Când faci din excepție un obicei, le compromiți pe ambele

Ce-și pot permite personajele sau tu „netrăind în timp“? Ce-ți „permiți“ venind dinspre performance spre poezie?
Începem în forță interviul cu întrebări despre experiențe în absența timpului! Păi, e mult mai banal decât pare la prima vedere. Joaca mea cu netrăitul în timp e, de fapt, o încercare de a-mi justifica excesele. E o iluzie să crezi că exagerările nu se întorc împotriva ta, cu toate astea, nu te poți lipsi de ele, și atunci încerci să le găsești o scuză bună. „Netrăitul în timp“ e o autoironizare dată de faptul că adevărul e atât de evident, încât numai sucindu-l mai pot atrage atenția asupra lui.

Nu pot spune că vin dinspre performance spre poezie (mai exact, dinspre rap și spoken word spre poezie) deoarece ele coexistă dinamic în căutarea expresiei proprii. Până și lansarea de carte am ales să o fac sub formă de performace, tocmai pentru că vreau să mă folosesc în poezie de experiența de scenă acumulată din rap și spoken word.

Dacă ar fi să găsești calități uniformizării, care ar fi acestea? Ce certitudini aduce aceasta în cazul tău?
În artă, la fel ca în viață, uniformizarea slujește abaterii. Ritmul, regula sau rutina oferă claritatea de fond necesară oricărui tip de sclipire, așa încât aceasta să devină productivă. Cu alte cuvinte, atunci când faci din excepție un obicei, le compromiți pe ambele.

Odată detașat de lecții, păreri și alte restricții, care e legătura ta cu limbajul?
Nu știu dacă sunt sau nu detașat de cele enumerate mai sus. Relația mea cu limbajul a suferit la un moment dat o schimbare decisivă. N-am știut cât de ignorant sunt până nu l-am citit pe Constantin Noica, care spunea că în fiecare cuvânt este o uitare, mai exact, o biografie a cuvântului care îi poate revitaliza folosința. Tot el a spus că trebuie să înveți noutatea ca și cum s-ar ivi din tine, ceea ce mi se pare genial. Pornind de la aceste gânduri, limbajul a devenit pentru mine teritoriul tensiunilor bune.

Cum îți imaginezi judecata de apoi în prezența roboților? Ce păcate ar putea să aibă și ei la rândul lor?
Judecată de apoi pentru roboți nu va fi, însă bine ar fi să existe o judecată de înainte. Păcatele roboților sunt ale noastre. Roboții sunt creația noastră și până îi vom umaniza noi pe ei, ne vor dezumaniza ei pe noi, dacă nu schimbăm traseul. Și când spun roboți, nu mă refer la umanoizi AI sau mai știu eu ce profeții SF. Mă refer la realitatea imediată. Manfred Spitzer, în cartea lui intitulată „Digitale Demenz“ (tr. Demență digitală), trage niște semnale de alarmă privind roboții care deja sunt la ordinea zilei. Statisticile prezentate de el spun că nemții interacționează cu Smartphone-ul și alte gadget-uri până la 6 ore pe zi, pe când interacțiunea cu familia sau prietenii e în scădere. Cred că, dacă așa stau treburile, e limpede că vom avea tot mai multe cazuri de oameni cu anxietate socială, depresie și altele care vin la pachet. În concluzie, nu cred că e o luptă împotriva roboților, e o luptă împotriva noastră, iar dacă pierdem lupta, păcatul e doar al nostru.

„Văd lumea ca pe-un basm baco-vienez,/ în care porumbei de plumb ciupesc asfalt,/ iar eu dansez un dans riscant și desenez pe Kant pascali/ sub presiunea de a-mi fi distant.“, scrii într-un poem. Cum ar fi primul dans în care partenerii au voie să se atingă, iar filosofii să se autoironizeze?

Ar fi ca restul poemului din care ai extras cele patru versuri. (Asta e o încercare (ieftină) de a-i face curioși pe cititori.)

Locuiești în Linz (Austria), iar împreună cu trupa de jazz SEPP ați dat drumul unui proiect de jazz și poetry performance. Ați putut fi văzuți în București, la Point, în luna septembrie, când ai lansat și „Sfidarea stafidelor“ (Casa de Editură Max Blecher). Care au fost punctele forte ale publicului, ce v-a provocat?

True-peții Sepp! Da! Ei sunt o echipă extraordinară de muzicieni, formată din foști și actuali studenți la Conservatorul de Jazz din Linz. M-au însoțit în turneul de lansare în 6 orașe din toate colțurile țării. Fiecare oraș a avut un public diferit, dar ce au avut toți ascultătorii în comun a fost curiozitatea. Ca performer de poezie, setea de nou e tot ce îți dorești de la public. Să-ți privești ascultătorii în ochi și să-i vezi mestecând, asta te face vulnerabil în cel mai benefic sens al cuvântului. Eu am avut parte de asta și mă consider binecuvântat.

***
Onisimus Lang (n. 1989, Bucecea, Botoșani) activează din 2008 pe scena rapului românesc sub pseudonimul „Pumn de Ţărână”. A lansat până în prezent patru albume rap dintre care cel mai recent, eu sînt litera (2016), marchează momentul de trecere către poezia scrisă. Se autodeclară cel mai fericit poet în viață, neutilizând poezia în scopuri terapeutice, ci savurând-o ca pe o ceașcă de cafea înainte de a scoate dimineața primul cuvânt pe gură. În 2018 a publicat la Casa de Editură Max Blecher volumul „Sfidarea stafidelor”.