Codul vizual este analog, imaginea este globală

Ai debutat cu volumul de poezii „Picaj”, Casa de Pariuri Literare, 2016. Locuiai în Elveția în momentul apariției acestuia. Te-a influențat în vreun fel spațiul german pe parcursul scrierii volumului?
Volumul de debut poate fi perceput ca însumarea diferitelor spaţii în care am locuit, până la plecarea în Elveţia, spaţiul de provincie, hoinăreala, incursiunile în sfera domestică, dar şi alte chestiuni ce ţin de nuanţa în care mesajul poetic se vrea a fi redat. O incursiune într-o serie de stări adunate şi captate în realităţi şi irealităţi personale. Cum ar fi, cum a fost sau cum ar fi fost în lumea de dincolo de cuvinte. Cred că extirparea exceselor, a inflorescenţelor limbajului şi folosirea frazelor relativ scurte, cu mesajul asemeni unui drapaj, pliat pe stare, riguros şi totodată volatil, s-ar încadra cumva în spaţiul literar german actual.

Ai colaborat cu mai mulți scriitori, realizând ilustrații sau interpretări ale poemelor lor, dacă ne gândim la colaborarea cu Răzvan Țupa sau Șerban Axinte.
De obicei, scriitorii inserează imagini în scrierile lor, imagini ce pot reprezenta o temă, un invariant, o idee centrală, pot fi imagini ce stabilesc un anume tip de personaj, un cadru-decor al discursului, sau alte aspecte ce țin de mesaj, cromatică, tehnică, perspectivă sau postură a personajelor. Codul vizual este analog – imaginea este globală, prezintă o lume, iconic – se folosește de imagini sau iconuri, ce substituie parțial sau integral o realitate un flash, o proiecţie. Cred că aceste colaborări au fost mai mult decât o simplă expunere a poeticii fiecăruia pe cadre. Au fost ca o alternanţă între poeticile suburbiei, street-art-ul, asemic writing-ul, colajului. La Răzvan Ţupa era iniţial vorba despre o grupare de benzi desenate. Ceea ce a reieşit în final a fost un proiect grafic aproape fotografic, având ca suport colaje din versurile lui Răzvan. Cadre cărora li se succed realităţi extrinseci. Şi asta fascinează. Colaborarea cu Şerban Axinte a avut ca punct de plecare traducerea în engleză a poemelor sale. Mergând pe aceeaşi idee a graficii poetizate, am reuşit să scot cumva în lumină o altfel de poetică vizuală, mixtă, a colajului. Cartea a fost ulterior lansată şi la Salon du Livre din Paris, în martie 2018. Jocul limbaj-grafică are un plus de forță datorat lecturii bidimensionale. Cred că poezia vizuală reinventează limbajul, făcând apel la regândirea imaginilor, la forţe ale căror mecanisme re-construiesc şi reansamblează structurile stilistice. Prin intermediul vizualului, întreaga textualitate devine un cod complex, o recompunere a limbajului la nivel vizual-estetic, ce au ca scop principal evaziunea și intruziunile în acest tip de structură.

Ți-ai finalizat studiile de master cu un studiu privind impactul dintre limbajul vizual şi cel verbal în cărţile ilustrate pentru copii, cu aplicaţie pe „Alice în ţara Minunilor” şi ilustratorii acestei poveşti. Cum ți se pare industria de carte pentru copii în Elveția? Ce ți-a atras atenția?
Alice a fost cumva fermentul literar al copilăriei mele. Cred că mereu improvizam prin dulapuri câte o scenă, uneori se lăsa chiar şi cu haine rupte sau scăriţe întortocheate făcute din panglici, cravate şi eşarfe înnodate. Aş spune că această scenografie era suportul vizual în sine, mai ceva decât ilustraţiile din carte. Limbajul vizual ar fi, de netăgăduit, călăuza incursiunilor literare în sfera literaturii pentru copii. Vizualul, în marea lui manifestare. Cred că miza pe vizual începe să fie din ce în ce mai amplă şi mai exploatată. Industria de carte pentru copii în Elveția începe să se dezvolte multilateral. De la cărţile senzoriale, cărţile pop-up, cărțile home made (tipărite ulterior) sau child made. Din aceste context provin şi unele jucării-personaje, făcute după schiţele copiilor, în cadrul diverselor concursuri, ateliere literare sau workshop-uri de lucru manual. Se pune mare accent pe exploatarea creativităţii, pe miza vizuală pe care o are textul literar, dar şi viceversa, pe crearea unui cadru literar pornind de la un suport vizual pre-redat sau creat în totalitate, în mod spontan.

Scrii și în limba germană? Ai putea să faci trecerea de la limba maternă la o altă limbă? Care-s provocările?
Da, am început să mă joc încet încet cu structurile lingvistice germane, e o provocare ce ţine de topică şi de fluctuaţiile imaginilor. De felul cum poţi proiecta, de a interpreta, negocia și crea noi semnificații sau direcții de înțelegere. E un nou mod de îmbogăţire semiotică. E ca un fel de colaj: acelaşi cadru transpus atât în nuanţe, dar şi în registre stilistice variind de la un suport lingvistic la altul.

Locuiești în orașul în care Cabaretul Voltaire este încă un spațiu în care se întâmplă evenimente culturale foarte diverse. Care mai sunt influețele DADA în Zurich, din punctul tău de vedere?
Cabaretul Voltaire e mai mult o manifestare underground, funcţionează ca un Jazz & Café-Bar acum. Pe timpul zilei are acces liber oricine, nestingherit. Cele mai interesante programe şi manifeste au loc seara. De la diverse tipuri de performance literar şi⁄sau vizual, conferinţe academic, workshop-uri, până la piese de teatru spărgând barierele convenţionalului, performance art-ul e cum s-ar spune, la el acasă. Există totodată şi un program educaţional “School of Dada” în colaborare cu Muzeul Naţional Zürich, constând în diverse workshop-uri şi proiecte având ca principal ţel promovarea şi aprofundarea conceptului DADA. La ora actuală influețele DADA în Zurich ţin mai mult de performance art, de slam poetry şi proiecţii underground: scurt metraje, instalaţii, performance literar. E o direcţie destul de vie, care tinde să prindă contur şi sub forma street art-ului. Fiecare tip de performance face recurs la un cod unic, la o manieră specifică de ilustrare, germinând noi direcţii în jurul conceptului DADA. Aceste mecanici dadaiste au puterea de a ancora premisele dadaiste în contemporan. Şi de aici, mai departele.