Gabriela ADAMEȘTEANU
Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră?
M-am bucurat când l-am primit.Valoarea premiului este dată de profesionalismul juriului și de calitatea cărților nominalizate. Cartea mea, Fontana di Trevi a intrat în competiție cu romane foarte bune (O formă de viață necunoscută, al Andreei Răsuceanu și Casa de sticlă al Tatianei Țibuleac aveau, pe coperta 4, și impresiile mele, Pelinul Negru al Ioanei Nicolae îl propusesem, și eu, la Premiul PEN, pe care l-a luat Supa de seară al Martei Petreu ). Juriul a fost alcătuit din critici literari pe care îi citesc și-i respect.
Cum înțelegeți demersul asociației ART NO MORE - era necesară existența unui astfel de premiu?
Nu mai țin minte dacă numărul premiilor literare acordate în fiecare an în Franța este 4000, sau mai mare. Am uitat cifra, fiindcă mi s-a părut enormă în comparație cu numărul premiilor din România. Mi s-a explicat că sunt destinate nu doar completării resurselor financiare ale autorilor, peste tot prost plătiți pentru produsul muncii lor, ci și susținerii cărții. Viața ei în vitrinele librăriilor este scurtă, este repede gonită de următorul val de apariții și de pasiunea pentru noutate a publicului actual. Orice premiu, corect acordat, reprezintă o șansă în plus dată literaturii, dată scriitoarei/ scriitorului ”care a ales o profesie în declin, pe cale de dispariție, și neprofitabilă” (l-am citat pe Jonathan Franzen, altminteri un autor de succes).
Când a decis ca acest premiu să se acorde cărților scrise de autoare, bănuiesc că fundația ART NO MORE și-a amintit listele de nominalizări pentru premii ale altor instituții în care nu (prea) intră scriitoare, ori, dacă intră, nu ajung să ia premiul. S-a gândit la timpul relativ scurt de când femeile și-au ales scrisul ca profesiune. Scurt este și timpul de când au primit drept de vot, interbelicul mult-visat nu l-a acordat, comunismul l-a decretat și l-a golit în același moment de sens. Au luat probabil în calcul și intervalul de timp relativ redus de când femeile se bucură de o atenție publică pentru meritele lor culturale, nu pentru funcții politico-administrative obținute datorită obedienței sau serviciilor sexuale.
Ce ați răspunde celor mai duri dintre criticii Premiilor Sofia Nădejde, care spun că este o inițiativă umilitoare în primul rând pentru scriitoare, că premisele sunt greșite din start?
Eu n-am resimțit inițiativa umilitoare, ci onorantă, dar înțeleg și acest punct de vedere. L-am avut și eu în toamna lui 1990 când, în America, am văzut, pentru prima oară, în librării standuri mari de cărți doar pentru autoare: am avut imrpesia că sunt ghetoizate. Firește că valoarea unei cărți se cuvine stabilită înafara criteriilor de sex, vârstă, sau de apartenență la o grupare. Dar acest premiu, acordat în condițiile pe care le-am amintit deja, într-o țară cu o tradiție culturală marcată de prejudecăți și stereotipuri maciste, cu multe probleme sociale ale căror victime sunt în primul rând femeile și copiii, îmi pare binevenit. Au fost plăcute și întâlnirile cu liceenii, ori între autoare, și seara literară cu lecturi foarte bune : le-am descoperit pe Emanuela Iurkin și pe Olga Ștefan. Și, nu în ultimul rând, deocamdată doar superficial pe Sofia Nădejde: mă interesează nu doar romanele ei, ci si polemica pe tema creierului și a capacităților intelectuale ale femeilor cu Titu Maiorescu.
Cosmina MOROȘAN
(De unde retractilitatea aproape anarhică, vag autodistructivă/ distructivă față de orice formă de control (aplicat, mult prea aplicat), de unde acel urlet (pe fugă, anxios și entuziast simultan) în raport cu ierarhii apriori, care au hrănit așa gras și pentru atât de mult timp monstrul co-dependent, citând din Winterson, pliindu-se spongios, nedelicat și persecutoriu pe interior, în timp? Din puțintică discriminare, neglijență “igienică”, disciplinare represivă? Dar în satul comun Terra, al solidarilor-solitari, inconștientul trebuie să-și repotrivească noise-urile/ eticile. Revoluțiile materialisto-afective se întâmplă individual și concomitent colectiv.)
Am îmbrățișat cu super-drag expunerea scriitoarelor din cadrul Galei Premiilor “Sofia Nădejde” (ca și lectura de acum ceva ani din cadrul Maratonului de poezie feminină, organizată la Brașov de Andrei Bodiu). Am acceptat premiul cu bucurie, a fost o sărbătoare învăluind, invizibil, dar pregnant, spectrele multor voci feminine, afirmându-se cum au putut - adică spre foarte greu - în interiorul lipsei de empatie, de susținere, asezonate cu precarități financiare grave.
Iuliana LUNGU
Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră?
Kommos este cartea care-ți spune, așa cum mi-a spus și mie, “ori devii tu, ori mori” (parafrazând textul de pe coperta cărții Amonit, semnată Nicola Griffith, Editura Hecate, 2015, primită aseară la Gala Premiilor Sofia Nădejde), iar acest premiu a venit ca o recunoaștere a necesității de reparație. Decizia juriului a fost pentru mine o formă de conștientizare a realității distorsionate pe care o trăim, un pas important în procesul de includere a femeii în literatură și nu numai.
Cum înțelegeți demersul asociației ART NO MORE - era necesară existența unui astfel de premiu?
În contextul nevoii de reparație, despre care am mai spus, era și încă este necesară orice formă de includere a femeii. Impunerea este necesară și ea, ca orice intervenție făcută în criză, în acele momente când supraviețuirea este pusă sub semnul întrebării. Altfel, nu sunt de acord cu chirurgia făcută pe bordură sau cu impunerea în forță, cum am mai declarat într-un alt interviu. Poate doar în timp de război. Machismul distruge creativitatea, și asta am mai spus-o. Pentru a crea ceva autentic e necesar un echilibru. În acest sens nou al definirii feminismului e necesar să mergem, în egală măsură, femei și bărbați.
Ce ați răspunde celor mai duri dintre criticii Premiilor Sofia Nădejde, care spun că este o inițiativă umilitoare în primul rând pentru scriitoare, că premisele sunt greșite din start?
Poate că este o acțiune umilitoare pentru ei, pentru cei care declară acest lucru. Poate ne și explică ce anume e umilitor în a include femeia? Ce anume e umilitor în a fi parteneri?
Nu găsesc nimic umilitor în promovarea femeii în viață și literatură.
Le voi mai răspunde printr-un citat din postarea de ieri, 11/dec/ 2018, a poetei Medeea Iancu:
“Am citit comentariile, postările care au apărut în urma decernării premiilor Sofia Nădejde; multă îngrijorare masculină, miștouri penibile și degradante despre femei, cîrcoteală, rea-voință și cîteva reacții asumate și cît de cît clare. Atîta presiune nu am văzut la nicio gală literară. Am și eu niște întrebări pentru bărbații scriitori, creatori: unde erați cînd ați văzut că se organizează gale, lecturi, evenimente la care participau doar bărbați? Unde erați cînd ați văzut an de an că majoritatea premiilor le primeați tot voi? Unde erați cînd juriile erau formate doar din bărbați? Cînd vedeați prin reviste și antologii texte publicate majoritar de bărbați? Nu v-ați gîndit că discriminați, că dați naștere segregării? V-au plăcut numele premiilor pe care le-ați luat? V-ați chestionat activismul și privilegiile? De ce nu v-a preocupat pînă azi problema selecției autorilor din manuale, a reprezentării autoarelor și a literaturii scrise de femei?…”
Raluca NAGY
În anul ăsta în care nu s-a dat Nobelul pentru literatură, s-a dat primul Ballon d'Or unei femei, al cărei nume l-am uitat la două secunde după ce am citit ştirea. Mă îndoiesc că va ajunge vreodată substantiv comun ca Messi sau Ronaldo, sau că va avea măcar rezonanţa unui Cantona. Cred că la Premiile Nădejde despre asta a fost vorba, măcar că Nădejde nu e nicidecum substantiv comun: despre îngroşarea unor nume ca să nu fie uitate în cinci minute şi, poate cu timpul, deloc. Iar dacă tot m-am legat de fotbal şi de Cantona, mi se pare că celebra lui declaraţie se potriveşte foarte bine la toata vulva, pardon, vâlva creată în jurul necesităţii sau nu, umilinţei sau da, ideologiei sau esteticii acestor premii: When the seagulls follow the trawler, it is because they think sardines will be thrown into the sea. Pentru mine a fost o zi minunată şi nu pot decât să mulţumesc tuturor celor care au făcut-o posibilă.
Adriana BITTEL
Gala Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei a fost pentru mine, dincolo de bucuria și de recompensa neașteptate, o experiență revigorantă. Se tot deplânge faptul că tinerii nu citesc, dar dincolo de statistici se vede o sală plină de fete și băieți veniți acolo pentru a vedea și asculta proză și poezie românească. M-a uns pe suflet. Cred că inițiatoarele și organizatoarele acestor manifestări, Elena Vlădăreanu, Alexandra Turcu și Corina Sabău, au făcut un lucru admirabil.
