În literatură, personajele cuprinse de nebunie au fost de la începuturi teme predilecte, tratate cu un soi de admirație și compasiune. Abaterea de la normalitate a fost și încă este un subiect intens în literatură, pe când în viața cotidiană, personajele deseori sunt la frontiera comunității. De unde această discrepanță dintre ficțiune și realitate, dintre admirație și dizgrație?
Ne aflăm mereu și continuu, chiar dacă în măsuri diferite, la frontiera dintre ficțiune și realitate, între landul imaginației, fanteziei, fantasmei și cel al realității externe, perceptibile, din afara noastră. În ambele lumi sunt personaje pe care le figurăm sau le percepem ca fiind cuprinse de nebunie. În literatură (și aici aș face referință doar la acele scrieri care nu sunt jurnal, monografii, biografii sau mărturii), nebunia a fost și este tratată cu admirație (aș adăuga fascinație) și compasiune (aș adăuga și îndrăgire) fiindcă personajele cu tulburări și maladii sunt creionate în așa fel încât să stârnească asemenea afecte cât să poți cuprinde, cititor fiind, nebunia descrisă fără rejecție, fără spaima contaminării, fără tendința de a pica în capcana identificării cu acea nebunie. Cum să nu îndrăgești nebunia din
Zbor deasupra unui cuib de cuci (Ken Kesey) sau din
Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri (Hannah Green)? Dincolo de ficțiune, în viața reală, a trăi cu nebunia celuilalt real, semnificativ, de lângă tine, – în sens de maladie psihică, mentală, fiindcă un fel de
nebunie obișnuită, personală, avem toți – este extrem de dificil, este înspăimântător, este alienant, este invalidant, este dureros, este cutremurător, uneori periculos, alteori chiar anihilant. Și afectele – printre care pot exista și cele de admirație/fascinație, și de compasiune/empatie, sunt mult mai diversificate și mai ample, intense. Nu poți închide viața, așa cum închizi o carte, atunci când te izbește ceva din arpegiul sau cortegiul bolii mentale. Nu poți să-ți spui „e doar o plăsmuire omul ăsta, e un personaj”, și să trăiești mai departe doar compătimindu-l. Interacțiunea reală este diferită pe multe registre – cu ambivalența inclusă – față de interacțiunea ficțională. Și implică și o mare răspundere, nu doar înțelegere, grijă, anduranță.
Ce sunt pentru tine micro-spațiile interioare? Cum ajung de la lipsa de formă și de la lipsa de existență să capete un sens pentru tine și, poate, pentru ceilalți?
În realitatea interioară, arhitectura noastră este clădită din asemenea spații psihice, forme mentale în care și prin care ne desfășurăm fantasmatic viața, ne reprezentăm lumea perceptibilă sau imaginată ș.a.m.d. Transformarea
informului în
forme este activitatea psihică esențială pentru gândirea umană, pentru capacitatea plastică de a
crea și
a cunoaște,
a gândi și
a transmite/comunica. Este un proces fundamental, existent încă de la începuturile vieții mentale, psihice, și necesită îndeosebi o receptivitate a impresiilor senzoriale, o sesizare/notare a lor în “block-notes-ul” interior, o reprezentare a lor sub formă de imagini, cuvinte, afecte, acțiuni specifice, apoi o capacitate de corelare a lor, de legare a lor cu
sens și semnificații. Cred că cel mai facil exemplu este atunci când îți lași mintea liberă și scrii sau pictezi sau sculptezi. Sau atunci când ești într-o țară cu o limbă și o lume foarte diferite de cele natale, și este necesar să adaptezi micro-spațiile tale la macro-spațiile acelea și micro-limbajele interioare la cele ale țării în care te afli, și micro-reprezentările interne la percepțiile externe, ca să poți să îți păstrezi reperele. Pe de altă parte, acest proces, de transformare a
informului în
forme, care construiește micro-spații și micro-timpuri interioare este continuu, chiar dacă noi ne dăm seama de asta sau nu.
Ești (și) psihanalist. Te-ai dus vreodată pe urmele lui Freud, să vezi unde trăia, cum trăia, să străbați locurile cândva familiare lui? Dar pe urmele altor personalități?
Sigur, este una dintre pasiunile mele atunci când sunt într-o altă țară. La prima mea călătorie în afara României, în 1992, aveam 23 de ani (de fapt, a mai fost una la 10 ani, în Bulgaria, dar nu o includ aici), o excursie de 3 săptămâni, am ajuns pentru câteva ore în Viena. Îl descoperisem pe Sigmund Freud de pe la 14 ani, în Biblioteca Județeană din Constanța, unde, la Departamentul pentru copii, lucra o verișoară de-a tatei. Spre norocul meu, și riscurile ei asumate, mi-a permis, văzându-mă însetată după cărți, să intru și în zona interzisă, cărțile interzise – acesta era un fel de Paradis pentru mine, neștiind pe atunci că Borges așa numea bibliotecile. Printre aceste cărți interzise, am descoperit, într-un format mic, de buzunar,
Eseuri de psihanaliză, de Sigmund Freud, respectiv cele despre Michelangelo și da Vinci. Nu pot descrie aici fascinația și încântarea trăite când am văzut că fabulațiile mele (cum le numeam) și anume că se pot înțelege arta și natura umană dintr-un același anumit unghi, sunt reale. Citisem deja pe-atunci studii de psihologia artei, sociologia artei, studii despre nebunia lui Eminescu etc. Eram pasionată de aceste interferențe. Și mi-am promis la 14 ani că voi merge într-o zi la Viena, așa cum îmi promisesem de pe la 8 ani că voi merge la Paris. În 1992, la Viena, nu am avut cum să ajung la casa lui S. Freud din Berggasse 19, dar am parcurs un pic din inima Vienei și străduțele din cartierul evreiesc. Am revenit la Viena tot într-o excursie de grup, în 2007, pentru doar câteva ore, și îmi amintesc și acum tânjirea mea, cu atât mai mult cu cât, deja psihanalist fiind, simțeam altfel rezonanța orașului. Însă înainte de Berggasse 19, Viena, am reușit să ajung, tot pe urmele lui S. Freud, și ale Annei Freud, pe Maresfield Gardens 20, Londra, în 2009, și apoi în 2015. Și sentimentul a fost copleșitor, îndeosebi fiindcă toate obiectele personale, biblioteca și cabinetul, statuetele, tablourile, divanul, dar și obiectele Annei Freud (mașina de scris, războiul de țesut etc.) erau intacte și amplasate în așa fel încât aveai senzația că ei sunt încă acolo, urmează să iasă dintr-o cămăruță, să coboare pe scări etc. La Viena și în Berggasse 19, chiar și la cafeneaua “Freud”, am fost ulterior, în 3 ani la rând 2015, 2016, 2017). Chiar dacă nu are aceeași încărcătură de viață spațiul vienez al lui S. Freud, față de cel londonez, se resimte parcă, tocmai fiindcă sunt mai multe urme memoriale decât obiecte personale, un doliu încă după emigrarea forțată a familiei Freud din 1938, după ce o bună parte din ei fuseseră luați, chiar uciși, de Gestapo.
Și, da, am mai fost pe urmele altor scriitori sau pictori, aș numi doar câteva: Saramago, Kafka, Virginia Woolf, Picasso, Dali, Mozart, Klimt, Hugo, Artaud, Michaux etc. Și ce n-aș da să ajung pe urmele Alejandrei Pizarnik și ale lui Bolaño.
Te-a ajutat vreodată să te întâlnești cu scriitorii sau artiștii pe care îi admirai? Să îi cunoști și în afara operei lor?
Cred că prima intersectare în real cu un scriitor a fost pe când aveam tot cam 14 ani, la o întâlnire a elevilor cu Ana Blandiana, era o lansare de carte a ei (dacă îmi amintesc corect era
Ora de nisip), din Constanța. Am și acum în minte căldura, discreția, melosul reverberant al vocii ei și o privire încă de pe atunci ușor melancolică, vibrantă, cuprinzătoare. Nu știu dacă
ajutor este cuvântul, dar cert este că întâlnirea în real cu scriitori sau artiști pe care îi apreciez sau admir este tulburător de frumoasă și îmi deschide noi perspective și asupra vieții, și asupra creației.
Dacă ar fi să alegi un tablou al unui artist vizual german, care ar fi cel mai apropiat ție?
De la 10 ani și până voi închide ochii: Gustav Klimt. Și îndeosebi după ce am vizitat și expozițiile din Viena și Vila Klimt, mi s-a amprentat în celule, pur și simplu.
Care e influența psihanalizei asupra scrisului tău, cum se îmbină cele două?
Este un subiect amplu, cu rădăcini timpurii în viața mea, cu multe transformări în timp, cu experiența și a literaturii, și a psihanalizei acum, în prezent, și cu permisiunea de a fi succintă aici, aș esențializa: fără psihanaliză, scrisul, ca și viața mea, ar fi fost înzecit mai sărace. Cred că fără psihanaliză nu aș fi îndrăznit să scriu eseurile despre anumite creații literare și autori (
Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză cuprinde doar câteva dintre ele), așa cum fără literatură și artă, mitologie, cultură, psihanaliza, psihanalistul și omul ce sunt azi ar fi fost imposibil de a fi.
Ai lăsa vreodată pe cineva să creadă în tine în locul tău?
Capacitatea de a te încrede și a te încredința mi-a fost dată, spre șansa mea, de bunica mea paternă. Și a fost temeinică și puternică. De aceea cred că da, pe cineva care i s-ar asemăna prin verticalitate, generozitate, sinceritate și capacitate de a iubi. Și sigur există, fiindcă deja am asemenea oameni în viața mea prezentă.
Daniela Luca este psihanalist, redactor al „Revistei Române de Psihanaliză”, sub egida „Societăţii Române de Psihanaliză”. A tradus peste zece volume de specialitate şi numeroase articole din limbile engleză şi franceză. Colaborează cu publicaţiile: „Cultura”, „Observator Cultural”, „Oglinda Literară”, „Jurnalul Naţional”, „Psychologies”, „Elle”, „Femeia”, „Dilema”, „Cuvântul”, „Tomis”, „Poesis International”, „Revista Română de Psihanaliză”, „Le Carnet Psy”, „Bulletin du CPLF” etc. Până în momentul de faţă a publicat volumele: „Întâlnire în alb” (Editura Sitech, 2006), „Insight” (Editura Brumar, 2007), „Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză” (Editura Tracus Arte, 2016), „Intermezzo” (Editura Paralela 45, 2017).
