Verticalitatea suprarealismului „etern” reprezintă o șansă unică

De curând, în secțiunea „Frontierele artelor” din antologia bilingvă româno-germană „Portrete de frontieră” (Editura Klak), au apărut textele dvs. „Mai bine aș fi descoperit Apollonia în Iliria” și „Sinagogi în curs de reamenajare”. Există un limbaj care leagă toate artele?
Din perspectiva mea aș numi un astfel de limbaj „trans-generațional”, împrumutând acest termen din domeniul psihoterapiei, sau, printr-un cuvânt mai puțin pretențios, „vertical”. Văzut ca un limbaj care lărgește conștiința verticalității spre care tind sau ar trebui să tindă toate „artele”. Ca exemplu aș începe cu André Breton care, atunci când compara pictura suprarealistă cu poezia suprarealistă, considerând prima mai avansată decât cealaltă, se situa pe o dimensiune orizontală, deși atunci când le privea separat lua în considerație dimensiunea verticală, cel puțin apropo de pictură, prin referința la ceea ce el numea „suprarealismul etern” (în timp ce pentru poezie folosind expresia „suprarealism natural” rămânea încă pe un plan orizontal). Ceea ce nu a fost încercat încă îndeajuns (cu unele excepții remarcabile cum ar fi poeții francezi contemporani André Velter, Zéno Bianu, Mathieu Messagier) este o repoziționare în contemporaneitate prin verticalitate (sau trans-generațional) a unor jaloane literare, plastice, muzicale etc., aparținând modernismului, cu variantele sale -pre și -post, cel mai adesea îngropate în muzee, transformate în obiecte de cult și destinate comemorărilor de tot soiul.

Există un numitor comun al plecărilor și sosirilor spre orice destinație?
Pe măsură ce plecările și sosirile mele „spre orice destinație” devin tot mai frecvente, crește și teama de a le găsi exact ceea ce dumneavoastră numiți „un numitor comun”. Adică o teamă de nivelare, de rutină. În marea lor majoritate, prin plecările și sosirile mele încerc să regăsesc intact sentimentul de surpriză, într-o proporție care variază între neașteptat și premeditat. Altfel spus, aș numi numitorul comun o surpriză premeditată, așa cum alții vorbesc de crima premeditată.

Locuiți în Franța și România de mulți ani. După debutul din 1969 cu volumul „Geraldine”, a doua carte a dvs., „Acceptarea inițială” (1971), a fost retrasă și topită de regimul comunist. În 1971 ați plecat din România. Ce efecte a avut acest nomadism asupra scrisului dvs.?
Dorința de a scrie doar în franceză a precedat deplasarea mea efectivă în spațiu. „Nomadismul” meu a fost înainte de toate un proiect personal și nu ceva impus, sau supradeterminat de factori exteriori. Trăiesc la Paris din februarie 1973. Din 1975 până în 2005 nu am mai scris decât în franceză, iar primele poeme în franceză pe care le consider încă reprezentative pentru proiectul meu personal de „conversiune” la limba franceză au fost publicate între 1977 și 1980 în revista « Minuit », a editurii cu același nume (unde publicaseră timp de mulți ani Samuel Beckett, Nathalie Sarraute, Claude Simon și alții). Texte publicate acolo pot fi citite ca poeme în proză, mult diferite de poeziile publicate în cele două cărți apărute în țară înainte de a pleca. Primul text publicat în « Minuit » a apărut ilustrat de un desen al pictorului suprarealist de origine română, Jacques Hérold, cu care mă împrietenisem la puțină vreme după ce ajunsesem la Paris. În același timp, aproape și departe de suprarealismul meu „originar”, hrănit în România înainte de a pleca (dar și după, într-un anumit sens) de prietenia cu Gellu Naum, încă din toamna anului 1967.

În 1973 v-ați stabilit în Franța, unde ați urmat cursurile Universității din Vincennes, cu specializare în sociologie, criminologie, psihanaliză. Unde s-au intersectat criminologia și sociologia cu poezia?
În primul rând, trebuie să precizez că nu am studiat niciodată criminologia, ci doar sociologia și psihologia. Am obținut în 1974 un master în sociologie la Universitatea Paris VIII (Vincennes), cu o teză de sociologie a literaturii având ca obiect „Castelul” lui Franz Kafka. În 1981 am obținut un doctorat în psihologie socială la EHESS (Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales), cu o teză intitulată "Psychiatrie de secteur et Ville Nouvelle". După un an de studii post-doctorale la Universitatea din Berkeley (California) în domeniul psihiatriei sociale, am lucrat ca cercetător, în alternanță în mediul psihiatric (la spitalul de psihiatrie Saint-Anne din Paris) și la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique). După o psihanaliză personală și diferite stagii de formare în psihoterapie (individuală, de cuplu și familială sau sistemică), am lucrat mai bine de două decenii ca psihoterapeut atât în domeniul public de sănătate (într-o secție de psihiatrie al unui spital general) cât și în cabinet individual sau în structuri asociative de tratament al diverselor forme de adicție. În toți acești ani am continuat să scriu și să public poezie și proză scurtă, eseuri etc., fără să simt vreun fel de constrângere datorită faptului că nu eram cineva care trăiește, cum se spune, „din scris”. Exceptând, bineînțeles lipsa, câteodată acută, de timp. Dar ce a fost, și este încă, pentru mine, „ingredientul” cel mai prețios al unei astfel de vieți, nu-l pot numi altfel decât sentimentul unei libertăți totale, interioare, dar și exterioare într-o bună măsură. Libertate mai ales față de atracția gloriei mediatice, a premiilor literare sau altor zorzoane într-o lume din ce în ce mai departe de esențial.

Ați frecventat cercurile suprarealiste europene și americane. Își mai face astăzi suprarealismul simțită prezența în literatură; ce forme noi ia?
Cred că am răspuns deja, cel puțin parțial, la această întrebare, prin ce v-am răspuns la prima dumneavoastră întrebare. Necesitatea unui suprarealism „trans-generațional” este cât se poate de evidentă la poeții pe care i-am citat, dar, oricât de paradoxal ar părea la prima vedere, și la cei care își caută confirmarea în ceea ce mai toți numim, într-un mod cu totul inadecvat, „rețelele de socializare”. Publicarea unui poem pe Facebook reprezintă pentru cei mai mulți utilizatori, ucenici sau nu în ale scrisului, un « acte manqué » evident, în măsura în care aceștia nu realizează că aparenta facilitate a comunicării scrierilor lor nu induce în cititorul potențial decât o reacție bi-dimensională: „I like” sau nimic. Eventual și câteva laude sau injurii convenționale. Dacă doriți exemple uitați-vă în jurul dumneavoastră, cât de departe (geografic vorbind) doriți. Pentru a scăpa din cercul vicios al acestei contaminări reciproce verticalitatea suprarealismului „etern” reprezintă o șansă unică.

Textele dvs. sunt incluse în antologii prestigioase consacrate poeziei suprarealiste, cum ar fi "Das surrealistische Gedicht" (Bochum, 1985), precum și în numărul special al revistei Herzattacke (Berlin, 2000). Dacă ar fi să fiți coordonatorul unei astfel de antologii, astăzi, care ar fi punctul de pornire?
Dacă aș avea vreodată o astfel de responsabilitate (ceea ce îmi apare ca fiind, sub orice meridian, extrem de improbabil) aș începe prin a lăsa deoparte pe toți cei care fac declarații de apartenență sau jurăminte de fidelitate față de suprarealism. Am fost dintotdeauna atras de poeții, filozofii, artiștii, sau oamenii „de rând”, paradoxali (nu neapărat excentrici), greu de „etichetat” dintr-o singură privire, în ruptura cu mediul de origine și prejudecățile sale inevitabile, sau așa cum i-a numit undeva Gellu Naum „eternii nemulțumiți”. Pe aceștia i-aș include fără nici o ezitare în antologia mea, pe care în nici un caz nu aș numi-o „antologie a suprarealismului”, cele două cuvinte fiind, « de toute évidence » incompatibile.