Frica. Scrisoare de la o necunoscută

Anul trecut pe vremea asta începusem să-mi strâng lucrurile și mă pregăteam să închei o rezidență literară de care tocmai beneficiasem din plin; dar înainte să pun în cui patinele de cronicar al orașului Salzburg, la fel ca în primele zile ale șederii mele, funcționara responsabilă de aclimatizarea artiștilor m-a invitat în oraș la un cârnat, de data asta să mă descoasă despre calitatea șederii mele. La despărțire, când ne-am promis să dăm un semn dacă o fi să vizităm vreodată unul orașul celuilalt (deși călătorea mult, nu o interesase nici măcar o țară din est, nici nu părea că ar interesa-o prea curând), mi-a atras din nou atenția asupra chestiunii cu care mă întâmpinase în toamnă: dacă încă n-am vizitat casa memorială Stefan Zweig, să nu plec fără să o fac.

În orașul lui Thomas Bernhard (e drept, prozatorul și conaționalii săi s-au urât cu spume), în orașul lui Georg Trakl, al lui Mozart și Haydn, în orașul lui Paracelsus, după care fabrica de bere locală și-a numit cel mai bun sortiment, toată lumea m-a trimis la casa lui Stefan Zweig – pe lângă care am trecut în fiecare zi de minimum două ori, și-n care m-am încăpățânat să nu intru.

Acum îmi pare rău că am fost ignorant și snob; nu pentru că aceste două povestiri re-editate de Polirom în 2016 m-ar fi convins, dimpotrivă – poate că ăsta era motivul pentru care toată lumea mă trimitea la casa lui memorială, poată că ăsta era cel mai impresionant lucru pe care-l făcuse austriacul, își mobilase casa cum niciodată n-aveam să mai văd la vreun scriitor!

În fine, câteva săptămâni mai târziu am întâlnit la o petrecere un artist austriac. Când a auzit că m-am simțit bine în Salzburg, fără să ia în seamă faptul că ne cunoșteam de câteva minute, a izbucnit: But it’s so fucking burgeois!

Sărăcie și dezolare avem în România, câteva luni nu putem să suportăm noi un orășel cochet, cu pretenții? Am glumit eu atunci, dar abia citindu-l pe Zweig am înțeles ieșirea omului.

Scrisoare de la o necunoscută este cronica romanțată a unei erotomanii. Protagonista, adolescentă fiind, face o obsesie pentru un scriitor, proaspătul ei vecin, pe care îl spionează luni în șir, doar-doar i-o fura o privire; colac peste pupăză, mama ei se recăsătorește, familia se mută în alt oraș, și de aici înainte viața ei se desfășoară într-o și mai grea așteptare, pe care o biruiește doar la gândul că, atunci când va deveni adultă, se va întoarce în orașul în care și-a părăsit icoana și își va relua pânda cu și mai multă dedicație. Acțiunea se derulează extrem de previzibil în continuare, iar tot ce mai poate fi salvat din această povestire este, în opinia mea, un unghi psihanalitic. Dar câți dintre cititorii de astăzi mai simt, așa cum se-ntâmpla în Austria primelor decenii ale secolului XX, această aplecare?

Frica, chiar dacă și ea relativ previzibilă și mai degrabă subțirică artistic vorbind, are o doză de suspans; are nițică vână. Da, stilul în care e abordată s-a fanat, ca un film din aceeași epocă, dar îmi închipui fără urmă de dificultate felul în care burghezimea acelei vremi topea paginile nuveletei, pierduți, confiscați de drama acută a tinerei adulterine bântuită de remușcări și hăituită grosolan de o șantajistă.

Verdictul? De citit în sala de așteptare a stomatologului.

Las mai jos un fragment care mi-a plăcut:

***

- Spune-mi, Fritz, începu ea, chiar nu vrei să-i lași pe copii la petrecerea de mâine? O să fie foarte mâhniți, mai ales aia mică. Până la urmă, n-a fost chiar așa grav ce-a făcut. De ce vrei s-o pedepsești atât de dur? Chiar nu ți-e milă de mititică?

Soțul ei o privi. Apoi se așeză încet, liniștit. Părea dornic să discute subiectul pe îndelete și Irene, temătoare și, în același timp, plăcut surprinsă, presimți că soțul ei avea să-i demonteze fiecare argument, cuvânt cu cuvânt. Fiecare părticică din ea aștepta sfârșitul acelei pauze pe care el o prelungea – nu se știa dacă o făcea dinadins, sau era doar adâncit în gânduri.

- Mă întrebi dacă mi-e milă de ea. Nu pot decât să-ți răspund: „nu”, astăzi nu-mi mai este milă. Acum se simte ușurată, după ce a fost pedepsită, chiar dacă e amărâtă din cauza pedepsei. Nefericită a fost ieri, când a aruncat căluțul ăla făcut bucăți în cuptor și cei ai casei îl căutau cu toții, în timp ce ea tremura de frică gândindu-se c-o să-l descopere până la urmă. Frica e mai rea decât pedeapsa pentru că pedeapsa e totuși ceva definit, și indiferent că e prea mare sau prea mică, e mai bună decât nesiguranța aceea oribilă și suspansul interminabil pe care-l simțea mai devreme. De îndată ce și-a aflat pedeapsa, s-a simțit ușurată. Nu te lăsa păcălită de lacrimile ei: lacrimile acelea au năvălit la suprafață abia acum, pentru că până acum le reprima. Și pe dinăuntru doare mai mult decât pe dinafară. Dacă n-ar fi copil sau dacă am reuși să-i citim cumva gândurile, cred c-am descoperi că, de fapt, se bucură, în ciuda pedepsei și a lacrimilor și e sigur mai veselă decât ieri, când nu părea să aibă nici o grijă pe lume și nimeni n-o bănuia de nimic.

Irene ridică privirea. I se părea că fiecare cuvânt era îndreptat împotriva ei. Dar el nici n-o băgă în seamă, interpretându-i, probabil, greșit gestul, ci continuă netulburat:

- Sunt sigur că-i așa. Poți să ai încredere în mine. Am mai văzut astfel de manifestări la tribunal sau când făceam investigații. Inculpații suferă mai mult din cauza secretoșeniei, când se simt amenințați și se întreabă când o să fie dați în vileag, presați la modul cel mai crud posibil de necesitatea de-a apăra o minciună față de mii de atacuri secrete. E teribil să urmărești un astfel de caz în care judecătorul are deja totul gata servit – vinovăția acuzatului, dovada, poate deja chiar și verdictul, doar confesiunea nu e încă pe nicăieri, e zăvorâtă undeva înăuntrul inculpatului și oricât s-ar strădui, nu reușește s-o scoată de acolo. E exasperant să-l vezi pe inculpat cum se zvârcolește și se agită din cauză că trebuie să smulgi acel „da” de la el ca pe un cârlig din carnea care opune rezistență. Uneori i se blochează în gâtlej și totuși o putere irezistibilă îl obligă să-l scoată la lumina zilei. Inculpatului îi vine să vomite, e pe cale să rostească cuvântul, dar în clipa următoare o putere malefică pune stăpânire pe el, acel simț inexplicabil al sfidării și al fricii, și-l face să-l înghită din nou. Și lupta începe iarăși. Uneori judecătorii suferă mai mult decât victimele. Asta deși inculpații îl consideră dușman pe judecător, când, de fapt, el încearcă să-i ajute. În calitate de avocat al apărării, e treaba mea să-i instruiesc să nu-și mărturisească vina, să se agațe de minciună și s-o consolideze, dar uneori nu îndrăznesc s-o fac cu adevărat, din inimă, pentru că minciuna aceasta îi face să sufere mai mult decât dacă și-ar mărturisi crima și ar suporta consecințele. De fapt, încă nu înțeleg cum poate cineva să comită o crimă, fiind conștient de pericol, apoi să nu aibă curajul să mărturisească. Mie frica aceea meschină de cuvinte mi se pare mai jalnică decât orice crimă.

***