O scriitoare_scriitor nu este scriitoare_scriitor purtându-se scriitoricește

Este un proiect care combină practici diferite din cultura scrisă (poezia, eseul politic, lectura publică) cu intervențiile culturale caracteristice artelor contemporane (atelierul performativ, discuția publică, performance-ul sau lectura performance), fiind un proiect cultural organizat de tranzit.ro/ Iași și co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Astăzi, locul scriitoarei_scriitorului în societatea românească este nedeterminat. Ce previziuni poți face?
Nu prea roz. Fiindcă nu văd o ieșire din indeterminare pe viitor. Sărăcirea infrastructurală a dus la această stare de fapt. Statul a fost destructurat, și din această cauză legătura dintre producția literară ro actuală și masa largă a populației s-a rupt. Scriitoarele_scriitorii (de vârsta mea) sunt obișnuite/ți deja să se bizuie pe resursele proprii când scriu. Scriind într-un fel de vid. Se trăiește cu lipsa de ecou a practicii scriitoricești. Asumată. Spuza de piață de carte în limba română nu rezolvă mare lucru; mai degrabă scoate la iveală voci care alimentează imaginarul clasei de mijloc. Mainstreamul e plin de divertisment și escapsim (elitist). Altfel, instituțiile literare publice mai mult dejoacă decât deservesc scriitorimea. De exemplu, cele mai interesante texte pe care le știu în ro sunt scrise de oameni care păstrează o oarecare distanță față de establishmentul literar. O fac ca să se protejeze. Fiindcă, de multe ori, ceea ce e disimulat în text ca „artă”, ascunde în câmpul literar de zi cu zi violență patriarhală și sexism. Ori alte forme de abuz. Dacă te lovești zilnic de ele, lucrurile astea ajung să te schimbe; și transpar până la urmă și în texte. Indeterminarea socială a scriitoarei_scriitorului își are cauzele în trecutul recent. Nu reușim să facem socoteala prezentului pentru că am tabuizat trecutul. Toată lumea își practică arta literară printre ruinele miturilor liberale. Reactivate după socialism. Ne ducem traiul ca niște zombie, în limitele latențelor, așteptând posibilități care nu se manifestă niciodată. În loc să ne elibereze, reveria libertății artistice ne afundă și mai tare în confuzie. Vestea bună (și proastă în același timp) este că suntem, de fapt, determinați_determinate. Ca să scriem din timpul prezent trebuie să căutăm determinările profunde.

Care este cea mai mare cruzime pe care au făcut-o personajele din volumele tale; ce ai descoperit nou despre tine, care e cruzimea pe care ai descoperit-o prin limbaj?
Nu m-am gândit până acum în termeni de cruzime în legătură cu personajele mele. Dar de ce n-aș face-o? În multe texte pe care le scriu se petrec fapte crude. Totuși, nu cred că personajele sunt crude fiindcă ar avea o înclinație (morală sau imorală) spre cruzime. Mai degrabă împrejurările le fac să fie astfel. Datorită unor împrejurări pe care nu le controlează, ajung în poziția de a se comporta crud, au deodată acest ascendent asupra altora și unii aleg să se folosească de el. Și în limbă există o doză de cruzime, fiindcă nu știm niciodată ce ecou au cuvintele noastre sau dacă cuvintele altora chiar spun ceea ce credem că spun. Dar e și o libertate în această imprecizie, o marjă de tatonare, care ne permite să intrăm în dialog. Inclusiv cu noi înșine.

Ai locuit în spațiul german o perioadă de timp. Volumul „Domeniul celor vii” are texte scrise în germană, română și engleză. Cum s-a petrecut trecerea, în cazul tău, la scrierea textelor în limba dominantă a țării în care locuiai? Ce ecouri a avut înstrăinarea, dacă aceasta a existat?
Încă mai locuiesc în spațiul german. Atâta timp cât scriu în germană, locuiesc în acel spațiu. În plus, am proiecte literare curente în Austria și Germania. Sunt des acolo. Împreună cu colegele din kollektiv sprachwechsel tocmai lucrăm la o piesă de teatru. kollektiv sprachwechsel e un grup de vreo 20 de scriitoare_scriitori. Scriem în germană ca a doua (sau a treia) limbă. Așa am făcut și trecerea la scrierea în altă limbă; împreună. După ce una din povestirile mele în germană a câștigat premiul Exilliteraturpreis, la Viena, am știut că drumul de scriitor în altă limbă are nevoie de energia descătușată a unui grup. Faptul că toate_toți provenim din sudul global m-a ajutat să mă desprind de eurocentrismul care mă sufoca. Astăzi consider Occidentul una din provinciile bogate ale lumii, una între altele, și lucrul acesta mă face să lucrez mai degajat. Nu a fost dintotdeauna așa. Am învățat germana cu zelul de care numai un intelectual necritic poate da dovadă. Văd ambiția aceasta necritică încă la multă lume în jurul meu. În volumul Domeniul Celor Vii vorbesc despre lucrurile astea; acolo dezbat migrația mea dintr-o limbă într-alta. Dar încerc să reflectez și structural asupra schimbării de limbă, din interiorul practicii literare. Cartea este scrisă, într-adevăr, în română, engleză și germană, pentru că sunt și eu un muncitor est-european care a migrat în Europa atras de condițiile de muncă mai bune. Ca scriitoare_scriitori, obiectul muncii noastre este limba, iar eu, migrând, am vrut să aduc practica mea în prezent, s-o fac să se exprime asumând condițiile concrete de viață. În ce mă privește, acestea sunt multi-lingvismul și contactul cu limbile dominante. Așa am ajuns să scriu în alte limbi decât româna.
Înstrăinarea începuse deja din România. E o experiență care se continuă până azi. Străinătatea nu accentuează în mod automat sentimentul de înstrăinare. Eu, când eram student la Viena, m-am simțit cel mai „acasă”. Abia după studenție, visele mele s-au confruntat cu realitatea și din această confruntare s-a născut subiectivitatea mea politică, adică subiectivitatea mea care nu pleacă din subiectivism, subiectivitatea mea în lume. Dar pentru cineva care scrie, înstrăinarea nu e neapărat nocivă. Din contră. Ea ajută să decantezi metoda și să arunci balastul socializării. Să-l revezi. Te obligă să cauți o nouă limbă. Până la urmă, orice scriitoare_scriitor scrie în propria limbă, care e doar incidental și limba celorlalți. Că ai învățat-o la maturitate sau c-o știi din leagăn contează prea puțin.

Care sunt riscurile pe care și le asumă sau pe care le respinge un migrant_migrantă când scrie în limba țării de adopție, cât de bine „trebuie” să stăpânească limba? Scrii, de exemplu: „limbile, în general, nu cunosc limite, ele nu ne împărtășesc pejudecățile în legătură cu dreptul de proprietate și cu valoarea.”
Sunt lucruri pe care nu le controlăm atunci când scriem și când publicăm. Tot felul de lucruri. Pericole, riscuri, amenințări. Unul din riscuri, atunci când publicăm, este că putem fi reduse_reduși la tăcere, făcuți invizibili. Sigur, nu e nevoie să schimbi limba pentru asta. Oricine scrie ca să publice își asumă riscul ca scrierile sale să fie ignorate. Câmpul literar dispune de mecanisme de ierarhizare bazate pe criterii hegemonice care părtinesc și exclud. Știm asta. Când adopți o altă limbă, ca să faci literatură în ea, e ca și cum ai intra într-o casă pe ușa din dos. Dacă rezidenții sunt stricți în privința dreptului la locuire, o să fii acuzată de intrare prin efracție. În ultima vreme, limba germană s-a mai deschis în privința aceasta (există premii pentru scriitoare de a doua limbă, editurile le publică textele, textele au o anumită vizibilitate în dezbatarea culturală etc.), dar o lungă perioadă s-a comportat ca o „familie tradițională”. Dacă nu erai de același „sânge”, erai retrogradat la „literatura migranților”; aveai dreptul să scrii despre locul de origine. De altfel, exotizarea reprezintă un pericol cărora le cad încă victimă scriitoarele de a doua limbă. Chiar dacă câmpul s-a democratizat, amenințările de ieri continuă să pândească pe la colțuri. În febra reacționară, care a cuprins Europa, nu e sigur că nu vor fi reactivate vechile criterii de excludere pe bază etnoculturală. Lucrând literar în a doua limbă e ca și cum ai spune deja: „de fapt, nu e vorba de a stăpâni limba”. Literatura e mai mult decât control și măiestrie. De exemplu, dreptul de a imagina într-o limbă pe care ai învățat-o la maturitate. E un drept al tuturor celor care ajung la o limbă mai târziu. Și de aici, pot să iasă lucrări experimentale, puternice. Apucând limba transversal, îi relevi forța dintr-un unghi neobișnuit, o potențezi. În sensul acesta, spuneam că limba nu cunoaște granițe, fiindcă ea nu aparține nici statului, nici establishmentului cultural, ci celor care o practică. E un organism viu. În același timp, ea trebuie desprinsă de orice fel de reprezentare teritorială. Asta înseamnă să ne debarasăm de ultimele vestigii romantice din limbă. Nu e ușor, când media și programele școlare promovează peste tot monoculturi, circumscrise teritorial. Dar oricum, amintind în eseurile din carte că limbile nu cunosc limite, subliniez în același timp că literaturile sunt câmpuri hiperspecializate și ierarhice. Nu ne mișcăm prin ele în deplină libertate. Ba dimpotrivă.

Cum te-ai simți la „hotarele formulabilului”? Raportul cu intențiile tale ar fi….
Îmi plac intențiile. În atelierele de scriere pe care le ținem cu membrii kollektiv sprachwechsel lăsăm uneori textele nefinisate. Între limbi. Sau abia formulate. În forma aceasta brută, textele au uneori mai multă forță. E și ăsta un fel de a fi la hotarele formulabilului. Oricum, câteodată un text intenționat e mai bun decât varianta lui realizată. Pentru că, odată realizat, textul e închis în el ca într-o colivie. O dată, la o întâlnire cu câțiva colegi_e, am scris o povestire care se intitula Eine beabsichtigte Geschichte, o povestire intenționată. Ne-am descris cadrul, conflictul, figurile centrale, tehnicile narative, – pe scurt intențiile –, până în cele mai mici amănunte. Cred că povestirile propriu-zise, scrise cap-coadă, m-ar fi plicitisit; dar așa, lăsate la nivelul intențiilor mi s-au părut savuroase.

Există forme de limbaj pe care nu le accepți?
Da. Cele care subjugă.
... Și poate cele care se prefac. De fapt, nu. Nu toate care se prefac; doar cele care se prefac într-un anumit fel. Pe acelea nu le accept.

„Scriitoarea_scriitorul trebuie să formuleze ca să fie scriitoare_scriitor”, scrii.
Am citit mai demult într-o carte că în antichitatea mediteraneană puteai să fii filozof fără să scrii un singur cuvânt. Romanii considerau pe câte unul dintre ei înțelept doar pentru că se purta înțelept în ochii lor. (Bun, astăzi știm că unii dintre acești înțelepți fuseseră, în același timp, niște generali maniaci, care au măcelărit milioane de oameni nevinovați. Dar asta e altă discuție).
O scriitoare_scriitor nu este scriitoare_scriitor purtându-se scriitoricește. Doar dacă asta înseamnă să pui în cuvinte. Lucruri.
PS: mi-am cercetat notițele, din curiozitate. Cartea se cheamă Ce este filozofia antică și autorul e Pierre Hadot.

Ce influențează astăzi structural „câmpul global de producție literară”?
Infrastructura globală de acumulare, producție și distribuție a cărții. Random House? De exemplu. Și toate celelalte Random House-uri din alte limbi, mari și mici.
Banii care curg încoace și încolo, pentru ca literatura să devină o marfă globală.
Aeroporturile, book-mall-urile, cafenelele din centru și de pe traseu
E-literatura
Crăciunul (ca fapt de consum)
Marile târguri de carte
Nevoia de a simți totalitatea, de a o gândi în actualitate; de a ne situa dincolo de locul în care alegem sau ne e dat să trăim
Traducerile. Adică: politicile de traducere
Faptul că dialogul se poartă tot mai mult în engleză, înglobând cărți apărute la New York, New Delhi, Londra, Lagos, Paris, Tokio, Berlin... Atât ca meșteșug literar cât și ca teorie
...the global accademia
Emergența unei clase de mijloc globale, pentru care cartea de literatură - și cartea, în general – rămâne o monedă de schimb. O investiție simbolică
Turismul (cărțile luate în călătorie)
Bursele, artist in residence-urile, lecturile, talkurile care concentrează producția literară într-un punct sau altul pe glob, care dau tonul, impun titlurile și numele noi, direcțiile, cum se face și cum nu se face

Care e zgomotul prezentului tău, astăzi?
Întâmplător, tocmai lucrez la o bucată de text care se cheamă noises. dizlocări sonore. Să lucrez la ceva e pentru mine modul de-a fi în prezent care mă răsplătește cel mai mult (chiar dacă nu e întotdeauna plăcut. De fapt, de cele mai multe ori este obositor). Nu știu sigur, dar cred că titlul mi-a venit pentru că pentru mine prezentul e deseori zgomotos. Ceea ce e bine. Înseamnă că ceva, undeva, se produce.

***