Și nu-i; dar nici îngrozitor nu-i – romanul care a stat la baza foarte apreciatului scenariu se-nghite pe nemestecate într-un aeroport, de exemplu, pentru cei care au zilele astea drumuri anevoioase de făcut.
În ceea ce mă privește, mahmur după Revelion, a funcționat mai puțin ca artă, și totuși excelent ca antidepresiv ușor. Pentru că lumina zilei scădea, omorând rezoluțiile Anului Nou în fașă, am găsit un oarece antidot în intriga simplistă care înflorea fără efort sub respirația mea etilică.
Venind de la școală, Michael, un băiat în vârstă de cincisprezece ani varsă pe trotuar, slăbit de un început de hepatită. O femeie se oprește lângă el, îl ajută, îl spală și-i dă o batistă. Îl îmbrățișează și-l trimite acasă, unde acesta cade la pat.
Recuperarea durează luni bune. Când își revine, mama sa îl trimite cu un buchet de flori la ușa femeii. Aceasta îl invită în casă, unde-l seduce. Băiatul se sperie și fuge, dar curând nu se mai poate gândi la nimic altceva în afară de coapsele femeii îmbrăcate în ciorapi, așa că se întoarce, și femeia de treizeci și șase de ani răspunde pasiunii lui.
Urmează câteva luni în care iubirea lor se consumă – nu fără fantezie, și nu fără a ațâța surd, atât cât se cuvine cititorul, care a avut și el cincisprezece ani, profesoare de treizeci și ceva, vecine, și poate că a văzut în repetate rânduri dresurile unei asistente medicale mai șleampete când a bolit la rândul lui.
Partea întâi se vede mai bine în carte, mai bogat decât reușește să o ilustreze pelicula lui Stephen Daldry.
Partea a doua îi pune din nou împreună pe cei doi amanți, dar șapte ani mai târziu, într-o sală de judecată; Michael este student la Drept și urmărește un proces în care Hanna este acuzată, dimpreună cu alte femei, de moartea unor deținute pe care le păzise în timpul războiului în lagărul de concentrare în care activase ca gardian.
Deși mai slabă artistic, tonul și tematica grave obligă; dacă prima parte excită vag, a doua vine, ca un ecou, cu o undă de remușcare pentru cititor.
Aflat în acest punct, cititorul înțelege lesne în ce direcție se îndreaptă procesul pus în scenă de Bernhard Schlink, absolvent și profesor de Științe Juridice; cititorul înțelege de asemenea că acesta îl menajează, îl scutește de detalii ale ororilor (cartea apare în 1995…), dar abordării intimiste alese fără îndoială inspirat de autor îi lipsesc totuși profunzimea și nuanțele, acest calup fiind expediat la fel ca precedentul, a cărei tratare superficială, dat fiind subiectul, trecuse drept dovadă de eleganță artistică.
Filmul redă net mai bine anvergura tensiunilor unui proces de asemenea natură.
A treia parte se comportă bine și la lectură, și pe ecran: studentul devenit bărbat înaintează în vârstă, dar nu își poate asuma relațiile cu femeile până la capăt; deși imposibilă această iubire, Hanna ocupă mental locul partenerei; Michael nu își asumă nici măcar asta.
În sfârșit, pentru cititorul răbdător, aici se înalță trambulina; iar săritura e una de urmărit cu sufletul la gură – cum orice hit trebuie să producă pentru a deveni hit.
N-o să vorbesc despre ea, pentru că e singura parte 100% valabilă artistic a cărții, și mă gândesc că poate vor fi câțiva cititori care, într-o altă zi de 1 ianuarie, în aeroport sau pe canapea, vor da o șansă best-seller-ului acesta, așa cum am făcut eu ieri; după care, să nu simt că prima zi din an a trecut în zadar, m-am uitat la a doua repriză dintr-un meci între două echipe aflate la jumătatea clasamentului unui campionat de fotbal pe care-l urmăresc cu intermitențe, unde am văzut o altă dramă – cea a atacanților încă tineri care încearcă să se facă remarcați, cum e cazul meu, trăgând cu dinții de talentul insuficient în fața unor suporteri înghețați, cum e cazul cititorilor, în general, și a apărătorilor trecuți de prima tinerețe, aflați în ultimii ani de contract, fără realizări deosebite, dar cu buzunarele pline și viitorul asigurat, cum cred că e cazul lui Bernhard Schlink ca scriitor.
Las mai jos un capitol care mi-a plăcut:
În al patrulea an al contactului nostru bogat-sărac în cuvinte a sosit un mesaj. „Băiete, ultima povestire a fost deosebit de frumoasă. Mulțumesc. Hanna.”
Hârtia era liniată, o foaie ruptă dintr-un caiet și îndreptată cu foarfeca. Mesajul se afla sus de tot și umplea trei rânduri. Era scris cu un pix albastru, a cărui pastă se lățise pe pagină. Hanna condusese cu multă încrâncenare condeiul; scrisul pătrunsese pe partea cealaltă. Și adresa o scrisese cu multă risipă de energie; urmele se puteau citi pe jumătatea de jos și pe cea de sus a paginii împăturite în două.
La prima privire s-ar fi putut spune că era un scris de copil. Dar ceea ce în scrisul copiilor este neîndemânare și neajutorare aici era violență. Era vizibilă împotrivirea pe care Hanna trebuia s-o învingă pentru a face din linii litere, iar din litere, cuvinte. Mâna copilului tinde să se abată încoace și încolo și trebuie condusă. Mâna Hannei nu tindea nicăieri și trebuia silită să înainteze. Liniile care formau literele începeau de fiecare dată din nou, când porneau în sus sau când coborau, înaintea arcurilor sau a buclelor. Și fiecare literă era câștigată după o luptă încrâncenată, având altă direcție, oblică sau dreaptă, adesea cu înălțme ori lățime nepotrivită.
Am citit mesajul și am fost cuprins de bucurie și entuziasm. „Știe să scrie, știe să scrie!” Citisem în toți anii aceia tot ce găsisem despre analfabetism. Îmi era cunoscută neajutorarea în viața de zi cu zi la găsirea unei străzi, a unei adrese sau la alegerea unui fel de mâncare într-un restaurant, teama cu care analfabetul urmează doar modelele prestabilite și acțiunile de rutină verificate, energia de care are nevoie ca să-și camufleze neștiința de carte, neputința care-l ține departe de viața propriu-zisă. Analfabetismul înseamnă marginalitate. Prin faptul că avusese curajul să învețe să scrie și să citească, Hanna a făcut pasul hotărâtor de la starea de subordonare la descoperirea conștiinței de sine.
Apoi am privit scrisul Hannei și mi-am dat seama câtă energie și caznă a costat-o. Eram mândru de ea. Dar în același timp eram trist pentru ea, pentru viața ei întârziată și ratată, trist pentru toate pierderile și ratările vieții în general. Când ai pierdut timpul propice, când ți se refuză ori ți s-a refuzat vreme îndelungată un lucru, el vine prea târziu, chiar dacă, de fapt, câștigându-l cu multă trudă, îl primești cu bucurie. Ori nu există „prea târziu”, ci doar „târziu”, și mai bine „târziu” decât „niciodată”? Nu știu.
După primul mesaj, au venit, constant, și altele. Erau întotdeauna rânduri puține, o mulțumire, dorința de a auzi mai mult sau deloc dintr-un autor, o remarcă despre un autor sau despre o poezie sau despre o povestire sau despre un personaj dintr-un roman, o observație din închisoare. „În curte înfloresc forsițiile” sau „Îmi place că în vara asta sunt atât de multe furtuni” sau „Văd de la fereastră cum păsările se adună în stoluri să zboare spre sud” – adesea, relatările Hannei erau cele care mă făceau atent la existența forsițiilor, a furtunilor de vară sau a păsărilor ce se adunau în stoluri. Observațiile ei despre literatură erau, de cele mai multe ori, uimitor de exacte. „Schnitzler latră, Stefan Zweig e un câine mort” sau „Lui Keller îi trebuie o femeie” sau „Poeziile lui Goethe sunt ca niște tablouașe în rame frumoase” sau „Cu siguranță Lenz scrie la mașina de scris”. Pentru că Hanna nu știa nimic despre autori, își imagina că toți sunt contemporani, până când era contrazisă de evidență. Am fost uluit câtă literatură mai veche se poate citi într-adevăr de parcă ar fi actuală, iar cine nu are habar de istorie poate cu atât mai mult să vadă în modul de existență din timpurile trecute pur și simplu modul de existență al unor spații mai îndepărtate.
Nu i-am scris Hannei niciodată. Dar i-am citit mereu, fără întrerupere. Când am petrecut un an în America, i-am trimis casete de acolo. Dacă plecam în concediu sau aveam deosebit de mult de lucru, putea să dureze mai mult timp până să înregistrez caseta următoare; n-am fixat un ritm anume, ci îi trimiteam casetele câteodată săptămânal sau la paisprezece zile, iar alteori după trei sau patru săptămâni. Nu m-a preocupat deloc gândul că Hanna, pentru că acum știa să citească, nu mai avea nevoie de casetele mele. Putea să citească dacă voia. Să-I citesc pe casete era felul meu de a-i vorbi, de a sta de vorbă cu ea.
Am păstrat toate mesajele ei. Scrisul i se modifica. Mai întâi forța literele în aceeași direcție oblică și la înălțimea și lățimea corectă. După ce i-a reușit acest lucru, scrisul i-a devenit mai relaxat și mai sigur. Cursiv nu va fi niciodată. Dar câștiga ceva din frumusețea severă ce definește scrisul oamenilor bătrâni care au scris puțin în viață.
***
Cititorul - Bernhard Schlink; trad. din lb. germană de Ana Mureșanu. – Iași: Polirom, 2018
|© Polirom
