Ai condus o perioadă de timp cursuri practice de tehnica lecturii la Universitatea din București. Ce autori germani au fost printre cei recomandați de tine sau apreciați de cursanți?
Cursurile de tehnica lecturii vizau o revizitare a unor direcţii şi zone ale literaturii, dar şi stiluri cât mai variate. Texte poetice, epistolare, memorialistice, dramaturgie, proză, eseu. Cursurile erau infuzate de teorie literară. De la Goethe,
Poezie şi adevăr la E.T.A Hoffmann, trecând prin poezia lui Rilke şi prin teatrul lui Brecht, căutând forma potrivită, cuvintele, stilul... erau primele mele încercări didactice şi am lucrat excelent cu cei care veniseră la Universitate din pasiune pentru literatură.
Ce autori germani ți-au influențat modul de a citi și scrie de-a lungul timpului?
Literatura germană înseamnă amplitudine şi forţă. Cred că în „zestrea” livrescă mi s-au sedimentat prozele fantastice ale lui Hoffmann, de care m-am îndrăgostit iremediabil încă din copilărie, poezia lui Goethe, minunatul epistolar Scrisori către un tânăr poet al lui Rainer Maria Rilke, dar şi proza lui Ernst Jünger. Am recitit de curând
Pe falezele de marmură, iar impresia de bazalt a scriiturii lui Jünger înfricoşează şi farmecă deopotrivă. În adolescenţă, i-am descoperit pe Hermann Hesse şi mi-am tatuat conştiinţa cu
Lupul de stepă, iar
Jocul cu mărgele de sticlă este şi acum unul dintre romanele la care revin magnetic, iar şi iar, ca o căutare perpetuă a adevărului ficţiunii. Ca studentă abia, am descoperit
Numele meu fie Gantenbein de Max Frisch, graţie doamnei profesoare Romaniţa Constantinescu. Şi, desigur, printre autorii germani care au rămas în ţesătura conştiinţei mele se numără Günter Grass, W. G. Sebald, autorul fabulosului roman ekphrastic
Austerlitz. Trebuie să amintesc şi de poeziile lui Paul Celan, pentru că imaginea macilor sălbatici mi s-a impregnat în straturile adânci ale memoriei ca nişte irizări ale unei lumi-de-dincolo-de-lume.
Ai debutat în Franța, iar în 2018, la Cartea Românească ți-a apărut volumul de poezie Noțiuni elementare. Când s-au format nucleele primelor noțiuni elementare?
Am scris la
Noţiuni din primăvara lui 2017, până în iarna lui 2018.
Noţiunile elementare sunt intarsii prinse în conştiinţa care, oricât s-ar deparazita periodic, dându-şi un restart necesar, găseşte o modalitate să fenteze tocmai ceea ce îşi dorea: să scape de munca sisifică, de sentimentul că totul este în zadar, că există şi oameni care apreciază ceea ce faci, în afara cercului restrâns al familiei, că dacă fiecare ne-am face datoria, am trăi într-o lume mai bună, că există indivizi care suferă ca nişte câini peste tot în lumea asta, că,
en fin de compte, nici câinilor nu le merge prea bine, că la fiecare două secunde moare un copil de inaniţie, că o femeie este diagnosticată cu cancer la fiecare trei secunde, că totul este complementar şi revine ca un bumerang înspre tine, oricât ai respinge ideea singurătaţii, a fricilor care se năpustesc ca un stol de corbi comuni. Că, dacă trăieşti, eşti supus riscului de a muri în orice moment. Am schimbat, din liceu până azi, exuvii poetice asemenea fluturilor, iar schimbările de ritm – chiar ruperile de ritm – sunt o şansă în plus ca un scriitor să se reinventeze. Să-şi mutileze personajele, să sufere, la rândul lui, alături de toţi cei pe care îi are în minte când scrie. Violenţa limbajului adolescentin s-a atenuat de-a lungul anilor, dar au devenit mai articulate obsesiile, panicile, căutările. Dar dacă nu eşti ultragiant ori periculos de licenţios la 18-20 de ani, atunci când?
Călătorești des. Cât de important este contactul cu alte culturi, stiluri de scriere, tendințe literare? Unde te regăsești cel mai bine acum?
Pentru mine, călătoriile sunt modalităţi de căutare a unor răspunsuri. Pierdere de sine. Iniţiere. Domnia aleatoriului. Reculegere. Fericire pură. Deparazitare. De convenţii. De prejudecăţi. Eliberare de temeri. Acceptarea propriei insignifianţe. Abatere de la drumul obişnuit. Însingurare. Descoperire perpetuă a sinelui. Curaj. Depăşirea unor bariere. Aventură.
Cred că într-o viaţă anterioară am fost comerciant pe Drumul Mătăsii, explorator sau poate o sclavă vândută şi revândută prin diferite părţi ale lumii, de aici dorul meu continuu de ducă. Îmi place să călătoresc şi, de când mă ştiu, am tot hălăduit – cu părinţii, dinspre Dobrogea natală înspre Oltenia cea secetoasă, cu colegii de şcoală sau de facultate, cu fratele meu, Florin, ori singură. De puţină vreme, pornesc în călătorii alături de Ştefan, logodnicul meu, călător căruia îi place să revină în locuri deja umblate, să se fixeze ca o rădăcină pivotantă. În tabăra de arheologie de la Slava Rusă – eram prin 2006, cred – am petrecut aproape două săptămâni din august în pustiurile judeţului Tulcea. A fost o experienţă iniţiatică, am lucrat cot la cot cu studenţii de la Facultatea de Istorie, decopertând zidurile aşezării antice, necropola, desfăşurând firul unei poveşti demult scrise. La fel de intens – însă mult mai dur – a fost drumul spre lagărul de la Auschwitz-Birkenau din Polonia sau la Dachau, în Germania, mulţi ani mai târziu. Călătorii răvăşitoare, dureroase, nebuneşti. Şi nu cred că doar cercetătorii ar trebui să se îndrepte spre locurile acestea, ci şi tinerii, să cunoască ororile trecutului şi să facă tot ce le stă în putinţă să apere pacea, demnitatea umană, frumuseţea lumii. Sunt o călătoare, recunosc. Atâtea locuri mi-au tatuat conştiinţa, atâta magie, angoasă, forţă, iubire, armonie mi-au inspirat altele, de la Ierusalim la Atena zeilor atotstăpânitori, unii mucaliţi, alţii răzbunători, de la Italia contradicţiilor la Sankt Petersburgul ţarilor care şi-au iubit imperiul până dincolo de moarte, de la Chichén-Itzá la Muntele Ararat, văzut din depărtările Erevanului, de la New York la Lisabona, Spania, Belgia, Franţa, Turcia, Maroc – toate au fost călătorii copleşitoare, la limita între vis şi literatură. Cred că este esenţial contactul cu alte culturi. Nu doar pentru un scriitor, ci, mai ales, pentru cel care caută pacea şi iniţierea deopotrivă, seninătatea şi claritatea lumii. „Vezi” altfel tot ceea ce te înconjoară la întoarcerea dintr-o călătorie. Simţi altfel lumea dimprejurul tău. Şi, cel mai important, porţi cu tine o lume îmbogăţită, înnoită.
Cum ți se pare critica literară în afara spațiului românesc? Cât de importanți sunt criticii literari în viața scriitorilor (aici sau în afară)?
Criticii literari validează opere, emit judecăţi de valoare, impun nume, structurează canonul. Din păcate, şi la noi, şi
ailleurs, critica literară se adresează unei nişe de cititori. Sunt foarte mulţi cititori total dezinteresaţi de ceea ce scriu criticii. Există cititori – mulţi dintre ei, tineri – care n-au nicio încredere în critica literară. Se ghidează după propriul gust, după ceea ce le spun prietenii, cunoştinţele sau se lasă, pur şi simplu, pe seama hazardului când merg în întâmpinarea unui autor sau a unei cărţi. De aceea, profesorii de literatură română şi de limbi străine au un rol major în educarea gustului estetic, în orientarea lecturilor şi a interesului pentru literatura contemporană.
Consider că misiunea criticilor literari, mai ales a celor tineri, este şi foarte importantă, şi foarte dificilă. Nu se mai practică susţinut critică de întâmpinare, sector deficitar deja de ceva vreme.
Ce-ți dorești cel mai mult de la propriul scris?
Aş comite un
hybris răspunzând la această întrebare. Deocamdată, îmi doresc să am timp de citit, de tot mai mult timp de citit. Poate la un moment dat, voi scrie şi proză. Mă interesează viaţa adolescenţilor de azi, asaltaţi de informaţie, prinşi ca nişte insecte în capcanele reţelelor de socializare de tipul plantelor Dionaea.
***
Irina-Roxana Georgescu a publicat volumele
Noţiuni elementare (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2018) și
Intervalle ouvert (Paris, L’Harmattan, 2017).
