Poezia trebuie externalizată cumva, forțată să iasă la suprafață

Sascha Preiß

Înainte să mă stabilesc la Hamburg, am trăit vreo nouă ani în afara Germaniei, mai exact în Siberia, Croația și în sudul Kazahstanului - regiuni despre care nu știam mai nimic înainte să ajung acolo. Poate tocmai de aceea am fost foarte fericit când mi s-a oferit ocazia să merg nu doar ca simplu turist, ci chiar să locuiesc și să muncesc o perioadă mai îndelungată în acele locuri. Toate cele trei experiențe în străinătate m-au schimbat radical - și când spun asta nu mă refer doar la mentalitate și obiceiuri, ci și la felul în care scriu. În Croația nu m-a interesat atât de mult războiul, cât societatea de după război și cum au reușit cei reîntorși în țară (printre care o generație care nu mai trăise până atunci în Croația) să prelucreze experiențele prin care au trecut. Am încercat să culeg cât mai multe povestioare din anturajul meu, pe care le-am completat apoi cu detalii obținute din nenumăratele discuții purtate cu tineri care fie emigraseră în Germania, fie trăiseră războiul pe propria piele, și am reușit astfel să compun un tablou al celor petrecute. Pe de altă parte, întreg teritoriul din fosta Iugoslavie este împânzit cu astfel de povești, încât cred că mai am nevoie de ani buni pentru a digera întreg materialul. E similar cu mâncarea în această zonă, mereu în exces, mai ales când vine vorba de carne și alcohol. Nici capitolul Siberia nu e încă încheiat, și acolo au mai rămas povești nespuse până la capăt. Tonul acestora este însă mai auster, mai rigid, și sunt străbătute de o amărăciune rusească care mă bântuie și astăzi. Revenind la Hamburg - nici cu acest oraș german nu am reușit să închei pace încă - mă deranjează autosuficiența lui, dar, pe de altă parte, îmi oferă subiecte bune de povestit.

George-Ștefan Niță

Sunt încă nelămurit. Dar asta e problema mea. M-am născut confuz. Așa cum alții s-au născut cu ochii albaștri. De ce? Cum dracu? Nu cred! N-are cum! Ăsta e setul meu de întrebări și negații. Problema e nu dacă influențează biografia scrisul, aici cred că răspunsul e simplu, orice scriere e autobiografică, într-o măsură sau alta, ci dacă reciproca e valabilă. Ori poezia, după capul meu, e o artă aproximativă, nu reușește niciodată să facă ce își propune. Și atunci cum ar putea să influențeze viața? Tu zici că poate? Habar n-am. Viața își vede de treburile ei. Nu simt că-i pasă prea mult dacă ești poet sau inginer, antropolog sau medic ginecolog. La anumite populații primitive, atunci când un individ se îmbolnăvește, boala e externalizată. Așa și cu poezia, trebuie externalizată cumva, forțată să iasă la suprafață. Un lucru pe care, recunosc, ca să-ți răspund măcar parțial la o întrebare, îl fac destul de puțin. Sunt leneș. Mai am de conectat niște puncte pe ici pe acolo. Mai am de citit și de trăit.

Dacă lucrurile îmi sunt străine, nu pot să scriu despre ele. Scriu prost. Am scris despre ai mei și asta m-a ajutat, în ciuda tonului destul de dur al textelor, să-i apreciez mai mult decât o făceam înainte. Doi la mână, din toata treaba asta mi-au ieșit câteva texte bune. Nu-i oare de-ajuns? Ba da!