Lumea are sfârșit

Iar ca să-l cităm pe Radu Andriescu: „am libertatea să aleg și să mă delectez cu acele istorii, legende, mituri, divinități care reflectă cel mai bine imaginarul superb al omului. Din perspectiva asta Frigg, Raue Else, fierarul Völundr, Elselille și Aage, veverița Ratatoskr, cocoşul Gullinkambi și dragonul Nidhoggr, motanul Jólaköttur sau shapeshifer-ul Lauterfresser al austriecilor sunt pe același plan cu orice soi de divinitate sau creatură magică din lume.”

În 2016 începeați trilogia care se deschidea cu volumul Când nu mai e aer, se continua cu Gerul dintre noi (2017) și se încheia în 2018 cu Jedi de provincie. Sunteți sigur că nu va urma o a patra carte? Când știți că dvs. dominați un subiect și nu invers?
Nu sunt deloc sigur. De altfel, sunt absolut convins că va apărea o a patra carte, chiar anul acesta! Nu va mai fi vorba despre Casa de editură Max Blecher, care a făcut și așa eforturi considerabile, pentru a-mi publica trei volume, într-un timp foarte scurt. Dar am semnat un contract, deci am dreptul la certitudini. Știu că ceea ce fac în ultima vreme, și anume să public, patru ani la rând, câte o carte nouă de poezie, e destul de riscant, atunci când ții la calcule pragmatice. Dar nu am fost niciodată un mare strateg al promovării, nu am calculat aparițiile cărților după șansele de a obține premii, de a fi lăudat în cronici sau de a câștiga capital simbolic. Ceea ce mi-am dorit, la fiecare dintre cele patru cărți scrise în ultima vreme, a fost să nu intru din nou într-un soi de blocaj, să-mi dispară entuziasmul necesar unui proiect mai amplu, înainte de a-l simți eu ajuns la final. De aici frenezia cu care am scris, în anii din urmă. O frenezie dublată de frica paranoică de a rămâne suspendat undeva, la mijlocul vreunui proiect unitar. În momentul acesta știu sigur că voi intra în hibernare, un timp: nu aș mai putea porni o carte nouă de poezie, acum. Pur și simplu ar fi imposibil. Pe de altă parte, ar fi fost o greșeală să mă opresc din scris înainte de a ieși din „zonă”. E mai bine ca lucrurile să se întâmple organic, după un ritm pe care eu, cel puțin, nu vreau să-l țin sub control. Cred că asta răpunde și la ultima parte a întrebării tale. De fiecare dată când am pornit un proiect, nu am încercat să-l domin. Nu sun un control freak. Pornesc doar de la niște linii mari și maleabile. Eu zic că metoda asta de lucru a funționat.

Odată ce singurătatea e un bun „combustibil” pentru temeri și nesiguranțe, ea se dovedește totuși și un resort care conduce la acțiune, scoate personajul din încremenire.
Nu știu dacă singurătatea e o chestie pe care ți-o dorești sau ți-o propui, un soi de retragere în sihăstrie. Poți să dorești să eviți durerile de cap ale interacțiunilor umane cotidiene, asta, da. La începutul Animalului diafan, volumul care cred că va apărea în curând, este un mic text însoțitor, așa cum era și la prima carte din serie, Când nu mai e aer. Mi s-a părut normală simetria asta. Zic acolo ceva și despre impactul singurătății asupra scrisului: „Lucrurile se întâmplau foarte repede și am intrat într-un soi de vârtej, pentru că puteam. După cum am zis, nu mai doream să aud de relații, pe-atunci și puteam să fiu monomaniac după bunul plac.” Prin urmare, da, în măsura în care eu sunt personajul (cred că te referi la primul text din Jedi), pot să spun că am fost scos din încremenire, la un moment dat. Sau în anumite momente.

V-a inspirat și mitologia germană, scandinavă și islandeză, dacă citim poemul Noaptea Nibelungă. Cât de tentat (mai) sunteți să vă semnați cărțile sau poemele? Care e farmecul autorilor și al operelor anonime, astăzi?
Cred că, de fapt, asta e o discuție despre orgoliu. Vreau să cred că nu sunt excesiv de orgolios, ca scriitor. Sigur că mă bucur când sunt citit și apreciat. Uite, vezi ce se întâmplă pe cartea fețelor. Dorința de a fi citit și apreciat, acolo, ajunge la patologii extrem de serioase, devine un viciu de care e extraordinar de greu să scapi. Pe de altă parte, dacă dau de un text bun care nu e semnat, undeva, oriunde, simt o frustrare uriașă. Vreau să știu despre cine-i vorba, să pot căuta alte texte sau cărți ale autorului respectiv. Nu m-am gândit la farmecul anonimilor, să zic drept. Îmi place să plasez scriitorul într-un context. De altfel, plasarea în context e un reflex pe care îl avem, cu toții. De curând, a fost descoperit un tablou uriaș, vechi de 300 de ani, în zidul unui birou banal din Paris, la renovări. E clar că a fost chemat un specialist, pentru a afla când a fost pictat și cine e autorul. Acesta s-a dovedit a fi Arnould de Vuez (1644-1720), despre care nu știam absolut nimic, până să citesc știrea. Ar fi fost mai bine să rămână tabloul unui anonim? N-am idee.

Invocați uneori divinități feminine minore din mitologia nordică. Ce relație poetică păstrați cu restul divinităților?
Uneori, poate e vorba despre divinități minore, dar Frigg („Nopți și Frigg”), de exemplu, e zeița cerului, soția lui Odin și are propriul ei tron, Hildskialf, de pe care vede întreg universul. Mai mult, se pare că Frigg cunoaște destinul oamenilor și al zeilor, dar încă nu a destăinuit nimănui profeția sa. Sigur că nu spun toate poveștile astea în volum, dar mi se par fascinante. Așa cum mi se par fascinante toate mitologiile și religiile.. În Jedi de provincie m-am oprit la cele nordice, mai puțin explorate în literatura noastră decât cele mediteraneene sau orientale. În plus, unele legende sunt absolut superbe și o recitire a lor într-un registru contemporan (Frigg apare în contextul negocierilor la sânge cu un pește, într-o parcare) mă interesa, când scriam cartea. Sunt și reinterpretări ale unor poezii, în Jedi, „Motanul înghețat”, „Elselille” sau „Iepurele fumuriu” – în ultimul caz, am reinterpretat un poem scurt și superb al împăratului Jianwen, din dinastia Liang (sau Xiao Gang; 503-551). Cât privește Divinitatea, cu majusculă, trebuie să recunosc că nu am puterea credinței. Sunt întrebări și tentative de răspuns care apar în toate cele trei cărți din seria de la Blecher, dar numai în fundal, pentru cititorii, tot mai rari, care se obosesc să treacă de straturile superficiale ale textului. Nefiind înregimentat într-o religie (sau în vreo tabără politică, de altfel), am libertatea să aleg și să mă delectez cu acele istorii, legende, mituri, divinități care reflectă cel mai bine imaginarul superb al omului. Din perspectiva asta Frigg, Raue Else, fierarul Völundr, Elselille și Aage, veverița Ratatoskr, cocoşul Gullinkambi și dragonul Nidhoggr, motanul Jólaköttur sau shapeshifer-ul Lauterfresser al austriecilor sunt pe același plan cu orice soi de divinitate sau creatură magică din lume.

Poemul „Celula de criză” se deschide cu un citat din Kant: „De fapt, de ce cred oamenii că lumea are sfârșit?” Ce credeți dvs.?
Sigur că are un sfârșit. O afirmă, de altfel, atât știința cât și credința. Ar trebui să fiu extrem de orgolios pentru a contesta ambele moduri de a privi realitatea. Desigur, scriitorii sunt, de prea multe ori, ființe oribil de orgolioase, dar sper că eu reușesc să-mi țin cât de cât sub control orgoliul, după cum ziceam mai sus. Probabil că, dacă ar fi un interviu face to face, ar mai continua discuția pe tema asta. Poate ceva despre „rost”, cum ar fi rostul literaturii sau al poeziei, într-o lume care oricum are sfârșit. Sau rostul nostru, al celor care ne ocupăm cu o „artă muribundă”. Ori rostul unei comenzi la Amazon, pentru că vrei neapărat să citești, chiar și în traducere, o antologie de poezie chineză clasică de dragoste, de prin `87, și altă soluție nu ai găsit. Dar așa, voi rămâne la răspunsul scurt: da, lumea are sfârșit.