Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este doctor în științe sociale al Universității Libere din Bruxelles și al SNSPA București. A debutat în limba română în anul 2005, la
Revista 22, și a continuat până în prezent la:
Cuvântul, Dilema veche, Decât o Revistă, totb, Arhiforum și
Scena 9. A contribuit cu o povestire la volumul colectiv
Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A mai publicat proză scurtă în revista
Iocan (2016) și în
Revista de Povestiri (2017–2018), ale cărei ateliere de scriere creativă le-a urmat.
Un cal într-o mare de lebede este debutul său în volum individual, pentru care a primit Premiul „Sofia Nădejde” pentru Literatura scrisă de femei, ediția I, categoria Debut Proză.
UN CAL ÎNTR-O MARE DE LEBEDE
A doua zi după maraton, deși abia mă mai puteam mișca, m-am târât până la baie și m-am cântărit; aveam încă două kile în plus. Acul cântarului trecuse ușor de optzeci de kilograme, cu vreo douăzeci mai multe față de greutatea mea normală.
Când am văzut pedometrul ăla mic şi negru, la ghişeul din spatele căruia doamna poştăriţă mi se adresase la rândul ei cu „doamnă“, m-am împrăștiat într-o mie de bucățele de gelatină, care s-au prelins încet pe sticlă, pe pereţi şi peste toată lumea care îşi aştepta rândul în spatele meu.
M-am recompus abia în ziua în care mi-a atras atenţia, pe pagina de Facebook a SOAS, un anunț: „urgent – bursă de un an pentru învățat limba japoneză“. Universul îmi făcea cu ochiul, în felul lui, cu țara asta care îmi apăruse brusc și misterios pe hartă din cauza unui pachet fără expeditor.
Nu văzusem niciodată un japonez gras. Și, totuși, Charlotte se îngrășase de la mâncat orez de trei ori pe zi. Poate aveau o dietă care li se potrivea doar lor, cum era la francezi paradoxul
croissant-ului: sunt toți slabi, deși le mănâncă în fiecare zi, cu unt, gem; plus baghete, brânză, ciocolată și... litri de vin roșu.
Universul a fost de partea mea până la capăt: pe colegii de la japoneză nu-i interesa un curs de limbă, erau deja la nivel mediu sau avansat; cei care voiau să ajungă în Japonia plecaseră încă din august cu programul JET
[1]. În plus, nimeni nu voia să meargă nicăieri în luna aprilie, în mijlocul semestrului doi.
Eu mi-l îngheţasem oricum, de când pierdeam bucăţi din scalp.
Timpul foarte scurt până la plecare s-a evaporat în formalități și proceduri administrative. Am avut o întâlnire cu șeful de departament, pe care îl idolatrizam şi care lucra de foarte mulți ani cu Coreea de Sud; mi-a zis că până și pentru coreeni, japonezii sunt altceva. M-a încurajat, mi-a spus că era o oportunitate extraordinară şi mi-a urat succes.
Aripile pe care mi le-a dat au făcut repede febră musculară de la zborul prea lung, cu două escale, una la Istanbul și alta la Kuala Lumpur; pentru că mi-a venit ideea genială că, dacă tot mă duc în sfârșit în Asia, să trec pe la o prietenă care era de mult în Bali. În caz că nu e clar, Asia nu era deloc fruntașă pe lista priorităților mele profesionale sau personale. Din SOAS mă interesa „A“-ul, doar că nu era de la Asia, ci de la Africa; dădusem acolo datorită anului petrecut în Maroc.
În aeroportul din Kuala Lumpur m-a salvat o cutie de cola rece ca gheața, de la un chioșc aflat fix lângă poarta de îmbarcare. Am băut-o aproape fără să respir, cu toți oamenii trecând pe lângă mine grăbiți, cu realizarea a ceea ce făcusem, care parcă abia atunci s-a cristalizat, odată cu fiecare moleculă de zahăr din cele șase lingurițe, câte conține o cutie de cola.
Eat, pray, die[2], în drum spre Bali. Era prima cola pe care o beam de cine ştie când şi eram epuizată înainte să încep măcar noua aventură.
Am luat un
low-cost din Kuala Lumpur la Denpasar. Prietena mea m-a așteptat la aeroport cu o sticlă de apă rece, cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată, mai bună decât cutia de cola.
Dar altceva din Bali nici că s-a lipit de mine. N-am înțeles mare lucru din căsuțele cu acoperișuri de paie montate de bărbați mici în cămăși albastre. Nici din orezării sau templuri, din ofrande peste ofrande, în fața fiecărei case, pentru tot felul de zei. Era absolut ireal. Singura reală era berea
Bintang, din care îmi era greu să beau cu cumpătare.
Plimbându-mă cu prietena mea într-o zi prin Ubud, un orășel de lângă satul în care locuia, am zărit pe acoperișul unui conac o statuie strălucitoare, aurie, reprezentând o femeie cu patru braţe, o mandolină și o lebădă. Era atât de delicată, atât de elegantă, atât de feminină... Eram sigură că o mai văzusem undeva. Prietena mea mi-a explicat că e Sarasvati, zeița cunoașterii, culturii, artelor, muzicii. Am dezvoltat rapid o obsesie pentru ea și am început să o caut peste tot, dar era mai mult prezentă sub forma a tot felul de artefacte: bijuterii, tricouri, statuete, picturi.
Bătând drumul din sat până la Ubud aproape în fiecare zi, printre orezării și căsuțe, temple și oameni inexplicabil de veseli, îmi imaginam Japonia ca un fel de Bali la puterea a cincisprezecea. Nu știam absolut nimic despre țara unde mă duceam pentru un an; poveștile despre Japonia mi se păruseră mereu mai degrabă plictisitoare și exasperante, le ascultam din doi în doi, nu pricepeam deloc fascinația Soarelui Răsare. Şi nu m-am uitat nici măcar din greșeală la câteva expresii uzuale în limba japoneză; n-am vrut să știu nimic. Învățasem atât de multe la facultate despre respectul pentru o cultură, mersesem mereu peste tot supra-pregătită, dar automat cu atâtea aşteptări... În Japonia am hotărât să mă duc
tabula rasa, mai ales că lucrurile fuseseră atât de precipitate.
Am aterizat seara pe aeroportul Narita, de unde am luat un tren până la gara Shinjuku și de acolo un taxi până acasă; se întunecase și vedeam din mașină bulevarde cu zgârâie-nori și mii de neoane. Parcă mă uitam la
Lost in Translation pe micul ecran al spătarului scaunului din fața mea. Doar că nu mai eram în avion, ci în taxi.
Mathilda fusese într-o delegație în India și îmi povestise că era exact ca în
Million Dollars. Știam și eu un film în care Marocul era fix așa cum îl văzusem. Un film cu Brad Pitt și Cate Blanchett.
Babel.
Taxiul înainta pe „generic Tokio“, aceeași bucată, aveam să aflu asta mai târziu, a Bulevardului Meiji dinspre gara Shinjuku care se dă la televizor ca reprezentativă pentru oraș; avansam agale, ca în reluare, ceea ce-mi accentua senzația că mă uit la un film. Maşina a oprit silenţios în fața unei clădiri înguste, pe o străduță și ea îngustă și foarte liniștită, contrastând puternic cu bulevardele mustind de neoane. Am strecurat cardul prin deschizătura mică din gemulețul de plastic transparent care mă despărțea de șofer. Când l-a apucat, cardul stătea în balans deasupra vârfurilor tuturor degetelor domnului, ambele palme fiind întoarse către cer; marginile cardului erau sprijinite ușor, aproape imperceptibil, cu degetele mari. A plecat ușor capul în același timp în care și-a retras foarte puțin mâinile înspre piept, cu un gest continuu, precis, dar deloc grăbit. Când a terminat tranzacția, mi-a întins cardul înapoi cu același gest, dar în oglindă, îndepărtând mâinile de corp și ridicându-le ușor înspre mine. Erau atâtea mișcări, curat executate, pe care nu le mai văzusem niciodată și care împreună păreau un summum al perfecțiunii. Am plecat și eu stângaci capul și mi-am recuperat stingher cardul. Aveam să repet acest gest multe luni de atunci și n-avea să-mi iasă cum trebuie nicicum.
A doua zi, din
jet-lag mă trezisem din nou în plin Meiji Dori. Am mers aiurea pe jos, cam o oră de la mine de-acasă, prin pâlcuri de cireşi înfloriţi. Bulevardul imens era foarte diferit la lumina naturală față de cea a neoanelor. Era soare și cald, iar semafoarele de la una dintre imensele intersecții s-au înverzit toate deodată, acompaniate de țiuitul unicat de Tokio.
Oamenii traversau în toate direcțiile, pe laterale, pe diagonale, și totuși nimeni nu se izbea de nimeni. Din niște difuzoare imense, montate pe una dintre clădiri, am auzit melodia
Hotel California. Eram ca înfășurată în vată de sticlă, molcuță, dar înțepătoare; țiuitul mă irita ușor, dar
Hotel California era familiar și pufos ca un cocon în viermuiala mătăsoasă de oameni, uniformă, deloc amenințătoare, în decorul de poveste.
Atmosfera era de
Alice în Țara Minunilor – suavă, dar ușor sinistră. Versurile „
this could be heaven, this could be hell“
[3] parcă niciodată n-avuseseră atâta sens.
Fonic și vizual, totul era un amestec de disonanțe cognitive; oamenii se piticiseră și se subțiaseră, strada se expandase și clădirile se înălțaseră, sunetele se pițigăiaseră. Lumina amiezei era mult mai puternică decât cea cu care eram obișnuită, Meiji Dori mult mai larg decât orice bulevard din Londra, dar străduțele care țâșneau din el în mod regulat mult mai înguste. În bulevardul ticsit de atâția oameni, toți la fel și toți diferiți de mine, am simțit două lucruri diametral opuse: că lumea se strângea în jurul meu, dar se expanda la infinit de-a lungul bulevardului. Claustrofobie și agorafobie în același timp în care eu căutam un magazin de electronice.
În ignoranța mea premeditată, aliniată imaginilor preplătite de cosmopolitanism și tehnologie științifico-fantastică, plecasem de-acasă convinsă că aveam să găsesc un transformator de priză la primul echivalent al unui chioșc de ziare – poate de reviste
manga[4] –, sub formă de surpriză la varianta japoneză a unui ou Kinder. Din ou avea să eclozeze, ca dintr-un
Tamagochi[5], un transformator sub formă de
Pokemon[6]. De fapt, speram în secret că la Tokio se introdusese deja curentul
wireless. (Între timp, Hiroshi Amano a luat Nobelul pentru că l-a inventat.) Admirasem tot felul de prelungitoare și cabluri din diverse magazine în timpul plimbării, fără însă să dau de vreun transformator. Dac-aș fi știut măcar că prizele locale erau pe model american, i-aș fi cerut lui tata unul, că avea destule la cât fusese în State.
Am intrat într-un magazin de telefoane mobile, mânată de ideea salvatoare de a-mi cumpăra un încărcător pe format local – așa ceva trebuia să existe. Băiatul de la tejghea, îmbrăcat într-un costum negru impecabil și cămașă albă, s-a uitat la mine foarte lung când i-am cerut un încărcător Nokia și mi-a zis că Nokia nu există în Japonia. Cum adică nu există Nokia? Aveam să aflu mai târziu că încercaseră să pătrundă pe piața locală, eșuaseră lamentabil și dăduseră bir cu fugiții; m-am gândit atunci că era, pentru ei, începutul sfârșitului.
Băiatul mi-a oferit diferite alte mărci de telefoane; de multe dintre ele nu auzisem în viața mea. L-am scos pe al meu să i-l arăt și i-am explicat că n-am nevoie de un alt telefon, ci pur și simplu de un încărcător standard sau de un transformator. Mi-a sugerat să încerc la un magazin de electronice mai sus pe bulevard, al cărui nume era simplu şi scris cu caractere latine, roșu pe fundal alb:
Labi.
Sute de reclame colorate se încrucișau ca într-un puzzle pe
Meiji Dori și pe straturile de clădiri înalte care îl pavau. Mintea mea încerca să blocheze toate celelalte stimulente sub formă de litere și aștepta să distingă brusc, roșu pe fond alb, ca bulina pe drapelul japonez:
Labi.
Labiiiiiii!!
[1] Acronim din limba engleză – „Japan English Teaching“.
[2] Aluzie la cartea/filmul Eat, Pray, Love, a(l) cărei/cărui acţiune se petrece parţial în Bali.
[3] „Ar putea fi Raiul, ar putea fi Iadul“ (din limba engleză).
[4] Benzi desenate japoneze.
[5] Animăluț virtual de companie, care are aceleași nevoi ca unul real: i se face foame, vrea să se joace, face mizerie etc., iar stăpânul său trebuie să-l ajute. În anii ’90, un Tamagochi trăia într-un aparat micuț, cu câteva butoane și un display simplu, cam ca un pager. Tamago înseamnă, în japoneză, ou.
[6] Personaj de desen animat japonez al cărui nume, pokemon, vine de la englezescul poket moster, adică monstru de buzunar.
