Ai susținut lecturi în diferite spații, fie ele festivaluri de literatură, cluburi de lectură sau librării. Există un loc preferat unde ai vrea să citești? Dacă acela ar fi propria casă sau un spațiu privat, cum ar arăta publicul ideal?
Da, am avut câteva ocazii faine de a-mi citi textele, cu emoția întâlnirii cu oameni care și-au rupt din timpul lor pentru a veni să mă asculte, dar și cu sentimentul inevitabil al penibilului. Există persoane care se apucă să scrie și din cauză că nu sunt în stare să vorbească în public, iar unele voci critice spun că este vorba de lipsă de respect, sau de clasicele și enervantele aere de poet, chiar a existat o dispută pe fb pe tema asta, dar nu, nici vorbă de așa ceva în ceea ce mă privește, singura explicație este inabilitatea oratorică. Bun, atunci, de ce accept, totuși, să fac ceva atât de impropriu felului meu de a fi? Cred că din respect pentru cei câțiva care vin și din dorința de a câștiga oleacă de experiență în autocorectare, care se poate produce numai prin ieșirea din câmpul tăcerii.
Propria casă este orice, numai spațiu pentru citit cu voce tare nu, tocmai fiindcă nimic nu mă constrânge să fac asta și mă complac la maximum în comoditatea de a nu comunica. Fiecare spațiu în care trebuie să citești are ceva particular, îmi place să îl descopăr și să mă adaptez la atmosferă chiar atunci, pe loc, așa că nu pot spune că aș avea un loc preferat pentru lectură. Cât despre public, el nu trebuie să fie ideal, ci cât se poate de real, chiar dacă, în multe situații, nu are antrenamentul sau curajul dialogului. Chiar și așa, au existat excepții în care am încercat să răspund unor întrebări tare deștepte, care m-au lăsat mult timp pe gânduri. Cred că asta înțeleg prin public: oameni care te pun în situația de a mai descoperi ceva legat de tine sau de scrisul tău numai în urma interacțiunii cu ei.
Cum îți simți vocea atunci când citești pentru tine, ce există în voce atunci când aceasta pleacă din tine și spre alții?
Am o problemă cu vocea proprie, nu mi-o pot suferi, prea egală, prea lipsită de dicție, prea impregnată de ardelenisme. În rarele cazuri când citesc textele în camera de hotel înainte de evenimentul cu pricina, mă apucă groaza, simt deserviciul fonic pe care îl aduc rândurilor scrise. La modul ideal, aș angaja un actor să mă ajute cu lectura, eu, una, nu îmi știu intra în rol, nu am pic de gesticulație histrionică. Simt mereu în voce și pe limbă concentrația nocivă de nesiguranță, dar pe traiectul dintre mine, emițătorul, și cei din fața mea, fac eforturi să o atenuez. Mai am însă mult de exersat.
Cât te influențează sau te-a influențat spațiul social și politic în conturarea vocilor personajelor sau a atmosferei din volumele tale?
Spațiul social-politic m-a schimbat foarte mult în ultimii doi ani: de la Colectiv încoace, există un calendar paralel. Am intrat în anul III d.C., adică după Colectiv. Obișnuiam să fiu un simplu animal de casă, preocupat doar de confortul propriu, sau o plantă de apartament, mulțumită cu lumina absorbită prin fereastră. Dar politicul toxic a ajuns chiar și aici, în habitatul meu aparent securizat, și m-am alăturat mișcării civice Vă vedem din Sibiu, alături de oameni principiali și prieteni minunați, de toate vârstele. Ciprian Mihali are dreptate când spune că atitudinea și comportamentul civic nu le înveți nici la școală, nici de la tv, ci doar acolo, în stradă, așa că a ieși din cercul tău strâmt și a-ți simți eul flancat de altele, în solidaritatea lui noi, este o experiență copleșitoare, mai ales ca tăcere în formă continuată, cum o practicăm noi. Cred că fiecare dintre noi trăiește adevărul ăsta: The leaves are many, the root is one. Am mai deschis și eu ochii și urechile la realitate și am învățat să las eul ăsta afurisit la o parte, să îl subordonez unei cauze urgente, să accept adevărul relativizării lui benefice. Mi-aduc aminte de vorbele multor oameni deștepți care și-au trăit obturant ego-ul și au ajuns la concluzia că arta este privilegiul de a ne abate de la noi înșine. Denise Riley sau artista vizuală Agnes Martin spun și ele cam același lucru:
The worst thing you can think about when you’re working is yourself. În volumele de până acum, latura social-politică apare anemic (în primul, absolut deloc!). Abia de acum încolo intenționez să îi dau atenția cuvenită, direct proporțională cu modul în care mi-a schimbat comportamentul și perspectiva asupra vieții de zi cu zi.
Textele tale au fost traduse în mai multe limbi, printre care și limba germană, în revista Lichtungen (traducere de Alexandru Bulucz). Cât de apropiate sau cât de străine ți se par textele în traducere?
Traducerea implică asumarea unui anumit risc, a unui compromis între original și varianta tradusă. Uneori, literalitatea mi-a avantajat textele, alteori, prin grade de aproximare, traducătorul a reușit să depășească, în calitate, originalul. Totuși, din experiența atelierelor de traducere derulate în Stockholm și Istanbul, mi-am dat seama că cel mai bine este ca, în limba engleză, să îmi fac eu însămi traducerile, fiindcă, la un moment dat, în cazul unor cuvinte pretabile la omonimie sau polisemie, sensul ales de traducător nu corespunde cu intenția și contextul dorite de mine, iar mesajul poate fi serios deturnat. De exemplu, cuvântul
bază a dat multe bătăi de cap, are o grămadă de înțelesuri, dar în context, el se referea la dispecerul de gen feminin care preia toate comenzile clienților și își ceartă șoferii pentru abateri (profit de ocazie pentru a-i mulțumi lui Alexandru Bulucz pentru inițiativa de a-mi cere texte pentru a le traduce în limba germană, alături de alți poeți pe care îi admir). Traducerea profesionistă implică o negociere de sensuri care să acționeze și în avantajul sursei, și în avantajul traducerii, iar traducătorul este omul care trebuie și știe să le împace pe amândouă.
Cât de importantă e cunoașterea referințelor istorice și biografice ale unui scriitor atunci când un traducător transpune un text într-o altă limbă?
Nu cred că biografia trebuie neapărat cunoscută, depinde de decizia fiecărui autor: unii o transferă complet în literatură, prin calitatea metabolizantă a scrisului, alții, doar parțial, folosindu-se de limbaj ca de un filtru prin care echilibrează raportul dintre cât trebuie devoalat și cât nu, mai există cei care scriu contra biografiei, propunând o
contraviață și, în sfârșit, unii încă se mai folosesc de ea ca să întrețină mitul desuet al artistului singular, nonconformist, boem, în spiritul clișeului că există o anumită glorie în a nu fi acceptat sau înțeles. Cred că biografia ține mai mult de curiozitatea cititorului, care simte nevoia unui background cât se poate de uman pentru a empatiza complet cu autorul, dar o scriitură bună tocmai asta face, valorifică umanitatea, așa că viața nu e în altă parte, ci în textul care devine dovada ei cea mai reprezentativă. Mai nou, invizibilitatea biografică poate fi o formă de promovare mai rentabilă decât orice CV, și nu numai în literatură. Așa cum există diferențe între autori, la fel se poate spune și despre traducători, fiecare simte și știe în ce măsură are nevoie de anumite informații paratextuale pentru a dezambiguiza un anumit context. De pildă, Alexandru Bulucz nu mi-a cerut nici un fel de detalii legate de viața mea, pe când alți traducători au pus întrebări punctuale în sensul ăsta.
Dacă ar fi să alegi o altă epocă și un alt spațiu cultural în care să trăiești și să scrii, care ar fi acestea?
Nu aș alege altă epocă în care să trăiesc, femeile nu mai au parte de constrângerile din trecut, nu am fost condiționată sau discriminată în nici un fel în ceea ce privește scrisul, iar de ironiile post factum avem parte cu toții, indiferent de gen. Nu mă văd în altă parte, în alt timp, deși, uneori, deplâng situația în care se află România, aflată la mare distanță de ceea ce înseamnă maturitatea instituțională, bunăstarea, nivelul de educație și, mai ales, respectul pentru ființa umană.
