșiși, să scrie cum le place lor și nu ca să confirme niște așteptări; cînd simt că unui text îi lipsește ceva, să-l șteargă cu totul, eventual să-l rescrie integral, nu să-l corecteze. Să-și asume riscuri. Să scrie cu pasiune, să scrie pentru această pasiune. Să nu se creadă niciodată prea buni, să aibă exercițiul umilinței celui care știe că nu-i decît un mediu de transfer și în același timp să simtă privilegiul celor aleși cărora li s-a împrumutat o superputere.