Noi sîntem fericiții lumii acesteia – Ruxandra Novac în dialog cu Bogdan Coșa

Ruxandra Novac: Nu știu exact ce inseamnă probleme adevărate. Ale mele erau cum sînt ale multor adolescenți, o anumită inadecvare la realitate, un temperament ușor schizoid, retractilitate, visătorie și autochinuire. Acum mulți ani am citit cite ceva despre hikikomori, subcultura din Japonia, cam așa era, dar fără tehnologie. Genul care își împarte viața între realitate și camera lui și dacă ar fi posibil nu ar prea ieși de acolo. Aveam și prieteni, ieșeam în oraș (nu îmi plăcea în casă, doar în camera mea îmi plăcea), adică nu era dramatic, dar cumva chestiile semnificative mi se întîmplau tot cînd eram singură. Deci cam așa, o fată introvertită, vag edgy, cu cîteva ieșiri spectaculoase de nervi, dar numai cînd nu se mai putea altfel, țin minte de exemplu că la un moment dat am refuzat să mai vorbesc și să mai fac orice gest cîteva zile în urma unor certuri în familie (eram tot timpul comparată, ca să fiu motivată, eu nefiind ever bună de nimic, cred că știe multă lume discursul, era o prostie), s-a făcut un pic de fuss în jur, dar după multe tribulații tot în camera mea am ajuns și a fost ok. De scris am început cam atunci, pe la 16-17, iar să arăt altcuiva s-a întîmplat în circumstanțe oarecum exterioare, aveam diferite fragmente cu care nu făceam nimic pînă cînd am ajuns într-o zi la cenaclul Interval. Cenaclul se ținea din două în două săptămîni, era condus de Andrei Bodiu și, fiind nouă, mi-a cerut să citesc data următoare, așa că două săptămîni am stat superîncordată pentru că aș fi preferat să intru în pămînt decît să mă văd în situația aia, dar îmi era și rușine să nu, iar în noaptea de dinainte, cînd chiar nu mai puteam evita dezastrul, am stat cîteva ore și am scris cît să pot citi vreo 20-30 de minute. N-o să uit niciodată felul de presiune pe care l-am simțit atunci, de a face interiorul exterior, știu că îl avem tot timpul de fapt, dar atunci era prima dată, nu a mai fost niciodată așa acut. Și apoi calmul de după, incomparabil cu nimic. O prietenă spunea odată că atunci cînd te inhibă ceva e bine să închizi ochii și să îți dai drumul, cam așa a fost și cu mine, dar e foarte, foarte aproximativ spus. Deci agenda, dacă a fost una, a fost cumva să scap dintr-o situație în care intrasem singură și să sparg o anumită membrană (sau „să ies din camera mea”). Nici nu m-a mai interesat de la un punct încolo ce o să se întîmple a doua zi. Ce s-a întîmplat a fost că le-a plăcut foarte tare ce scrisesem, Andrei Bodiu a vrut să public repede, eu nu prea voiam fiindcă nu aveam ce, au urmat vreo doi ani pînă am terminat liceul în care bietul de el îmi tot cerea ce scriam, întîlniri la care nu mă duceam, îmi e foarte rușine acum și îi sînt foarte recunoscătoare, nu i-am spus niciodată și nici de noaptea aia nu prea am povestit multora, în fine cam asta a fost, splendid și chinuitor, ca multe.

B.C.: Când vezi propoziția asta, îmi plăcea mult să scriu, reușești să cuplezi la senzația pe care o descrie? Poți să retrăiești emoția aceea sau e imposibil un arc în timp?

R.N.: Da, în momentele bune era un fel de febră combinată cu control, cu precizie. Acum mai mult control și liniște, ca și cum s-ar suspenda toate. Iar în momentele cele mai bune (și cele mai rare), paradoxal, se simte invers, e un fel de stare secundară, ca și cum ai vorbi cuiva pe întuneric, înainte cu puțin să adormi.

B.C.: Cum e acum, îți mai place să scrii? Mai scrii?

R.N.: Da, îmi place, dar nu vreau să forțez nimic. Mai scriu, da, uneori, nu mă gîndesc la publicat, nici nu exclud. Cît timp îmi place și mi se pare important pentru mine o să o fac, cît nu, nu. Lucrez, trăiesc din cu totul altceva, în altă parte, așa încît pot să fac asta fără să mă simt rău sau vinovată din cauza asta, e un fel de viață paralelă mai mică, asta cu scrisul, ca un accident. Uneori în momente mai proaste și de care îmi e rușine îi invidiam pe cei care fac asta full time, mi se părea că le organizează cumva viața, că nu au nevoie să se dedubleze tot timpul față de viața reală, pînă cînd le crapă inima împărțită așa, ca unui personaj din Pynchon care îmi tot revine în minte în ultimul timp, sper să nu fie vreun omen sau ceva. Dar au fost puține și acum nu mai există. Acum aproape îmi place mai mult cum sînt eu.

B.C.: Tot acum zece ani, puțin înainte să îți citesc poeziile, l-am auzit pe Alexandru Mușina vorbind despre tine. Eram mai mulți la o masă, tineret aspirant în mare parte, dacă îmi amintesc corect, iar el, generos, ne sfătuia ce să facem, cum să facem…

Când și-a amintit cum te găsea citind printre rafturile Bibliotecii Județene, puștoaică fiind, s-a luminat; apoi a continuat să povestească cu admirație că, pe oriunde te vedea, citeai, erai de neîntrerupt. Nu te întreb dacă e adevărat; cert e că a reușit să ne monteze. Când m-am dus la bibliotecă, a doua zi, unul dintre participanții la discuție se făcuse comod între rafturi... Sunt curios, ai primit vreodată un sfat din ăsta practic pe care să-l iei ad litteram? Ai auzit sau ai citit despre un caz care să devină apoi exemplu de conduită în ceea ce privește scrisul tău?

R.N.: Nu cred că e adevărat, but itʼs sweet. Da, făceam asta o mare parte din timp, din păcate am și uitat enorm, într-un fel e plăcut fiindcă pot reciti chestii ca și cum ar fi prima dată, în alt fel e descurajant. Exemple – nu știu, fiecare face cum știe, cum poate, aș zice să ascultați tot ce v-a spus Mușina cei care ați avut ocazia, era absolut perfect la asta, mi-ar fi plăcut mult să prelucreze și la mine, dar nu s-a întîmplat, ne-am întîlnit doar de cîteva ori, din păcate.

B.C.: Între rafturile cu cărți sau aiurea, au existat titluri care, odată parcurse, lumea n-a mai fost la fel?

R.N.: Da, desigur, mai ales în adolescență și post-, cred că așa se întîmplă în general. Nu sînt neapărat multe, dar vin din zone destul de diferite între ele, nu știu dacă are sens să încerc să enumăr.

B.C.: Dar experiențe?

R.N.: Da, dar n-aș prea vrea să vorbesc despre ele. Oricum – o să spun alt mare clișeu acuma – e vorba de percepție, nu de evenimentele în sine. Au fost experiențe mai ciudate sau mai edgy cum se spune în care mă simțeam foarte la mine acasă și au fost altele normale, insesizabile sau foarte naturale poate pentru alții, în care m-am simțit și mă simt alien.



B.C.: În marele volum… cum te referi uneori, cu autoironie și, parcă, puțină tristețe, la volumul tău de poezii, au intrat și texte scrise în Brașov, citite eventual în cenaclul Interval, sau e format exclusiv din texte „de maturitate”?

R.N.: Nu, au fost cîteva, inclusiv unele scrise în noaptea aia de care am povestit, unul singur l-am scos ulterior, o poezie lungă, mi s-a părut chiar prea stîngace, prea de 16 ani.

B.C.: Cum a fost să te muți la București? Ce s-a schimbat?

R.N.: La început nu mare lucru, marea schimbare a fost că stăteam acum chiar singură (în toată garsoniera – nu doar în camera mea – și în tot orașul). Nu mi-a plăcut la facultate, erau puține cursuri care mă atrăgeau, abia la master au fost mai multe. Îmi plăcea Bucureștiul în schimb, mi-a plăcut dintotdeauna, mi se părea pe atunci cu adevărat un mare oraș, foarte pulsional cumva (asta și acum), genul ăla în care te poți plimba în taxi o noapte întreagă (cred că mi-ar fi plăcut să fac asta dacă aș fi avut bani). Era și multă sărăcie pe atunci, dar și o luxurianță inimaginabilă pentru unii, multe lucruri erau pur și simplu scandaloase – era sfîrșitul anilor 90 –, la mine personal un fel de inaderență la început (pînă să îmi fac prieteni dacă mă gîndesc acum e ca și cum aș fi trăit într-un film, ceva foarte difuz oricum), dar una bună, nu ca înainte, un turbion de oameni și de emoție pe care îl priveam cumva de la o parte. Îmi plăcea, au fost și momente în care l-am urît – mai ales mai tîrziu, după ce am plecat, dar era un fel de ură a cuiva refuzat, rejectat de acolo –, dar atunci în primii ani nu îmi imaginam cum ar fi posibil să trăiesc în altă parte. Îmi aduc aminte foarte clar toate locurile în care am stat, am schimbat cîteva, ca și după aceea, barurile, rudimentele de subcultură care începeau să răsară vag atunci. Prin anul 2 am început să îmi fac prieteni, să ieșim împreună, și atunci chiar a devenit orașul meu, erau tot felul de grupuri care se intersectau, îmi amintesc că miercuri noaptea ieșeam in Fire să dansăm (Web se închisese și a stat închis ani de zile, altele cam nu erau care să ne placă), apoi dimineața mai rămîneam puțin pe cîte o terasă goală, trăgeam de bani, nu știu ce s-a întîmplat cu toate senzațiile astea, dacă au rămas depozitate undeva, le văd clar, dar mi-e greu să mai ajung la ele, să le mai simt textura. Cam așa a fost cînd a fost bine, ceva catifelat, ca un blindfold întins peste cîțiva ani, probabil cei mai vii pentru mine, nu știu.

B.C.: Dacă în viața personală au existat, ca în cazul fiecăruia dintre noi, suișuri și coborâșuri, mixed feelings, aș zice că, cel puțin în ceea ce privește dimensiunea asta scriitoricească a vieții tale, planetele s-au aliniat destul de bine: după Andrei Bodiu și Al. Mușina, la București ai ajuns la cenaclul lui Marius Ianuș. Ai învățat ceva de la ei?

R.N.: Am învățat din discuții, din atmosferă, dar am învățat mai ales de la prietenii pe care mi i-am făcut acolo, nu numai literatură, tot felul de lucruri despre mine, despre lume.

B.C.: În aceeași ordine de idei, dacă în liceu erai prietenă cu Dumitru Crudu sau Ciprian Șiulea, la facultate i-ai cunoscut pe Ionuț Chiva, Adrian Schiop. Ai avut ocazia să interacționezi cu crema literelor, atât la Brașov, cât și la București. Te inhibau sau te simțeai confortabil în prezența lor?

R.N.: Normal că mă inhibau la început, de altfel și destul timp după. Cu cei cunoscuți în facultate m-am lipit repede și în timp au devenit prietenii mei cei mai buni, mai mult sau mai puțin conștient au devenit de fapt un fel de surogat de familie – la un moment dat am și zis că sîntem o familie grunge, ca să ne diferențiem de familiile hippioate, pentru că nu suportam această idee hippioată, ca și multe alte idei hippioate, disprețuiam puțin asta. Nu era peace and love, era war and love. Nu știu nici acum exact ce ne-a legat așa, probabil un fel de disfuncționalitate pe anumite planuri, tot felul de fisuri afective mai mult sau mai puțin vizibile, așa cred acum retrospectiv. Pe toți i-am cunoscut prin literatură, dar am trecut repede peste asta, cum ziceam, de fapt s-au dus lucrurile mult mai departe. Eu cred că voiam ceva fix, ca să nu dispar, să nu mă dezintegrez în aer sau undeva. În timp s-au creat tot felul de mecanici subtile între noi, de exemplu de Ciprian mă lega un fel de steadiness – e Taur psihorigid, foarte fragil în substrat; la un moment dat mi-a salvat viața (exact așa), așa că nu cred că o să ne certăm vreodată iremediabil, deși acum susține și multe prostii; de Ionuț fairnessul (poate mai mult la el ca la mine) și sufletul nostru de băieți; Adrian era inversul meu și aveam diverse preocupări legate de power and control și cedare a controlului care la un moment dat s-au strecurat subtil și în afectivitatea/relația noastră, ne-au cam alterat-o de fapt, am intrat în zone ciudate pentru mine, în care mă vedeam intrînd, dar nu cu prieteni. În fine credeam că o să rămînem cu toții, cum se spune, toată viața împreună, după ce ne-am despărțit (dar nu ne-am despărțit de fapt, în creier și în plexul solar cred că nu o să despărțim niciodată de tot) m-am gîndit că probabil am fost cel mai aproape de ideea de familie din toată viața mea. E o fantasmă de fapt, perfectă, foarte greu de distrus pentru mine, uneori (de multe ori) mi-e frică să nu abuzez de oamenii pe care îi întîlnesc din cauza ei, să nu fie puși într-o poziție inconfortabilă, de fapt mă tem că o și fac de multe ori. Știu că circulă acum în România foarte multă psihologie mai mult sau mai puțin pop, așa că probabil lucrurile astea sînt foarte ușor lizibile: familii disfuncționale într-o formă sau alta, surogate, clivaje, modele deturnate, disperare etc.

B.C.: Nu pot să nu observ că, în general, din enumerările astea lipsesc adesea femeile. Nu prea vă înțelegeați? Care-i raportul acum?

R.N.: Unul destul de straniu. Am crescut într-o familie, într-o lume în care femeile erau fie extrem de submisive, fie supercolerice – practic fie erau distruse, fie distrugeau, ele ca personalități, ce era în jurul lor. Nici o variantă nu era prea sane, în fine asta e ceva pur biografic și n-are sens să continuu, dar chestiile cred că sînt comune celor din generația mea, mulți am fost prinși în aceste scheme. Ideea e că nu le-am înțeles foarte bine niciodată pe femei și cred că inconștient am încercat tot timpul să nu merg acolo, să mă transform în altceva, în ceva cu care să se poată lucra sau comunica, nu știu cum să spun, eventual în băiat (să spunem cuvîntul, să fie penibil cu totul). Am avut toată viața prieteni bărbați. Totuși, ciudat, am învățat lucruri acute, importante, foarte de curînd, de la femei: de la Cat Power că e ok să îți tai telefonul un an de zile și să refaci puțin persoana ta, de la Kim Gordon că e ok să ți se prefere femei mai tinere și că asta nu îți dizolvă complet identitatea, deși se poate întîmpla și așa, că e bine să treci prin acest mare pericol măcar așa ca experiență, de la Karin Dreijer că poți să fii tînără și clean și fermecătoare, iar apoi la over 40 să faci chestii deviante și mai grele și mai dark și mai puțin fermecătoare, dar să fie tot făcute de cineva din tine, că corpul tău poate deveni lemnos în timp și totuși uneori în fragmente de secunde și de mișcări să îți transpară o mare grație, de la Kurt Cobain, care oricum și el e o femeie (are o poză așa care îmi place), că bărbații nu te mai pot proteja (cred că n-au putut de fapt niciodată).

Știu că sună naiv și că modelele mele poate nu sînt bune sau realiste, dar asta e – ne descurcăm cum putem fiecare și ne populăm lumea de unde putem. Mi-ar plăcea să fiu mai comunicativă și să învăț lucruri și de la persoane-femei mai apropiate de mine. Oricum acum lumea în general începe să arate cu totul altfel din punctul ăsta de vedere și cred că e bine că e așa, dar ce încerc să descriu s-a desfășurat de-a lungul a vreo 35 de ani, în tensiune și provocînd tensiune… Fragilitatea și deruta, reziliența, intuiția, nu știu se spune că sînt feminine. Uneori nu suport să aud decît voci feminine, de fapt foarte mult din muzica pe care o ascult, de mulți ani, e făcută de femei. Acuma în timp ce scriu de exemplu ascult Electrelane, mă gîndesc că poate e singura șansă ca interviul ăsta să iasă puțin mai vesel, sau mai structurat, sau mai galvanizing… Am observat și că mai nou îmi e mai ușor să fiu în prezența femeilor, e un fel de familiaritate ciudată, eu cel puțin nu știu încă de unde să o iau. Totuși nu am învățat nimic de la femei bine înfipte în condiția lor, doar de la cele mai indeterminate, puțin deviate spre altceva, cu codul ușor schimbat. Nici de la cele care vorbesc foarte mult despre condiția lor, așa că poate mai bine n-aș mai zice nici eu nimic.

x

purtăm rochii demodate, din anii douăzeci,
fiindcă în inimile noastre sîntem de fapt dulapuri
și sfori,
rochii din mătase și tafta răcoroasă
fiindcă sîntem terminați, terminați
(Ecograffiti, p. 30)

B.C.: În interviul cu care am deschis discuția, acordat lui Mihai Vakulovski pentru revista Tiuk!, ții să-i mulțumești colegului și editorului un cristian: cărțile lui (…), ca și celelalte lucruri pe care le făcea, sunt, cred în continuare, printre cele mai bune lucruri care se întâmplau în Facultatea de Litere. Datorită lui, în parte, ai reînceput să scrii, aflu din același interviu. Când te-ai lăsat? De ce? Cine sau ce anume a mai contribuit la faptul că ai reînceput să scrii?

R.N.: Da, uneori ai nevoie și să tragă cineva de tine… Așa a fost cu mine atunci. Era un context foarte diferit de cel de acum, toate astea se întîmplau în jur de 2000, înainte de boomul cu literatură tînără, chiar erau foarte mult diy (cărțile de care spui erau de fapt niște carnețele trase la xerox, care circulau prin facultate, printre prieteni), nu știu ce îl motiva să facă asta și de unde avea energia, dar a fost bine. Apoi am publicat cartea, după care mult timp pur și simplu n-am mai scris nimic de care să fiu mulțumită. După vreo doi ani am plecat din România și foarte mult timp, mulți ani, nici nu m-am mai gîndit la asta. Am avut un blog cîțiva ani, dar nu era literatură, erau ca niște mesaje pentru prieteni dintr-un fel de cameră suspendată undeva, uneori nici măcar pentru ei, pentru mine probabil. Apoi a apărut Discuția secretă în viața noastră, și la un moment dat Cătălin Lazurca a scos revista Noul regim, în care out of nowhere am început într-o zi să scriu o rubrică, am început să îmi dau seama că îmi place, apoi la un moment dat m-am operat și în concediul medical de după am scris în fiecare zi (dar so-so), în fine, s-a creat un fel de obișnuință foarte fragilă (pentru că nu știu dacă îmi place ce scriu, îmi place să) care vom vedea cît o să țină și unde o să meargă. De obicei scriu cînd mi se cere să fac asta, încerc să fiu disciplinată la așa ceva, să nu încurc oamenii, dar pentru mine personal e destul de laxă povestea asta, nu vreau să fiu obligată la ceva pentru că atunci totul se blochează. Sînt foarte mulți scriitori profesioniști, prea mulți, nu lipsește unul în plus (nu mă alint, e o convingere a mea foarte puternică).

B.C.: Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (Vinea, 2003; 2005) a fost încă de la publicare una din cărțile adorate, înțeleasă ca schimbătoare de macaz în poezia românească. Cum ai resimțit acest succes? Erai la fel de timidă și atunci?

R.N.: Habar n-am dacă a fost așa. E o surpriză și acum să aud că încă e ok, adică mă bucur, evident, dar e așa departe și fracturat tot față de viața mea de acum – de fapt oricum cred că tot timpul o să subziste un fel de surpriză și neîncredere în privința asta. Nu cred că a schimbat nimic, poate a fost un pic mai precisă și mai lucrată decît altele. Iar succesul – e totuși o carte de poezie, nimic mai mult. Cu timiditatea nu știu, un fost profesor al meu pe care l-am întîlnit recent mi-a zis că eram mult mai rău înainte (și e adevărat, am ratat destule din cauza asta, în cam toate zonele posibile din viața unui om), dar poate e din cauză că mă întîlnesc mult mai rar cu persoane din zona asta și atunci mă bucur și se vede mai mult asta, un fel de volubilitate, decît inhibarea, nu știu. Se spune că e și ceva genetic în timiditate, așa că probabil e ceva ce va rezista indiferent cît aș vrea eu să fie altfel. Adică poți să faci eforturi să remediezi, dar în esență va rămîne acolo și toate eforturile cer o energie ceva de speriat așa că, m-am gîndit în ultimul timp, mai bine nu le faci sau nu le faci atît de mult încît să te epuizeze complet sau așa ceva și asta e. O să îți povestesc ceva: am fost acum vreo două săptămîni la un concert la Cat Power (care e cunoscută pentru stage fright, își strică concerte, pleacă de pe scenă, i se cer banii pe bilete înapoi, în fine toate umilitoare prin care poate trece un om în situația asta), întîmplător la puțin timp după ce citisem și eu poezii în public undeva și m-am comportat un pic greșit) și mi s-a părut așa de caldă, de nelalocul ei și de vulnerabilă încît, nu vreau să fie o aroganță, dar dacă așa se vede și la mine atunci aproape merită (nu merită, dar să zicem). Oricum a fost pentru mine cît mii de exerciții sau de terapii sau mai știu eu ce. E simplu, poate și ajută pe cineva care are aceleași probleme. Tot m-ai întrebat de experiențe care te schimbă, uite asta a fost una, m-am relaxat puțin cu timiditatea în contexte din astea (unde se manifestă cel mai tare, altfel cînd sînt cu prieteni sau mă simt bine nu am nici o reținere, practic pur și simplu nu îmi tace gura, unii știu).

B.C.: Emil Brumaru, într-un volum de convorbiri: […] mie îmi place Ruxandra Novac… Am repetat mereu… voi repeta… și iar voi repeta… Ruxandra Novac! (…) Mie cel mai mult și mai mult, cu spume, îmi place Ruxandra Novac!!! Ție cine îți place așa, cu spume? Există vreun scriitor despre care să poți spune asta acum?

R.N.: Da, există mulți, ar lua mult să enumăr, aș putea să zic și numai de prietenii mei (de mai sus), sau chiar numai de ce citesc acum, deși poate sună ciudat puși împreună: citesc în paralel David Vann și Simone Weil (și încă ceva, dar aia nu îmi place așa mult). Iată, ei îmi plac extrem de mult amîndoi, cred că s-au văzut și alăturări mai aberante de atît.

B.C.: Există cineva despre care spuneai asta mai demult, dar te-ai mai temperat?

R.N.: Nu, nu cred, sufletul meu de rac și de groupie spune că dacă mi-a plăcut vreodată mult cineva e foarte puțin probabil să mă dezamăgească, cel mult poate să creeze o anume duioșie dacă nu îi iese ceva la un moment dat.


B.C.: Mulți comentatori ai poeziei tale s-au legat de obsedanta persoană întâi plural, „noi”-ul colectivizat, eventual generaționist (care abia maschează însingurarea amară a persoanei întâi singular – o completare frumoasă). Cine erați voi? În ce s-a schimbat câțiva ani mai târziu, când ai emigrat?

R.N.: Nu s-a schimbat în nimic pentru că era un fel de fantasmă și asta, și e foarte exact interpretată mai sus (cred că e Paul Cernat). Era o voce interiorizată pe jumătate, care însemna ce e mai sus, un fel de colectivitate semiinexistentă, dar era și un efect, oricum nu îl mai folosesc acum, a fost doar pentru asta. Cînd aveam blogul de exemplu mi se crease un fel de prieten imaginar, un puber-adolescent băiat cu care călătoream și ne distram în tot felul, era ceva puțin mai autentic și mai apropiat de mine ca persoană (poate și fiindcă nu era literatură, cum am spus), probabil că inconștient tot despre asta era vorba, o identificare, cumva infra, „cum te vezi de fapt”, dar luase o altă formă – nu știu, nu prea aș vrea să ies din interviul ăsta ca un ghem de nevroze și de voci interioare, dar nici nu pot să mint: sînt mecanisme de adaptare pe care cred că le are orice om, indiferent că le folosește „în artă” sau pur și simplu în viața lui…

B.C.: Cum a fost să te muți în Luxemburg? Cum e acum, în Germania? Ți-e dor de București, de Brașov?

R.N.: Luxemburgul e un oraș fad și cald, e un oraș care încearcă să existe, are un farmec al lui, îți vine să îl protejezi. Am locuit cinci ani acolo. Nu e un oraș adevărat de fapt. Cînd am venit nu credeam că o să stau prea mult, voiam să rămîn în străinătate, dar nu neapărat acolo. Germania mi se părea înainte să mă mut brută, mai raw (așa și este), de asta am și ales să mă mut aici, aveam un fel de energie atunci, mi se părea așa, ok, acum vedem care pe care (am și văzut în final, mi-a făcut headlock repede). Nu știam deloc limba, nici acum nu o știu prea mult, nu știam o mulțime de lucruri. Era o chestie semiimaginară și cam infantilă, dacă m-ai fi întrebat atunci ți-aș fi spus că am ales Germania fiindcă îmi plac autostrăzile pentru că sînt nesfîrșite și oamenii pentru că sînt foarte diferiți de mine, era destul de dubios și de fascist, și eu eram destul de dubioasă atunci... Pînă la urmă totul a decurs diferit și cele mai frumoase lucruri din mutatul ăsta au fost un fel de revenire la copilărie, cînd eram mică am mai stat și la țară, iar aici mi-am luat o casă tot la țară, a fost un fel de downshifting înainte să apară valul de downshifting (care am văzut că a fost și în România și cred că s-a cam și dus între timp) și era frumos să descoperi că poți lucra, să îți aduci aminte plante, cum se cresc, ce poți face la o casă... Acum fac tot mai puțin, e doar din inerție, pentru că nu mai am timp și nici o mare energie, dar am cîini și în ultima vreme ei îmi aranjează viața. Unul are 15 ani și am învățat puțin și bătrînețea de la el, e foarte crud și foarte touching în același timp. Cealaltă, Gudrun, e încă tînără, acum mai devreme am scos-o cu o lesă foarte lungă care îi place ei, și ea are 8 ani deja, dar are unele crize de exaltare cînd mă tem un pic pentru sănătatea ei mintală de cîine, pentru că se mișcă brusc, face jocuri, se smucește, și azi era așa o noapte neagră, foarte densă, cu ploaie, iar eu cu asta dansînd St. Vitus pe lîngă mine – în fine, avem momentele noastre speciale. De Brașov nu mi-e dor, e deja prea departe în timp, părinții mei locuiesc acolo, dar mie nu îmi place să merg, de București da, dar tot mai rar, înainte era dureros, acum s-a estompat mult. Înainte era destul de tough mental să vin acolo, mai ales cînd m-am îndepărtat de prietenii vechi și înainte să îmi fac alții, îmi trebuia cîtva timp să îmi revin după. Sînt niște lucruri simple, primare, pe care le înțelege fără cuvinte orice emigrant, dar nici măcar emigrant, e vorba de nostalgie, să zicem orice om adult. Nu știu unde e locul meu cum se spune, probabil că va trebui să fie aici unde sînt acum sau oriunde, dar asta nu mai dă febră ca mai demult, nu mai aduce sclipiri în ochi, începe să fie mai mult ca o stază. Cred că în mare parte de asta și călătoresc mult și mă simt nefericită cînd nu pot să o fac, e ca un fel de drog mai ușor, prietenii mei mai rîd de mine cu asta. Îmi pare rău că e așa, aș vrea – și sper – să treacă. În fine sîntem adulți, deși nu sîntem, dar începem în sfîrșit să fim și de aici toate ambiguitățile și contradicțiile astea, e un pic trist.

B.C.: Vreau să moară cvt și gc și db / la fel de mult cum voiam cândva casetofon. / Vreau de fapt bani. / Și vreau bani. Și vreau bani. (Ecograffiti, Tracus Arte, 2018, p. 16) Ăsta a fost motivul pentru care ai emigrat?

R.N.: Nu, motivul a fost că nu mă mai simțeam foarte bine așa cum era viața mea atunci, plus multă curiozitate. În afară de prieteni nu mă mai ținea nimic, și prietenii îmi imaginam că o să îi păstrez oricum. Am plecat fix în ziua cînd împlineam 26 de ani. Știam sigur că o să stau 6 luni și voiam să rămîn mai departe, în cele 6 luni nu m-am întors niciodată, trăgeam de bani și îmi modelam caracterul (pînă nu mai puteam). A fost o perioadă de insecuritate și confuzie, dar și de explorare, care s-a mai prelungit și după, apoi în timp a început într-adevăr să îmi placă și să am bani, dar așa mai mult în joacă, nici acum nu îi înțeleg exact – cred că e un fel de privilegiu, nu pot să îi iau total în serios (nici măcar în momentele de panică mai demult, cînd mi se părea că am cheltuit mult prea mult odată de exemplu, nu puteam cu adevărat). Încerc să îi înțeleg și îi iau foarte în serios, mai mult decît pe multe alte lucruri, cred că aranjează lumea și oamenii într-un mod foarte ambiguu și foarte violent – dar nu total, totdeauna rămîne o mică secvență în care în fond mi-e egal și îmi pare bine că e așa, e o lipsă de presiune.

B.C.: A murit cvt – nu știu dacă și gc sau db, n-am știut niciodată la cine te-ai referit. Ai făcut bani. Nu te-ntorci?

R.N.: Nu cred că mă întorc, cel puțin nu în viitorul apropiat. Mi-e frică să mă întorc. Îmi place să vin pentru perioade scurte, dar mă și dezechilibrează, ca și cînd intri într-o zonă de conflict. E o tensiune la care nu vreau să mă gîndesc acum, dar care subzistă. În plus sînt prea multe chestii care s-au schimbat în timpul cît am fost plecată, sînt lucruri pe care nu le pot lua înapoi niciodată. Nu știu dacă o să mă întorc vreodată, probabil așa cam 80 la sută nu. Nu știu. Nu cred. Nu știu. Lasă-mă în pace, Bogdan, nici nu știu ce mă întrebi, cred că nici tu nu îți dai seama.

x

munca e ceva care otrăvește, ca atunci când mănânci
nebunele.
e ceva, un gust rău, de animal putrezit,
care mereu ajunge în capcană și moare.
munca e diavolul se spune și diavolul
se îmbracă frumos,
iar laudele ți se atârnă de gât ca un clopot.
așa zice el, vocea interioară, o muzicuță adică pentru
părinții mei și pentru mine
(Ecograffiti, p. 21)

B.C.: Spicuiesc de pe un chat colectiv, dar privat, unde mai stăm noi de vorbă – dacă nu vrei, nu răspunde: maybe I’m not a girl, or I am a sick one, cum ar zice (și zic) gurile rele (…) She’s not good enough anyway. La care adaug, în aceeași cheie, două versuri scrise cu 15 ani în urmă: fiindcă i-am mințit pe toți și nu sunt / cum ar trebui să fiu. (Ecograffiti, p. 26) Întrebarea mea: wtf?

R.N.: Exact asta. E destul de complicat de explicat. Nu e ca să mi se spună că nu, nu e așa, poate cam a zecea parte e și pentru asta, dar atît. Partea cu sick one e una, chiar mi-am tot auzit asta de multe ori de vreo 20 de ani, inclusiv (de fapt mai ales) de la persoane apropiate, acum mi se pare tot mai puțin adevărat pentru că într-un fel (sper să nu sune ciudat sau paranoic) lumea s-a schimbat în direcția mea. Cu good enough e altceva – asta chiar e într-un strat foarte profund, e o senzație de insuficiență, poate de fake de fapt, oricum de deficiență pe care o am de multe ori. Poezia asta pe care ai ales-o e ciudată (abia acum recitind-o îmi dau seama) și da, cred că exact despre asta e vorba în ea, despre coping-not coping și cum nu se rezolvă asta niciodată definitiv. Nu am făcut-o în mod conștient, nu îmi era clar ce e cu ea cînd am scris-o, a fost mai mult un fel de descriere și cred că am avut noroc sau nu știu, oricum e bine că a rămas așa, ambiguă, în tensiune.

B.C.: Ce nu-ți ajunge ca om? Ce nu funcționează? Ce ai repara dacă ai putea?

R.N.: Cred că sînt într-o perioadă bună acum, îmi pare rău dacă din anumite motive personale poate sună crud, dar e adevărat și adevărul, am învățat asta, e cel mai important. E o perioadă mai liniștită și austeră, după mult haos, suprasolicitare și culpabilitate. Am dat shut down la multe lucruri recent, din păcate nu pot da la toate la care aș vrea. Nu știu ce aș repara, relațiile cu oamenii probabil, dar fără să forțez, nu iese nimic bun din asta. Acum mă simt puțin ca atunci cînd am plecat din România, tot un fel de transplant, însă cu mai multă inconștiență decît atunci, în ciuda aparențelor. Atunci n-a ieșit în totalitate cum trebuie (nu știu dacă îi iese cuiva cu adevărat), acum cine știe, dacă nu mai am așteptări s-ar putea ca exact din cauza asta să meargă mai ușor, e mai elastic totul, o pot lua în orice direcție, e ciudat. De fapt cred că nu prea înțeleg ce se întîmplă cu mine, încerc să nu îmi fie frică (și nu îmi e) și cam atît. Nu știu, aș vrea să fumez mai puțin, să comunic mai mult, să fac mai multe lucruri, lumea pare pur și simplu foarte vastă și foarte vie uneori. Și aș vrea să fiu un om mai bun, în sens primar, cred că e foarte important asta. Acum vreo săptămînă a fost Toussaint, am avut liber și am fost la Napoli cîteva zile și, ca oamenii care călătoresc singuri, am făcut multe poze etc. Cînd m-am întors am găsit două care mă făcuseră foarte fericită pe moment, apoi am uitat de ele, doar cînd le-am revăzut mi-am amintit (și m-au făcut din nou, and again, and again): e cu un cîine din cartier (cum era și Gudrun înainte să fie a mea, chiar semăna un pic cu ea, tot alb cu negru, dar Gudrun e mai slender, mai grațioasă) care stă la ușa unui magazin de carne. Eu ieșisem de la cimitirul Fontanelle, care e de fapt un osuar imens, rezultat din ciumă, holeră și tot felul, e plin de cranii, sute probabil, în fine eu am avut în ultimii ani un gen de anxietate față de așa ceva și parcă mi le caut, în orice caz eram așa într-un fel de amestec, nu panică sau blocaj, ci de gravitate și liniște pe care nu l-am mai avut pînă atunci și cum mergeam pe stradă a fost un pic cinematografic, la început am văzut profilul cîinelui din dreapta, mai murdar și bleguț așa, obstinat că el nu pleacă de acolo pînă nu primește ceva, l-am fotografiat, apoi am trecut de el și l-am văzut din stînga – avea o rană pansată, arăta, m-am gîndit o fracțiune de secundă, ca și cum fusese împușcat (dar cine să împuște un cîine de pe stradă, m-am gîndit în continuare – și mi-am răspuns imediat – sînt destule posibilități, din păcate, cînd vine răul în lume așa vine, poate gratuit, oricum implacabil), dar era uns cu o alifie galbenă aproape neon pe blana lui albă și pansat, cineva l-a luat și l-a aranjat, deși nu era al lui, poate o fi și mușcat cîinele de frică, cine știe, dar l-a aranjat și rana era aproape vindecată, mi s-a părut ceva extraordinar de frumos (chiar ăsta e cuvîntul), a șters și osuarul de dinainte, de fapt i s-a suprapus și l-a redesenat într-un mod pe care mi-e foarte greu să îl descriu, nici nu știu dacă se înțelege ceva de fapt, mi-ar plăcea măcar puțin. Aș vrea să pot fi mai exactă aici, e ca și cum mi s-ar fi spus ceva foarte important, îmi pare rău că nu pot să spun și eu mai departe mai clar.



B.C.: Dar în poezie? Era ceva ce simțeai că nu merge?

R.N.: Da, și e la fel și acum, aș vrea să devină emoție, să fie mai puțin spartă, acum e, cum e uneori și comunicarea în viața de toate zilele, ca și cum ar veni din spatele unei pelicule sau al unei pînze ude. Chiar și cînd există ritm, e surdinizat cumva, nu e unificat și clar (nu știu cum aș putea spune mai precis nici asta).



B.C.: Aș putea să continui la infinit, dar mă opresc aici pentru moment, în coadă de pește, și super-salut inițiativa editurii Tracus Arte de a reedita volumul tău.

Te mai întreb un singur lucru, fără nicio legătură: dacă ar fi să le dai un sfat cititorilor tăi anonimi, poate la rândul lor scriitori, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte să fi debutat?

R.N.: Aveți încredere în voi și în animale, poate și în unii oameni, cel puțin nu ajungeți acolo unde să chestionați totul. Mergeți în camera voastră sau în casa voastră și faceți acolo ce vreți, exact ce vă place. Și ieșiți din cînd în cînd, dar, atîta cît e posibil, numai pentru lucruri bune.