Câmpiile nu sunt destul de verzi, terenurile necultivate prea maronii. Tufele de trandafiri își pierd ultimele petale și lasă să se întrevadă spinii. Poți fi aproape sigur că iarba dintre dune e pleoștită pe pământ. Plouă cel puțin zece ore pe zi.
Lara îi propusese prietenului ei să mai încerce o dată. Să meargă împreună pe un drum împăciuitor pentru a salva ceva. El încuviință imediat, dar nu se sfii să-i spună:
— Nici n-a durat mult, până să-ți vină ideea asta. Oare de ce n-am plecat noi niciodată împreună undeva?
— Bună întrebare, îi răspunse Lara.
Iar acum, în mașina împrumutată de la părinți, mergeau împreună spre feribot. Nu se puteau hotărî în privința muzicii. Afară turna cu găleata, strada era goală. Cel mai prielnic moment pentru a se concentra pe ce se întâmpla în interiorul mașinii. Nicio schimbare în peisaj care să-i distragă. Dar tăceau.
Lara recapitulă tâmpeniile de acum o săptămână. Întâlnise pe cineva la o dezbatere politică. Au băut bere, au privit de pe o terasă în grădină. Spre seară s-a făcut destul de rece. Lara vorbea tot mai agitată despre sinceritate, pete întunecate, neștiință și neputință. Fără să-l privească în tot acest timp aproape deloc. Lumânările de pe mese erau stinse de multă vreme. Dar el o asculta, o lua în serios, lăsându-i o impresia unui om prietenos, cunoscut.
Văzându-și reflexia pe geamurile autobuzului cu care mergeau împreună spre casă se gândi: parcă dintr-odată am fi o pereche. El îi spusese că e prea deșteaptă pentru el. Ea îi spusese că doar blufează. Iar el:
— Nu contează, blufezi deștept.
Când coborî cu câteva stații înaintea lui nu se întorse, pentru că era sigură că el o urmărea cu privirea. Pardesiul ei flutura pe scara rulantă. Anticipa mișcarea. Câteva zile mai târziu întrebă el:
— Cafea, picnic sau cinema?
Ea hotărî să meargă la cinema. Plecase prea târziu de acasă, fugea de-a lungul străzilor, pardesiul îi flutura din nou. Mult prea dramatic pentru o asemenea întâlnire, se gândi. Că ajung prea târziu mă face să par mai interesată de el, decât sunt în realitate. Îl fac să aștepte, la naiba.
Când ajunse puțin transpirată și roșie în fața lui, el cumpărase deja două bilete și gândindu-se că nu mai vine le și vânduse altcuiva. Așa că s-au mai pus o dată la coadă. El era genul de om care stă pe locurile din spate. Lara era ca de fiecare dată nehotărâtă. De unde știu atât de mulți oameni unde trebuie să se plaseze în diferite situații? Unde le e locul? În timpul filmului i-a oferit să bea din limonada lui. Dar ei i s-a părut exagerat și nepotrivit. Era emoționată, râdea prea tare, la cele mai ciudate faze.
Depășeau un camion, care oscila ușor când într-o parte, când într-alta. Pentru câteva secunde nu văzuseră nimic prin parbrizul plin de lichid pentru spălarea geamului. Lara îi făcu cu mâna camionagiului. Chestia asta o făcuse întotdeauna mai demult.
Își dorea pur și simplu o interacțiune scurtă cu altcineva. Bărbatul îi facu înapoi cu mâna.
— Ești atât de copilăroasă, îi spuse prietenul ei.
Nu-și aduse aminte cât timp mai vorbise cu tipul după ce ieșiseră de la cinematograf. În orice caz, mersese singură acasă. A doua zi întâlni în centru un vechi prieten de la școală. De ce întâlnesc mereu doar bărbați singuri, se întrebă. De ce nu mă întâlnesc cu gașca mea? Prietenul meu ar fi de față. Ne cunoaștem de atâta vreme. Am merge toți împreună spre casă ...
Vechiul prieten n-avea destui bani la el, așa că n-a putut bea decât un suc. Lara n-avea chef să-i plătească consumația. I s-ar fi părut mai drăguț, dacă ar fi plătit el. De ce am asemenea așteptări, se întrebă.
Perechea așezată la masa de lângă ei sufla încontinuu fum de țigară către ei. După ce au terminat consumația, el a insistat să-i arate locuința lui. Mare, goală, luminoasă. Bucătăria pe jumătate cât dormitorul, cu o masă imensă. Ca să și-o poată pune cât mai bine, gândi Lara. Sunt atât de ieftină, îi trecu în următorul moment prin minte. Deasupra mesei un poster cu diferite legume. Baia, lungă cât un coridor. Pe pereți, printuri artistice, înfipte la nimereală cu pioneze. Pe noptiera din dormitor poza prietenei sale, neînrămată. De parcă ar fi fost un vechi bilet de metrou printre bilețele, șervețele de suflat nasul și CD-uri.
Se așezară pe balcon, care era mai degrabă o ieșire în curte și au tras cu urechea la ventilatorul supermarketului de alături. Lui i se părea că suna, de parc-ar fi fost la mare, oarecum liniștitor. Mâncară bomboane cu gust de fructe și băură vin roșu. Chipurile n-ar fi avut altceva de mâncare în dulap. Până se făcu prea târziu pentru ca Lara să mai plece acasă.
— Poți dormi la mine, îi spuse el. Am o saltea gonflabilă.
— Ok, îi spuse Lara.
După, constată că totuși n-avea saltea și ar fi trebuit să doarmă în pat cu el. Sub aceeași pătură. Era deja pilită așa că riscă. Ce-ar fi putut să se întâmple cu un vechi prieten de la școală, care pe deasupra mai avea și prietenă? Pentru o secundă se gândi că și ea avea un prieten. M-aș putea apără, dacă ar încerca ceva? Bineînțeles, nicio teamă, își spuse.
Îi împrumută un tricou de-al lui, prin care i se vedeau sfârcurile întărite. Se întinse repede pe marginea patului, iar puținul somn se dovedi a fi foarte neliniștit. Transpirase. Visase buricele unor degete lungi atingându-i ușor burta și un braț care o cuprindea din spate. Respirația umedă în urechea ei și o voce cunoscută. La ora nouă sări din pat și se îmbrăcă. El rămase în pat și îi spuse aluziv:
— Ai dormit rău. De fiecare dată când m-am mișcat, te-ai mișcat și tu.
— De ce-mi spui asta? Întotdeauna dorm așa, îi răspunse Lara.
În drumul spre casă își cumpără dintr-o drogherie un gel spumant de față.
Mașina mergea fără întrerupere, nicio pauză. Lara nu voia să fie agresivă de la început. Până și taică-său fusese înțelegător, când îi întinsese înainte de plecare o bancnotă și îi spusese:
— Bani de benzină.
Erau singurii de pe platforma superioară a feribotului. Vântul bătea tare, incomod, dar cei doi își spuneau:
— Ne lăsăm purtați pe aripile vântului măcar o dată.
Râdeau copios – de parcă vântul ar fi avut gânduri murdare.
În restaurantul feribotului stăteau la mese mult prea mulți pensionari voioși, plini de viață, îmbrăcați în culori calde. Musteau de sănătate. Roșii-n obraji își plănuiau cu ajutorul ghizilor de pe insulă concediile. Pensionari care își țineau relațiile în propriile mâini. Cu nunți de argint și aur, cu inele argintii și aurii, cu amintiri frumoase din tinerețe. Se cunoscuseră probabil pentru că ea fusese prietena cea mai bună a prietenului lui. Pe vremea aceea nu se ieșea atât de mult. Prin urmare trebuia decis repede. Îți dădeai întâlniri cu prima fată drăguță pe care o întâlneai. Iar rochița verde pe care o purtase la prima plimbare i-o dăruia nepoatei ei pentru balul de absolvire. Băieților de azi li se par din nou frumoase.
Aerul curat provoacă o senzație de amorțire în gură, în special în timpul sărutului. Le ieșise foarte bine cândva, în special sub cerul liber. Își spuneau că încercarea conta. Nava lovi pământul, pescărușii țipară. După aproape o oră de mers ajungeau din nou la mal. Era deja noapte când feribotul ancoră în portul mort de pe insulă. Cei doi alergau în sus și-n jos pe strada principală, gândindu-se c-ar putea rămâne pur și simplu în primul sat de pe insulă. Și-ar putea coborî așteptările. Aveau nevoie doar de ei. Nu de o locație idilică, ci de un loc în care să verifice ceva, indiferent unde.
Pe strada principală nu găsiră decât tarabe cu pește, magazine cu suveniruri, un supermarkt, o brutărie, un magazin de pescuit și două restaurante, din care răzbatea o lumină reconfortantă.
— Putem reveni aici mai târziu, își spuseră.
Erau cuprinși de liniște. Timpul petrecut împreună unește. Trecură cu mașina pe lângă casele acoperite cu stuf, cu sculpturi de piatră în peluze. Pe lângă magazinele cu obloane de lemn. În cele patru pensiuni care aveau inscripționat pe tăblițe de lemn ”camere libere” găsiră același miros îmbâcsit de praf amestecat cu prăjeală; prin urmare se stabiliră în pensiunea unui cuplu.
— Un pic mai special tot ar trebui să fie, nu? întrebă Lara.
— Da, așa zic și eu, spuse el.
Lăsară gențile pe covor și se așezară pe patul moale. Peste cuvertura imprimată cu trandafiri. Se regăseau stând unul lângă altul. Ca adineaori în mașină. Însă asta nu-i ajuta din nou la nimic. El aprinse televizorul, dar nu găsi decât programe de divertisment. N-aveau chef de glume. În timp ce prietenul ei era în baie, Lara își aminti a treia tâmpenie.
Petrecerea de alături. Vecinul își sărbătorea ziua de naștere. Jucau mimă. Lara avea de mimat copii exploatați prin muncă. De pe la unu jumate mai rămăsese doar ea și doi dintre prietenii lui. Unul dintre ei mai plinuț și mai tăcut:
— Mai are Adoro vreo importanță pentru științele umaniste?
— Oh da, a patra simfonie a lui Bruckner!
Deasupra ei un poster cu picturi de Jawlensky, sub ea o pată mare de vin, presărată cu o grămadă de sare. Înainte să plece, mai răsturnă un pahar. Vecinul îi spuse clătinându-se buimac:
— Asta trebuie să o ținem minte.
După o săptămână se întoarse prietenul ei. Vizitase câțiva foști colegi de facultate. Lara se gândea că asemenea peripeții, în care nu se întâmplase mai nimic ar putea fi povestite fără nicio problemă. Sinceritatea era mai bună decât faptul de a ascunde ceva lipsit de importanță. El amuți instant și părăsi locuința. Ea mai auzi doar ușa cum se închide. Mai târziu îl căută pe stradă, în cafenelele lui preferate, pe băncile din parc, dar nu era nicăieri de găsit.
Când ajunse înapoi acasă, o aștepta cu o singură întrebare:
— De ce faci așa ceva?
Lara nu avea niciun răspuns la îndemână. Se simțea prost în raport cu el. Căutase conversații, întâlniri, voia să trăiască și altceva în afara de tristele discuții în contradictoriu și dezamăgiri. Oare gândesc atât de negativ despre noi, se întrebă ea.
Văzându-l cum ședea în cameră, ar fi vrut să-l ia de braț, să rămână lângă el pentru totdeauna, să uite tot și să se mai gândească doar la pistruii de pe brațele lui, la fruntea lui încrețită, când îi pregătea ceva de mâncare. Sau la glumele lui despre necunoscuți. Nimeni altcineva n-are voie să-mi vadă firicelele de păr de pe coapse, se gândi Lara. Doar el.
Apoi, în restaurantul tradițional, în timp ce serveau mâncarea tradițională cu pește începu și tradiționala ceartă despre nota de plată. Insula nu era chiar după primul colț, așa că fiecare trebuia să înghită și să scoată banii de sub pernă pentru această încercare de a salva ceva. Banii joacă un rol extrem de important, în special în ultima fază a relațiilor gen tu-cu-tine. Prima ceartă nu se terminase prin knockout, pentru că Lara decise să plătească ea. Nu voia să pună totul în joc din prima seară. Încă mai spera, arătându-se loială și prietenoasă.
— Data viitoare e rândul tău, îi spuse.
Voiau să petreacă mai departe într-o cârciumă, două străzi mai încolo. Cu o țuică, două sau mai multe. După care să cadă unul în brațele celuilalt, pentru a-și declara din nou iubirea. Amețiți, se înțelege. Printre alți turiști și localnici piliți sau femei dichisite încearcau și ei să se binedispună. Lara suflă picurii de bere de pe masă încoace și încolo.
— Oprește-te, îi spuse el.
Copilării. Își aminti o femeie dichisită din trecutul apropiat. El îi povestise despre femeia aceea, care se uita insistent la el în timpul unui concert. Pe care o întâlnise mai apoi la bar. Îi spusese verde-n față, că vrea să se culce cu el. Dansase cu ea toată noaptea.
— Mai mult nu s-a întâmplat, îi spusese el atunci.
Lara îl întrebase nedumrită și speriată:
— Cum adică, mai mult nu?
Iar el începu să râdă în hohote. Vrusese doar să vadă dacă era geloasă. Totul era inventat.
— Tocmai tu ți-ai găsit să spui asta, îi răspunse ea, nu sunt copilul tău.
— Cunoaștem prea multă lume, spuse el. Nici măcar locul ăsta rustic nu mai poate crea o atmosferă plăcută, tandră.
Lara se enervă din nou, ca în urmă cu câteva zile când îl întâlnise la piață în noua lui geacă de piele neagră. Întârziase o oră. Voiau să cumpere ceva mai special pentru cină, dar Lara era prost dispusă. Vrusese să vadă la televizor un film franțuzesc al cărui început îl ratase. El se gândise că putea dormi la ea. Treceau de la o tarabă la alta prin piață fără să aibă poftă de nimic. De parcă n-ar fi fost de ajuns, Lara își mai pierdu și portmoneul. Iar el nu reuși nici măcar să o îmbrățișeze consolator.
Cumpărară baghete și cremă de brânză din mărunțișul lui. El își tot rupea câte un colț de baghetă. Mesteca și nu putea vorbi.
— Și mie mi-e foame, îi spuse Lara, iar el îi rupse enervat o bucată.
Ajunși acasă se așezară la masa din cameră, ca să mănânce. El întindea câte-o dâră de ketchup pe fiecare bucată de pâine. Când se goli sticla, luă una cu sos picant chinezesc. Mai târziu îi spuse că se purtase dinadins ca un mitocan, pentru că își dorea ca ea să se îndepărteze de el.
Începeau să caște copleșiți de oboseală. Uniți în epuizare se îndreaptau către pensiune.
