Domestică și predispusă la fericire – Cristina Ispas în dialog cu Bogdan Coșa

Cristina Ispas: De fapt, nu, în cazul meu. Am copilărit la ţară, la bunici, într-un sat de câmpie, din sudul României. Părinţii, foarte tineri, îşi vedeau de viaţa lor în orăşelul din apropiere, iar pe mine m-au crescut bunicii din partea tatălui. Bunica mea, care era o femeie foarte inteligentă şi înţeleaptă, era şi o persoană care nu se sfia să-şi exprime afecţiunea, prin cuvinte şi gesturi tandre, mângâieri. Făcusem un adevărat cult pentru ea; în acelaşi timp, am copilărit cu tristeţea că la un moment dat o să trebuiască să-mi văd de viaţă și să îi abandonez acolo. Planurile mele de viitor se reduceau la ideea că, la un moment dat, o să merg la facultate la Bucureşti. Unde era mătuşa mea, sora tatălui meu, de care, de asemenea, am fost foarte ataşată, pentru că, neavând ea însăşi copii, mă lua pe mine în concedii cu ei şi în vizite la Bucureşti. Bunicii au murit, mătuşa locuieşte acum foarte aproape de mine, mai are grijă de Natalia. În acelaşi timp, şi pe Dani (soţul meu şi tatăl Nataliei) l-am cunoscut tot foarte devreme, la 16 ani, la Corabia – unde încă mai mergem destul de des, când e vremea frumoasă, pentru curte şi Dunăre etc.

Cu alte cuvine cred că, în mare, am avut o copilărie şi o adolescenţă fericite, nu am simţit deloc nevoia să evadez în proiecţii complicate despre viitorul meu, ceea ce înseamnă că nu am trăit nici atât de multe sau majore dezagămiri, încât să mă transforme. Am trecut doar printr-un proces lent şi sigur, inevitabil dureros, de maturizare. Pe de altă parte, în momentul în care am pus motto-ul ăla din Adrienne Gruber credeam în el, pentru că eram într-un moment al vieţii mai de criză sau, dacă vrei, mai isteric, în care mi se părea că o să mă transforme radical tot ce se întâmpla în jurul meu. Dar n-a fost aşa, a fost foarte bine, sunt OK.

Bogdan Coșa: Întreb încă o dată, dar păstrând în vedere doar latura ta artistică: cine ești tu, cea de acum, și cine îți închipuiai că o să devii?
Cristina Ispas: Sunt o artistă încătuşată. Glumesc şi nu prea. Am scris trei volume de poezii în 12-13 ani, destul de greu. Imediat după Facultate m-am angajat la o firmă de avocatură, traducătoare. Aveam program de la 9 dimineaţa la 8 seara, cu doar 1 oră pauză de masă. Câştigam destul de mulţi bani, dar nu era chiar ce îmi doream, aşa că m-am hotărât să mă întorc la şcoală. Mi-am schimbat jobul cu unul mai OK, tot de traducătoare, cu bani mult mai puţini, şi am mers la Master şi apoi la Doctorat. Nu mi-am permis niciodată să mă las de job, trebuia să mă întreţin. Prin urmare am fost cu job şi şcoală timp de 5 ani şi ceva, timp în care am scris şi fetiţa. mixaj pe vinil (2007) şi am cunoscut mulţi scriitori, dintre care unii mi-au devenit, cu timpul, prieteni. Rezervaţia a apărut în 2011, în acelaşi an cu Natalia.

Cât a fost ea mică am tradus mai multe cărţi de istorie (despre metodele de recrutare ale Statului Islamic în Occident, politica etnică a Rusiei, până la recentul episod Crimeea, mai mult istorie contemporană).

Nu ştiu cât de artistă am fost şi ce înseamnă exact să fii artistă sau dacă m-a preocupat asta vreun pic. Să zicem că asta a fost şi este pasiunea mea, să urmăresc tot timpul ce apare, să pun în context, să ordonez cumva temele, direcţiile etc. şi natural cumva am şi scris. Cred că e şi o metodă foarte bună – vorbesc în numele meu – de autoevaluare psihică, pentru că poezia mă forţează să blochez un pic fluxul cotidian, să fac un pas în lateral şi să verific din alt unghi dacă mai sunt om. Deci să nu-i spunem latura mea artistică, să-i spunem pur şi simplu latura mea sensibilă, e mai adecvat, şi să spunem că mi-am păstrat sensibilitatea intactă. Doar că am învăţat probabil, între timp, să o folosec mai mult în favoarea mea, în loc să o las să acţioneze în defavoarea mea.

B.C.: Nu văd aproape niciodată numele tău în înșiruirile de poeți români contemporani preferați, în liste etc., nemaivorbind de premii sau onoruri literare. Care crezi că-i motivul? N-ai fost suficient de vocală în prima tinerețe? N-ai umblat pe la lecturi? Nu ți-a rulat arta suficient de mult încât să fie digerată și înțeleasă de masa critică? Are ceva de-a face cu faptul că scrii critică literară la rândul tău? Are ceva de-a face cu faptul că ești femeie?

C.I.: Un pic din toate. Nu am fost suficient de vocală la tinereţe (mă refer aici la perioada facultăţii), parţial pentru că mă simţeam o provincială care are multe de recuperat la capitolul literatură contemporană. Aşa că am stat mai mult acasă şi am citit. Am fost, bineînţeles, pe la lecturile douămiiştilor, în Club A, le-am citit poemele lipite pe pereţii facultăţii, dar nu m-au atras atât de mult, la momentul respectiv.

Dacă pot să spun că am avut vreodată o perioadă cu adevărat explozivă, în care am ieşit foarte mult (mai tot timpul, de fapt), am ascultat toate muzicile, am stat în găşti, m-am îndrăgostit nebuneşte, am încercat să mă îmbrac interesant, am bifat cam toate formele de exprimare posibile, din plin, a fost perioada liceului. La facultate, la Litere, mi s-a părut dezamăgitor şi cumva parcă eu însămi am devenit imediat ştearsă. Bucureştiul nu m-a atras nici el deloc pe străzile şi prin cluburile lui la momentul respectiv, iar dacă am ieşit totuşi, am făcut-o forţat cumva.

Oricum, a existat un defazaj atunci, care probabil că nu mi-a folosit. Fetiţa. mixaj pe vinil a fost totuşi o carte suficient de bine primită la momentul ei, având în vedere că veneam de nicăieri, nu cunoşteam pe nimeni, şi având în vedere că, practic, am învăţat să scriu poezie odată cu volumul ăsta. În direct, cum s-ar spune. Cartea a fost nominalizată la premiile Mihai Eminescu, Opera Prima. Cred că mi s-a părut OK.

Pe de altă parte, probabil că, mai târziu, când a apărut Rezervaţia, am fost prea vocală. Pentru că a fost perioada aia cu canonul.net. Fiind acasă cu un copil mic, nici de promovare nu prea am putut să mă ocup, să am lecturi adică, dar am avut o lectură la Braşov, la Maratonul european de poezie la feminin, organizat de Andrei Bodiu, şi reacţii neaşteptat de calde după. Cartea a fost nominalizată la Premiile Observator cultural, a avut câteva cronici, nu a fost chiar aşa de rău. Doar că a urmat o perioadă în care nu am mai avut timp de scris, nu am mai apărut prin reviste (foarte puţin), nu prea am ieşit din casă etc.

Am existat totuşi pe FB, dar nu cred că mă descurc atât de bine pe FB.

Discuţia asta cu femeile e foarte complicată, nu vreau să ocupe tot interviul. Dar, cred, da, e şi ăsta un dezavantaj. Dar am o anecdotă, dacă tot evit să răspund. M-a distrat să văd cum i s-a tot reproşat pe FB Elenei Vlădăreanu, legat de înfiinţarea Premiilor Sofia Nădejde, că tocmai ea, care a luat totuşi nişte premii, s-a gândit să facă asta, când Elena, de fapt, nu a luat aceste premii. Cu alte cuvinte, e clar că, dacă toată lumea era convinsă că a luat, ar fi meritat să ia, dar nu s-a întâmplat. Q.e.d.

Nu ştiu dacă mi-am făcut duşmani cu critica. Am scris relativ puţine cronici, de obicei la cărţile care mi-au plăcut. Dar e adevărat şi că am desfiinţat câteva cărţi, iar având în vedere că lumea m-a felicitat mai mult în privat pentru unele dintre ele, scrise de nişte „instituţii literare” de pe la noi, mă gândesc că poate o fi contat. Dar cât să fi contat, totuşi? În schimb, dacă tot am ajuns la critică, trebuie să spun că e o mare dezamăgire că nu am putut să fac asta. Cred că mi-am dorit să pot să scriu constant cronici de întâmpinare chiar mai mult decât să scriu poezii. Şi cred că eram bună şi fair enough, curajoasă. Doar că să faci critică în România e un fel de lux, pe care puţini şi-l pot permite. Pentru că, deşi am fost plătită pentru cam toate apariţiile mele în reviste (am colaborat în principal cu Observator cultural, pentru care am tot respectul), e totuşi o muncă uriaşă în spate, îţi mănâncă enorm de mult timp meseria asta, iar eu nu am timpul ăsta. Şi nu spun că am pretenţia să trăiesc din două cronici pe lună, doar să fiu plătită cu, să zicem, 200 de lei cronica, astfel încât, pe lângă job, să nu mai fiu nevoită să îmi iau în plus de muncă, când nu-mi mai ajung banii. Atât. Dar asta este, scriu poezii şi gata.

În concluzie, cred că toate lucrurile astea contează, dar cred că se poate să fii OK în final oricum.

B.C.: Te frustrează în vreun fel statutul acesta? Parafrazând o poezie de-ale lui A. Mușina, cum e gluga, pelerina ta, de lumină sau de plumb?

C.I.: Sincer, nu. Înţeleg regulile jocului, dar nu am timpul şi disponibilitatea necesare să le respect sau să încerc să le schimb. Cel puţin până acum nu am avut sau am avut foarte puţin. În plus, eu am tendinţa asta, odată ce am încheiat un „proiect,” să mă arunc imediat în următorul. E posibil ca asta să trădeze un fel de frică de eşec, în sensul că prefer, în loc să aştept reacţii la un „proiect” proaspăt lansat, să mă asigur că pregătesc deja altceva, mai bun.

În altă ordine de idei, în perioada primului volum am fost mult mai activă în spaţiul literaturii decât îşi poate permite o introvertită ca mine, a fost epuizant, şi totul foarte nou, aşa încât nu prea vedeam clar în ce direcţie mă îndrept, gravitam şi eu pe-acolo, în timp ce la apariţia rezervaţiei, dincolo de ce am spus deja, am avut cu totul altele pe cap. În 2011, când a apărut cartea, pe 6 februarie a murit bunica mea, pe 23 februarie s-a născut Natalia, în iulie a murit tatăl lui Dani şi în octombrie a murit şi bunicul meu. Aşa că poţi să înţelegi că nu prea mi-a păsat de volum. Eram o furtună de emoţii, şi pozitive şi negative. Iar în următorii ani Natalia mi-a captat oricum toată atenţia; apoi, când a mai crescut puţin, am experimentat pentru doi ani şi ce înseamnă munca în corporaţie şi, iarăşi, a fost extenuant. Pentru cineva care mai vrea să şi scrie. Dar poate nu sunt pe liste şi din cauză că nu eram uşor de lipit niciunde, nu am debutat odată cu valul douămiist, nu am avut treabă cu „poezia viscerală”, înţelegi idea, am picat aşa, niciunde.

Vasile Leac e un poet foarte bun, care mi-a plăcut tot timpul; nu a fost nici el aşa de des pe liste, şi cred că tot din cauza asta, că nu a fost uşor de lipit undeva. Andrei Doboş, un alt poet foarte bun, care a debutat odată cu mine, a fost şi el mult timp subevaluat. În fine, un cumul de factori.

E posibil, în schimb, să ajungă să mă frustreze în viitor, cine ştie. Odată ce intru într-un ritm mai bun de scris. Sau poate că 40. să înceapă jocurile o să aibă o soartă mai bună. Angela Marinescu, care e o autoritate, o artistă superbă şi o poetă excelentă a zis că e o carte „splendidă.” Cred şi în sinceritatea şi în capacitatea ei de judecată.



B.C.: Așa cum spuneam, rezervația (Casa de pariuri literare, 2011), contrar cărților de poezie care dau două-trei hituri și, bang-bang!, aruncă în topuri scriitori, cu fiecare lectură mi se pare un volum tot mai consistent; impresia nu sărăcește pe măsură ce textul devine familiar, dimpotrivă, se răsfrânge din nou în matca textului și-l inundă de sens. Dar țin să mărturisesc că la prima încercare de lectură n-am reușit să-l parcurg nici măcar pe jumătate, mi s-a părut o sumă de anecdote; și mai știu oameni care au reacționat similar la el în primă fază.

a plouat. cineva traversează, ocolind bălțile
în stație, un tânăr vinde niște mere vii
cufundat în liniștea buzunarelor de lână
două adolescente cu genți mari se distrează
un băiețel somnoros
încearcă să se cațere pe trupul firav al bunicului
în tramvai, femei în fuste groase
au mâinile acoperite cu inele
și sacoșele pline cu mâncare
(p.71, rezervația)

C.I.: Cred că volumele mele trebuie citite în întregime, pentru un efect maxim. Dar ştiu că au existat multe reacţii de genul ăsta, au fost mai mulţi care mi-au mărturisit că au răsfoit şi nu au avut chef să se apuce sau că au început şi au lăsat, până când la un moment dat, mai prielnic, au citit tot şi le-a plăcut foarte mult.

Sper – aşa mi se pare – că în cazul celui mai recent volum am depăşit şi asta.

B.C.: Are Dan Sociu un poem care zice în felul următor: Eu vin din Bukowski,/ Tu vii din Turgheniev/ și nu avem nici o șansă/ nici o șansă să ne întâlnim. Pentru mine, tu vii din Vermeer. La fel ca picturile lui, poemele tale sunt scene din viața de zi cu zi ale omului simplu, uneori alegorice, care pot funcționa excelent și ca remindere: ești un om simplu cu probleme simple și bucurii simple, cu un job așa-și-așa, iar asta e-n regulă – fii mulțumit și cât mai puțin închipuit, man. Fii recunoscător pentru infinitele detalii.

C.I.: Vin din Ferrante, e clar. Adică sunt om simplu… with a twist. Am copilărit la ţară, am fost la cules de struguri, de porumb, am scos ceapă, cartofi, am vândut legume la piaţă, am dus vaca la păscut, cum povesteam mai sus. Din clasa a 5-a până la începutul clasei a 8-am am fost într-o clasă cu profil sportiv, am făcut un sport de echipă, handbal, cu antrenamente în fiecare zi după ore, încă unul sâmbătă dimineaţa, şi cantonamente, cu alte cuvinte munceam (cu mai multă sau mai puţină tragere de inimă) destul de mult, fără prea mulţi timpi morţi, eram veşnic în adidaşi şi aveam o atitudine uşor băieţoasă.

În liceu am fost o elevă OK, nici model, dar nici turbată. În facultate am stat acasă şi am citit. În prezent locuiesc într-un apartament micuţ, gătesc, calc, fac temele cu copilul, şi toate astea îmi fac plăcere, dacă nu mă presează rău cine ştie de lucru. Cu alte cuvinte, am trăit la sat, într-un orăşel de provincie şi în capitală, şi am trecut prin ultimii ani ai lui Ceauşescu, m-am jucat mai mult în praf, am citit la lumina lumânării, am cumpărat pâine pe cartelă, am fost pionieră, am participat la festivităţi, am văzut magazinele goale, apoi am trecut prin tranziţia din anii ’90, cu bişniţa ei infinită, naivitatea şi MTV-ul deschis non-stop şi am ajuns în ce suntem astăzi, într-o epocă maxim de isterică, nu vreau să insist. Cred că singurul lucru după care chiar tânjesc şi fac tot posibilul să-l obţin este timpul liber.

B.C.: Dacă ți-e clar din cine vii, spune-ne și care-s restul scriitorilor și artiștilor pe care îi simți la temelia artei tale?

C.I.: Probabil că primii poeţi care m-au influenţat sau cu care am intrat în contact, în clasa a 9-a, a 10-a, au fost Bacovia, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu şi Mariana Marin. Poate m-au mai influenţat, mai mult, mai târziu, fetele astea, Sylvia Plath, Anne Sexton, Anne Carson, poate. Şi mai mult ethnic oricum. Din când în când mai am aşa câte-o febleţe, o perioadă, şi poate fiecare febleţe mă influenţează câte puţin.

B.C.: Ai susținut o teză de doctorat despre poezia românească din anii ’90. Cum crezi că s-au răsfrânt anii de studiu, lecturile din poeții respectivi în ceea ce privește poezia ta? Ce-ai învățat de la generația lor? Recomanzi un autor anume? (Mai mulți?)

C.I.: Am învăţat de la toată lumea câte ceva, în perioada aia, am învăţat de la beatnici, de la optzecişti, braşovenii Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Romulus Bucur au fost preferaţii mei, de la Angela Marinescu (Parcul e un volum excelent), de la Cărtărescu şi de la Ianuş, care practic e Cărtărescu la negativ, de la Dan Sociu, Ruxandra Novac, Ştefan Manasia, Dan Coman, Elena Vlădăreanu, Gabi Eftimie, Adrian Urmanov.

Preferatul meu a devenit între timp Vlad Moldovan; îmi plac foarte mult Cosmina Moroşan, Bogdan Lipcanu, Andrei Doboş, V. Leac, dintre cei care au volume în ultimii ani, adevăratul băiat de aur, de Andrei Dosa... Şi, mai recent, mi-au plăcut câteva poeme de Florentin Popa şi ultimele poeme ale Dianei Geacăr, scrise după apariţia ultimului ei volum. Mi-ar plăcea foarte mult să citesc cândva un volum de Cătălin Furtună.

B.C.: Zici undeva în rezervația despre copiii care se întorc cu părinții de la grădiniță că ți se par supermici și manevrabili. Mai ții minte? O aveai deja pe Natalia când ai scris poemul în cauză sau era impresia femeii care nu devenise încă mamă?

C.I.: Era cu un fel de milă. Şi acum mai am mila asta faţă de copii, dar încerc să mi-o înfrânez. Cred că eram însărcinată, probabil că îmi era frică un pic de resonsabilitatea pe care mi-o asumam, un început de anxietate.

B.C.: Cum ți se par copiii acum, sunt manevrabili? Fiica ta a fost manevrabilă?

C.I.: Mi se par, da, manevrabili, cu condiţia să fii dispus să le acorzi o atenţie infinită, îţi trebuie mintea limpede etc. Cât sunt mici, indiferent câtă rezistenţă îţi opun, încă îi mai poţi manevra. Repet, cu condiţia să fii acolo mai tot timpul.

B.C.: S-a schimbat ceva în scrisul tău după ce ai devenit mamă? Dar dacă ar fi să vorbim despre dimensiunea publică a vieții tale, au existat diferențe semnificative între poeta Cristina Ispas înainte de a deveni mamă și poeta Cristina Ispas după ce a devenit mamă?

C.I.: Evident că toate experienţele prin care am trecut, mai mult sau mai puţin semnificative, m-au marcat într-un anumit grad, în timp ce, categoric, apariţia unui copil în viaţa cuiva este o experienţă majoră. Am căpătat, probabil, ceva mai multă profunzime, mai multă căldură, mai multă răbdare, mai multă înţelegere etc. Trecând la următoarea întrebare, dimensiunea public nu prea există la mine sau nu e deloc semnificativă. Am mai spus că sunt o persoană introvertită, obosesc repede între oameni, în special când sunt mai mulţi la un loc şi majoritatea necunoscuţi, indiferent cât de mult mi-ar plăcea la momentul respectiv să mă aflu între ei. Dar, da, categoric, libertatea de mişcare ţi-e mult îngrădită, din momentul în care ai un copil, iar dacă eşti genul de persoană căreia chiar îi place sau are nevoie să iasă mult, e foarte greu.


ești obosit, iar eu nu mai nimeresc filmul
îți povestesc cum am văzut într-o spărtură în zid un șoricel
și la doi pași mai încolo o pisică
care mânca ceva dintr-o farfurie
de fapt, nu prea are sens ce-ți spun
iar interesele noastre sunt, oricum, diferite

apoi mi se pare că sunt o mizerie luxoasă
mi se pare că se vede că m-am aranjat
că se vede, în general, tot
(p. 80, rezervația)

B.C.: La 30 de ani, orice atitudine trebuie să fie cât se poate de exactă, zici în alt poem; așa că vin și te-ntreb: dar la 40? Te-ai ghidat după asta, are vreo valoare sau e doar un vers între versuri?

C.I.: La 40 e şi mai necesar să fii exact decât la 30. Nu era doar un vers, încercam să spun că nu e bine să trăim în aşteptare.

B.C.: Cred că volumul de poezii proaspăt publicat face o mare favoare și rezervației – ambele ieșite din același trunchi, așa cum ziceai și tu. 40. să înceapă jocurile (frACTalia, 2018) nu-l pune neapărat într-o lumină nouă; dar îl pune din nou în lumină, ceea ce-i și mai bine, pentru că nu are nevoie de o lumină nouă.

C.I.: Cred că se vede foarte bine în cele trei volume, acum, că sunt aproximativ aceleaşi lucruri care mă preocupă, ceea ce demonstrează că au fost adevărate tot timpul, nu doar anecdote. Poate fi asta, nu ştiu. Pe de altă parte, cred că întotdeauna am crezut că volumele viitoare le vor face dreptate şi celor dinaintea lor. După cum reiese şi de mai sus. Dar nu m-am gândit aşa de clar, a fost undeva în subconştient.

Bărbați în cămăși ușor mototolite la spate,
femei îmbrăcate formal,
coborâți din turnuri înghețate,
vin și se duc din foaier.

Mișcări îngrădite, timide,
imperativul de a rămâne elegant,
chiar și atunci când mânănci pe fugă,
sprijinit de un perete alb,
pe care nimeni nu mai proiectează nimic,
dar care a rămas pătat,
ca un reproș mut,
însângerat cu carioca.
(p.19, 40. să înceapă jocurile)

B.C.: Știu că au existat unele turbulențe în găsirea unei edituri dispusă să publice cartea asta, în special pentru că tu îți doreai cu tot dinadinsul să apară în 2018. Dacă ai vreo săgeată împotriva cuiva sau, din contră, mulțumiri de adus, acum e momentul.

C.I.: Au existat discuţii cu o altă editură, doar că acolo volumul ar fi apărut abia în 2019, iar eu, este adevărat, nu am vrut să amân. Şi am făcut foarte bine, pentru că imediat după „bun de tipar” am putut să scriu poeme noi. Doar mulţumiri am.

B.C.: Să înceapă jocurile! a strigat cineva,/ și parcă, brusc,/ jocurile chiar s-au pornit mai intens -/ jocuri de maturitate și nostalgie. Ce jocuri sunt astea? Nu știu de ce, dar de când am văzut titlul mi s-a părut că C. G. Jung ar fi surâs, aprobând sintagma.

C.I.: Ce să zic? În loc de o atitudine cât se poate de exactă, aşa cum ar trebui să avem, tot ne mai trezim că bâjbâim şi suntem demni de milă, noi, persoanele de 40. Dar aş prefera ca fiecare să interpreteze versurile astea cum doreşte, să îşi imagineze propriile „jocuri de maturitate şi nostalgie” cum doreşte.

B.C.: Domestică și predispusă la fericire – tu?

C.I.: Domestică, da, categoric, asumat. Vreau să fiu domestică, e o alegere. Nu înţeleg dispreţul pentru ceea ce este domestic. Aici, cu ultima propoziţie, glumesc. Şi, predispusă la fericire, da, pentru că nu sunt o persoană prea vanitoasă. Dar trebuie să rămână clar că orice moment de fericire este înecat în multă tristeţe, melancolie, altfel nu se poate. E ca o mică scânteie aprinsă în noapte, iar dacă noaptea nu e suficient de adâncă sau suficient de întunecată, nici scânteia nu străluceşte prea tare.

B.C.: Nicio dinamică postindustrială, nimic futurist,/ pentru că totul a fost oricum depășit și compromis,/ cel mult darkpop/ și atenția la inimă. – arta ta poetică?

C.I.: Categoric, darkpop/ și atenția la inimă. În prima parte e doar postironie. Joke.

B.C.: Te mai întreb un singur lucru, fără nicio legătură: dacă ar fi să le dai un sfat cititorilor tăi anonimi, poate la rândul lor scriitori, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte să fi debutat?

C.I.: Doar plimbări lungi şi exerciţii de respiraţie. Recomand oricui, fără nicio glumă.