Iată mărturiile sale despre meseria de traducător literar.
Deși ocazional am tradus și alt tip de texte – farmaceutice, de pildă –, cu mult mai bine plătite ca cele literare, de-a lungul anilor m-am ocupat cu precădere de
traducerile literare – iar aici se impune o precizare: la noi, din așa ceva nu se poate trăi (și, paradoxal, cu cât ești un mai bun traducător literar, cu-atât îți poți câștiga mai puțin existența din această activitate fiindcă, în mod evident, o traducere bună cere mai mult timp decât una proastă); dar oricât ar fi de prost plătite la noi, e drept să adaug, totuși, că nici chiar în Germania n-am întâlnit decât foarte puțini profesioniști care să poată trăi din această activitate. Așadar aviz amatorilor: o asemenea îndeletnicire a fost și încă rămâne mai degrabă un hobby, pe care-l faci de plăcere (și trebuie să-ți placă al naibii de mult ca să perseverezi!), printre picături, în puținul timp liber pe care ți-l lasă
der eigentliche Broterwerb – eu am fost toată viața redactor mai întâi la o revistă, apoi la o alta, și secretar literar: așadar, traducerea literară (care nici nu figurează în nomenclatorul meseriilor din România) – ca activitate de week-end și, atât cât te țin puterile, ca activitate nocturnă,
der Literaturübersetzer als Sonntags- und Nachtübersetzer! (Remarc aici că una din întrebările Dv.:
Cu ce v-ați fi ocupat dacă n-ați fi fost traducător ar câștiga în legitimitate formulată invers… )
Cum am ajuns traducător? – Voi spune ceea ce am mai spus și cu alte ocazii: aveam, probabil, o oarecare înclinație spre asta; îmi amintesc – mai eram pe-atunci elev la Liceul German nr. 21 din București, predecesorul actualului Colegiu Goethe – că, după ce citisem odată, seara, dintr-o carte de Sadoveanu, m-am trezit dimineața având în cap paragrafe întregi din autor traduse în germană, numai bune de trimis la tipar (cel puțin așa mi s-a părut atunci!). Mi s-a mai întâmplat apoi de câteva ori, tot așa, să am în minte, în română sau germană, fragmente dintr-un text literar (pe moment nici nu-mi aminteam cine era autorul) și să constat apoi că erau traduceri pe care le realizasem inconștient. Știu, totuși, de multă vreme că-i bine să nu traduc proză din română în germană – nu mă simt în suficientă măsură ca peștele în apă; doar poezie am mai tradus ocazional, dar numai din
unii autori, și niciodată un volum întreg, ci numai
câteva poeme selectate cu mare grijă, care simțeam că-mi corespund perfect și-mi „vin mănușă“, ca să zic așa. De ce amintesc toate astea? Pentru că, în mod curios, am debutat tocmai cu asemenea traduceri în germană, din lirica română: primele au fost niște poezii ale lui Eugen Jebeleanu, din volumul
Elegie pentru floarea secerată, versuri minunate, de o mare gingășie, pe care el le scrisese după moartea soției Florica Cordescu, o graficiană talentată – poate că tot ce-a scris mai bun Jebeleanu –, traduceri pe care le-am publicat în „Secolul 20“ încă înainte de a fi ajuns acolo în redacție; au mai urmat Nichita Stănescu, Ion Gheorghe ș. a. De unele din aceste tălmăciri mai sunt mândru și astăzi, dar în general m-am ferit să mai fac altele, cu două excepții, când am cedat în fața unor stăruințe. Într-unul din aceste cazuri era vorba de versurile delicate ale unei poete, pe care le-am tradus și trimis spre publicare prietenului Jan Koneffke, redactor al revistei „Wespennest“ din Viena. Eram mulțumit de munca mea. Primindu-le, Jan, un foarte bun scriitor și poet german (cunoscut și cititorului român prin traducerile Norei Iuga și, mai recent, ale Anei Popa), a făcut ceea ce trebuia să facă: adică le-a redactat cu mână ușoară, jucându-se cu ele, făcându-le să „cânte“ și să scânteieze (așa cum o făcusem ca redactor și eu, de câte ori era nevoie, cu traducerile în română ale altora). O traducere n-are voie să „strângă pe la încheieturi“, ea e perfectă (sau în fine, se-apropie de acest nivel) abia când ai reușit să te
joci cu limba, când i-ai imprimat preciziei sensului, necesara
lejeritate. Iar eu în acel caz pare-se că exact asta nu făcusem – nu mă jucasem îndeajuns...
Traducătorul e un mijlocitor care adeseori se mișcă pe muchie de cuțit – între fidelitatea datorată autorului, și libertatea datorată limbii. Echilibrul e precar, măsura e totul: prea multă fidelitate strică, la fel ca și prea multă libertate. Când înclină prea puternic spre libertate, traducătorul să nu uite că e un
slujitor. Iar când, dimpotrivă, îi face prea multe temenele autorului, să nu uite că nu e
robul lui. – Oricum ar fi, traducătorul ar face bine să nu uite și altceva: anume că satisfacțiile sunt mici, dacă prin satisfacție el înțelege recunoașterea muncii sale de către ceilalți. Fiindcă așa stau lucrurile: despre traducător, în general, nu se spune nimic, el trece mai degrabă neobservat – iată un asemenea exemplu lămuritor de cronică apărută pe Internet la o carte tradusă de mine, în care numele meu nu era pomenit
cu o iotă (dar care totuși m-a încântat): „
Pot merge și singur și alte povești de dragoste este o carte ireproșabil scrisă, coerentă, condensată, din care niciun cuvânt nu ar trebui schimbat. De aceea, cred că ar merita să mai apară traduceri din cărțile lui Adolf Muschg“. (Păi dacă așa stau lucrurile cu versiunea română și „niciun cuvânt nu ar trebui schimbat“, acesta este, bănuiesc, nu doar meritul autorului... )
În traducere, provocările sunt felurite, și de regulă îți creezi instrumente adecvate pentru fiecare carte pentru a le putea depăși. Trebuie să știi să-ți calculezi și „pagubele colaterale“ și să te străduiești să le menții în limite rezonabile... Rar, o provocare poate fi extremă, atunci când autorul mizează excesiv pe universul limbii în care scrie, excluzând aproape orice posibilitate de comunicare cu alte limbi – e ceea ce face, de pildă, un Günter Grass în ultima sa carte,
Cuvintele fraților Grimm (autorul a declarat el însuși că această carte e cvasi-intraductibilă, și i-a invitat pe traducătorii săi speriați să devină – lucru fără precedent! – „coautori“). – Îmi place, însă (și constat că a ajuns să-mi placă tot mai mult) când un autor sau o carte mă solicită extrem; uneori îmi revăd cu plăcere instrumentele de lucru pe care mi le-am alcătuit special pentru cărțile deosebit de dificile – la amintitele
Cuvinte ale fraților Grimm, de pildă, sau la
Leagănul respirației al Hertei Müller, pentru care a trebuit să-mi pun la punct un registru de vreo o mie de cuvinte, cuprinzând termeni din minerit, din botanică, zoologie ș. a., pe care i-am descoperit prin vechi și mai noi dicționare și lexicoane (sau pe care i-am inventat, atunci când a făcut-o și autoarea), și care în cea mai mare parte trebuiau să aibă un aer deopotrivă de științific-precis și de poetic... Iar alteori îmi place pur și simplu când o carte mi-a oferit o mai mare libertate de a mă juca și improviza, ca în cazul micului roman al lui Carsten Wunn,
Bozo și cu mine, despre o pisică și stăpânul ei.
Ce i-ar trebui traducătorului profesionist? – În primul rând, o bună cunoaștere a ambelor limbi. Și, desigur, cunoașterea atât a culturii, cât și a autorului din care traduci. În felul acesta vei ști și ce libertăți îți poți lua, și ce riscuri trebuie să-ți asumi. (Cartea, chiar dacă n-o știi la început, vei ajunge oricum s-o cunoști mai bine ca oricine: un traducător este întotdeauna cel mai sever cititor al textului unui autor.) Fiecare limbă își are dificultățile ei, și nu există nicio formulă magică prin care să ți se deschidă porțile unei limbi; ce ar trebui să existe e doar seriozitatea, răbdarea, dubla perspectivă și compromisul atent cântărit. Și jocul cu limba! (Chiar așa, căci gravitatea înțepenită îi e fatală traducătorului... ) Și ar mai fi și lipsa de aroganță: traducătorul să nu uite că-i
slujește deopotrivă pe autor și pe cititori. Iar dacă traducătorul are toate aceste calități, și pe deasupra și ceva talent – cine știe, s-ar putea să fie pe drumul cel bun. (Dar acesta e, cred, secretul multor lucruri bine făcute.)
Alexandru Al. Șahighian
