Trupul are o poveste care se termină

Când ți-ai pus pentru prima oară problema genului, a limitărilor trupului sau a extensiei sale spre alte regnuri?

Îmi aduc aminte când eram în gimnaziu la Tulcea cum eram instructați separat: fetele făceau ora de menaj și băieții traforaj. Eram educați în cadrul sistemului cum „să ne comportăm” în funcție de sexul de la naștere. Generația mea a avut însă noroc că a prins Revoluția la sfârșitul ultimului an de gimnaziu, fiind împinși afară din comunism în democrație, traversând anii nebuni ai adolescenței prinși în anii tumultoși ai libertății, pentru că gustul primelor momente se trăiește intens. Apoi, se estompează și devine amintire.

Dacă în gimnaziu totul era o joacă, nu luam în serios ce mi se spunea la școală la ora de cum să devii mamă și soție ca și când rolurile astea se fac pe bandă rulantă, dacă acasă nu o ascultam pe mamaia care îmi repeta „cum vorbește o domnișoară sau/și cum se poartă”, gustul nediluat al libertății l-am descoperit în străinătate, pentru că acolo am cunoscut și lucrat cu oameni diferiți de la culoarea pielii până la cum se identifică sexual și în parteneriat.

Trupul are o poveste care se termină. Se spune, se ascultă, se termină. Nu este nicio tragedie în asta. Ce este tragedie ține de ura oamenilor care nu îi înțeleg pe alții, dar care îi judecă de parcă ar exista un model de unică folosință al sexului și genului omului.

Mai mult, ca femeie relația cu trupul devine și mai importantă pentru că numai în corpul nostru viața se continuă. Nimeni nu îi poate zice însă unei femei când să devină mamă, cum nimeni nu le poate zice homosexualilor, lesbienelor și transsexualilor dacă au dreptul la familie. Ce face fiecare cu al său corp este personal, nu este loc pentru negocieri sau compromisuri!

Cât privește dacă trupul migrează către „alte regnuri”, trupul meu are elasticitate doar aici și acum și tocmai de aceea îl las să respire liber. Unde va pleca mai departe? Nu știu; nu voi mai fi ca să îl ghidez (sic!).

Când ai descoperit prezența trupului, mai ales în scris?

Eram acasă la Tulcea, era vacanța de vară. Citeam în camera mea pe care o împărțeam cu sora mea mai mare. Aveam geamul deschis. Un pasaj din carte m-a făcut să intru într-un tunel neluminat, necunoscut. Brusc, am început să mă gândesc că într-o zi nu voi mai fi. Când te gândești așa, simți cum inima îți bate mai tare și nu știi ce ai făcut, ce/unde ai greșit. Un singur gând și te-ai dat singur peste cap. Din când în când mă mai gândesc așa, că într-o zi nu voi mai fi, deși acum gândul ăsta revine din ce în ce mai rar.

Atunci mi-a fost frică. Acum mi se pare firesc.

Gândul neființei experimentat atunci a fost amplificat apoi prin multe lecturi. În programa școlară până la urmă sunt texte literare despre dragoste, deci despre corp, despre durere, deci despre corp, despre intensitate, deci despre corp, despre politică, deci despre corp. Trupul se golește în minte pentru a se amplifica în senzații - trup și minte, mereu împreună.

Acestor lecturi, cancerul la sân al mamei și moartea ei m-au izbit cel mai tare de zidul neființei. Cum zbrobești acest zid fără a te sparge sau cum te poți reclădi dacă impactul deja te-a făcut țăndări? Nu am să dau un răspuns pentru că povestea mea nu este o rețetă standard de făcut dulceață de cireșe amare. Pot doar să spun că am citit, am fumat și băut, am râs și am plâns, iar apoi, fără să știu, am migrat către scris. Mai întâi pentru mine, în jurnal. Am crezut că mă voi opri acolo.

Când eram adolescente, sora mea scria poezii și participa la selecția națională a Olimpiadei de limba română, în timp ce eu urmăream cu pasiune meciurile de fotbal alături de tata. Nu mi-aș fi imaginat o clipă că voi ajunge să scriu, mai mult, să devin autoare.

Peste mulți ani, după ce am terminat doctoratul în științele umaniste ale medicinei și teatrul comparat la Universitatea Purdue din Indiana, după ce publicasem capitole și articole în limba engleză, am scris prima mea carte, Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces, dedicând-o în primul rând mamei. Cartea a călătorit și este în librării la Harvard, Columbia, Stanford, Librăria Congresului American din Washington D.C. et al. Cred că abia atunci zidul de care m-am izbit la moartea mamei a început să dispară.

Lipsea însă ceva.

Apoi am scris prima mea carte în limba română, de memorialistică, Inventing me/Exerciții de retrăit. Când i-am transformat pe mama, tata și mamaia în personaje, atunci mi-am dat seama ce realizasem cu adevărat: i-am readus la viață, i-am pus între coperțile unei cărți. De atunci, chiar că nu mai au cum să moară! Prima este o moarte fizică, iar dacă ai noroc, până și asta se dizolvă și ignoră regulile jocului shakesperian al lui a fi sau nu a fi, dându-ți șansa să te întorci la părinți și bunici și să îi faci nemuritori.

Volumul „Teatru” conține un amalgam de subiecte, iar atunci când revolta atinge puncte culminante, continui un exercițiu de sinceritate atât cu cititorul, cât și cu tine.

Observ că aceasta nu este întrebare, deja înotam dincolo de geamandură – îmi place!, mai ales că nu știu să înot.

Sinceritatea poate să usture. Nu o vrem mereu. De multe ori știm adevărul sau îl putem intui. Personajele create în volumul „Teatru” au ieșit din mine împinse afară de neajunsurile lor. Sunt personaje prin care viața a lăsat urme și care acum încearcă să se examineze, să se descopere, poate să se înțeleagă mai bine prin dialog, pe scenă.

Numai că sinceritatea nu este o constantă. O vrem și o respingem în egală măsură. O purtăm și ne dezbrăcăm de ea. Personajele mele își dau seama că nu sunt o ecuație. Desigur, depindem de timp să ne maturizăm, dar timpul ne trădează sau poate, cine știe?, ne plictisim de el și vrem să ne inventăm alte feluri de a fi. Personajele mele au nevoie de public pentru a-și testa și a le testa deopotrivă reacțiile. O carte de teatru care rămâne doar publicată moare încet, asfixiată de praf.

Volumul a fost lansat în România și în Germania. Cum a fost întâlnirea cu publicul german?

Am avut onoarea să vorbesc la Institutul Cultural Român de la Berlin într-un eveniment intitulat „Jocul de-a istoria” care a avut la bază piesa de teatru Cățelul sinucigaș și Laika:

Mi-am dorit mereu să ajung la Berlin pentru că este o capitală cu multă istorie. Plimbându-mă pe străzi, m-am oprit lângă una dintre rămășițele zidului de la Berlin. Mi-am închis și deschis ochii. Era (o altă) vară. Erau și alți turiști. Copiii alergau pe lângă panourile de lângă zid în care istoria era condensată. Adulții citeau. Alții treceau repede pe lângă cuvinte, de parcă ar fi văzut stafii. Îmi place să pun cuvinte și stări în oamenii pe care îi văd, chiar și în cei trecând pe lângă mine. Este un joc inofensiv. Este o scriere care se (auto)dizolvă pe loc.

La Berlin, mă uitam prin crăpăturile zidului ca și când ar fi fost un vizor sau spațiul infim prin care intră o cheie în ușă.

Cât de fragilă este libertatea! Cum ne jucăm cu ea de parcă ni s-a dat fără a face nimic în schimb.

La Berlin, lângă zid, mi-am adus aminte de 1989, în plină vară m-am gândit la iarnă, la cum urma să cumpărăm pomul de Crăciun cu tata, la cum am rămas „prinși” în scaune uitându-ne la TV până când transmisiunea a fost oprită și apoi ne-am mutat din sufragerie în bucătărie să auzim ce bazaconii mai îndruga Ceaușescu și ce ziceau cei de la radio.

La Berlin, timpul s-a hotărât să se întoarcă; până la urmă, noi nu îl lăsăm să o facă, tot ne împingem în mâine grăbiți.

Așa că pentru câteva minute, eram și mama care îi arăta fiului ei o dovadă a istoriei, dar și adolescenta care era alături de părinți, acasă. La Berlin, am pus istoria în perspectivă. Pentru că istoria este în noi, o trăim zilnic prin ce alegem să facem.

Și atunci evenimentul care a avut loc la ICR mi-a dat șansa să vorbesc mai puțin despre piesă și să mă joc cu cei din sală - câteva exerciții pe care le fac cu studenții mei când predau teatru la Universitatea Pace din Manhattan. Publicul a fost receptiv, m-a ascultat cu atenție, a participat.

Unul dintre jocuri a fost inspirat din cartea lui Augusto Boal, teoretician născut în Brazilia și fondatorul teatrului pentru cei oprimați. Am rugat 3 oameni din public să își folosească corpul gândindu-se la ce înseamnă pentru ei cuvântul „cetățean.” Fără să se uite la cei care de asemenea participau, să își folosească corpul pentru a intra în starea ambiguă a cuvântului, atât cât însemna el pentru ei atunci, pe moment. După ce fiecare și-a sculptat imaginea, cei din sală trebuiau să spună reacțiile lor printr-un cuvânt (e.g., „frustrare,” „bucurie,” „împlinire” etc.) Aceluiași grup i-am cerut să se gândească la cuvântul „imigrant”, iar celor din sală, reacții. Exercițiul se termină dramatic, anume, cei care sunt temporar actori, pornesc sculptând cuvântul „cetățean”, iar în timp ce eu număr până la 7, ies din „cetățean” și intră în „imigrant.” Exercițiul a dorit să aproximeze cele două cuvinte prin folosirea a 3 corpuri cu reacții diferite. Fiecare ipostază a fost corectă. Niciuna nu a fost respinsă. Împreună au format o unitate.

În piesele mele de teatru, încerc să îi apropii pe oameni, dar atunci când distanța a devenit ireparabilă, traiul împreună nu trebuie forțat. Nimic nu trebuie impus pe scenă sau în ce trăim. Altfel, devenim prizonieri în viață. Cred în libertatea refuzului de a cădea pradă ideologiilor și oamenilor înguști la minte.

A doua zi, am vizitat altă parte din fostul zid al Berlinului care e plin de picturi și graffiti. Acolo l-am întâlnit pe Gorbaciov. M-am așezat lângă imaginea lui gândindu-mă la personajul creat, Cățel, care îi povestește Laikăi despre ultimul președinte al Rusiei sovietice, narând istoria de la al doilea Sputnik încoace. Deși știam că este doar un joc în imaginație, nimeni nu mi-l putea lua. Arta ca și scrisul ne ajută să ne înțelegem colectiv, în mișcare, dinamici.

Ce ne mai pregătești cu acest volum?

Alături de Fundația „Renașterea” și sponsori, sper să pot pune în scenă piesa Mia în care este vorba despre lupta unei femei cu propriul corp atacat de cancer, dar și cu mentalițăti învechite care amortizează gândirea liberă. Această punere în scenă se dorește a fi și o campanie de prevenție și educație, campanie pe care vrem să o ținem în importante orașe din țară.

Piesa Ce rămâne după viață? vreau să o văd lansată la Tulcea atât la Teatrul „Jean Bart” cu actori profesioniști, cât și la fostul meu liceu cu trupa de teatru a elevilor.

Cu Mia doresc de asemenea să ajung să vorbesc sau/și prezint câteva scene la Paris la vară.

Inspirat de Mia și de Ce rămâne după viață? am creat un proiect pentru care sper să primesc finanțare care să mă ajute să ofer seminarii într-o serie de evenimente intitulate „Testarea prin teatru și jocuri a limitelor rolurilor masculin/feminin” la care vor fi invitați actori și psihologi, cât și elevi și părinții lor.

Iar unde predau, la New York, regizoarea Handan Ozbilgin va oferi o lectură dramatică a piesei Mia la LaGuardia Performing Arts Center; iar Olga Levina va regiza lectura dramatică a piesei Cățelul sinucigaș și Laika la Institutul Cultural Român.

Pe cât mi-este de drag să vorbesc despre piesele mele de teatru, pe atât de mult vreau să le ofer oamenilor pe scenă. Textul este doar începutul aventurii descoperirii unor personaje care, după ce ani de zile au fost în mine ca dorință, într-o bună zi au prins curaj să călătorească către destinații pline de mister.

 

Vă mulțumesc pentru atenția acordată. Îmi puteți scrie la următoarea adresă: fflorescu@pace.edu

Mă puteți urmări pe rețelele de socializare, cât și pe site-ul personal, https://www.catalinaflorescu.com/